O familie de furnici (partea a doua)

Data trecută am încheiat prima parte a povestirii cu o întrebare. Mai ştiţi care era?... Da, exact: "Ce este ţara Lilliput?" Există ea sau nu?

Într-adevăr, nu există. Mă bucur că v-aţi interesat.
 
Ea nu există în realitate, aşa cum nu a existat de fapt nici familia de furnici despre care vă voi povesti. Această ţară a fost imaginată de scriitorul englez Jonathan Swift în cartea sa Călătoriile lui Gulliver.
- Da, acum mi-amintesc că ne-a spus la şcoală despre călătoriile lui Gulliver în ţara piticilor şi în ţara uriaşilor, intră Daita în vorbă.
- Aşa e. Lilliput este o ţară a piticilor, creată de fantezia lui Swift, iar locuitorii ei, LILIPUTANII, nişte PITICUŢI, doar puţin mai înalţi decât un deget de om, aveau un împărat de o statură "impunătoare", cu o unghie mai înalt decât oricare dintre supuşii săi. Curtea regală se caracteriza printr-un fast cu totul deosebit.
- Ce-i aia "un fost"? întreabă mezina Catrinel.
- Un "fast", nu "fost", este un lux deosebit: împăratul, împărăteasa, prinţii, prinţesele şi suita erau de-o eleganţă strălucitoare... Ei bine, colonia de furnici despre care vă vorbesc trăia prin 1700 în capitala liliputană, Mildendo, unde-şi construise furnicarul pe una dintre aleile umbrite ce duceau la palatul imperial. Colonia era formată din furnici foarte harnice, unite, şi care se iubeau nespus. Ele aveau o singură regină. Alcătuiau o familie. Vreţi să vă zic povestea lor?
- Daaa! spun fetele într-un glas.
 
Vreau să le depăn povestea şi să v-o spun şi vouă, dragi copii. Da? Parcă aud în depărtări un daaaaa! prelung, ca într-un singur glas.
 
Atunci ascultaţi:
 
Toată ziulica, aceste furnici munceau. Dar, odată cu scăderea luminii, se linişteau, ca şi cum puterea lor s-ar fi hrănit din razele soarelui.
 
Într-o seară, după terminarea lucrului, furnica-portar a anunţat că nu mai rămăsese nimeni afară şi a închis intrarea în furnicar. Soldaţii şi-au luat în primire posturile, păzind intrarea de duşmani.
 
Atunci s-a întâmplat în muşuroi ceva neaşteptat: furnicile-copii s-au adunat în grup organizat, spunându-le tuturor celorlalte furnici că ar avea ceva de comunicat. Toată familia, cu regina în centru, s-a strâns degrabă în sala mare de la parter. Furnicuţa care fusese aleasă să vorbească a ieşit în faţă şi, foarte emoţionată, a început cuvântarea pe care o ştia aproape pe dinafară, atât de mult şi-o repetase în gând:
- Draga noastră regină şi dragi furnici, ceea ce avem a vă ruga este să ne lăsaţi să organizăm un spectacol pentru ziua reginei. Ascultaţi la ce anume ne-am gândit: să imităm felul de a se purta al liliputanilor. Fiecare dintre noi să urmărească modul în care se comportă un liliputan într-o meserie anumită. Bucătăresele, cameristele şi guvernantele noastre să le observe pe ale liliputanilor, portarii noştri pe cei ai lor şi, în general, să vedem care sunt asemănările şi deosebirile dintre vieţile noastre. Ne daţi voie?
 
În mulţime s-a produs mare rumoare. Fiecare vorbea tare, spunându-şi părerea. Când, în sfârşit, s-au mai potolit, regina a privit în jurul ei, apoi a început:
- Mă bucură această idee. Felul nostru de viaţă se aseamănă cu cel al liliputanilor, dar aş fi curioasă să aflu mai ales deosebirile. De aceea, dimineţile le voi da liber celor care vor pleca în cercetare. După-amiezile vor decurge normal.
- Ura, trăiască regina noastră! strigară încântatele furnici.
 
Au fost câteva furnici mai bătrâne care s-au opus, zicând că această experienţă nu poate decât să le dăuneze, viaţa liliputanilor fiind rânduită după alte legi decât viaţa lor; nu tot ce era bun pentru liliputani era bun şi pentru ele şi nu tot ce era rău pentru ei era rău şi pentru ele. Dar nu le-a luat nimeni în seamă. Chiar de a doua zi, au început pregătirile. Zi de zi, furnicile descopereau noi deosebiri şi noi "ciudăţenii" ale piticilor.
 
Astfel, pentru tot ce făceau, ei cereau hârtii sau fise de metal.
 
Liliputanii erau împărţiţi în două categorii: în bogaţi şi în săraci. Cei săraci n-aveau nici un fel de drepturi.
 
Apoi, ei cunoşteau noţiuni străine furnicilor, ca "lenevie", "duşmănie", "răutate", "invidie", "interes", iar munca lor era strâns legată de aceste noţiuni. Munca nu era o plăcere decât pentru puţini dintre ei, pentru cei mai mulţi era o datorie care enerva, plictisea. Rar găseai la ei iubire şi ajutor adevărat, dezinteresat, aşa ca la furnicile numite "lucrătoare", adică majoritatea celor din colonie.
 
În rest, organizarea şi felul de viaţă erau asemănătoare. Şi liliputanii aveau împărat, împărăteasă, prinţi şi prinţese, numai că cei care îi serveau erau consideraţi drept "inferiori", trataţi cu "dispreţ".
 
Nici acest sentiment nu-l cunoşteau furnicile. "Lucrătoarele" munceau toată ziulica fără preget, dar nu se simţeau înjosite sau inferioare din această cauză. Munceau oare din obligaţie? Nu. Ele munceau din dragoste pentru muncă, din dorinţa de a-şi împlini un scop în viaţă; altfel nu ar fi putut trăi; nu concepeau viaţa fără muncă. Ce ar face toată ziua? Să stea degeaba, cu bur..., adică antenele la soare? Aşa gândeau majoritatea furnicilor, în timp ce îşi continuau cu zel cercetările.
 
Numai că acest lucru nu s-a întâmplat cu toate. Astfel, unele au început să se scoale dimineaţa mai târziu, să se întoarcă la muşuroi când bătea miezul nopţii, pentru că "aveau chef de plimbare", să muncească mai puţin, pretextând oboseală, să nu mai aibă grijă de regină ("ce, ea nu-i tot furnică?!"), să nu-şi mai ajute semenele în caz de nevoie şi, culmea, să şterpelească de unde se nimerea.
 
Văzând acestea, furnicile bătrâne, care se opuseseră de la început, au cerut încetarea pregătirilor. Dar era prea târziu; curioasa şi nerăbdătoarea regină a dat ordin ca spectacolul să fie gata de ziua ei.
 
A venit şi faimoasa zi.
 
Întreg muşuroiul era împodobit cu crenguţe şi cu flori în toate culorile: galbene, roz, roşii, albastre, portocalii, mov. Bucătăresele pregătiseră cele mai gustoase delicatese: miere de albine, lapte de la "vacile" lor şi apă cu zahăr, cu albuş şi cu unt topit, tort preparat de către bucătăreasa-şefă, care n-a vrut să spună cu nici un preţ unde a găsit "materiile prime".
 
După ospăţ, mult-aşteptatul spectacol a început. Întâi au apărut pe scenă toate actriţele şi, la semnul regizoarei, s-au înclinat în faţa spectatorilor. Apoi, piesa a început.
 
După primele replici, furnicile bătrâne s-au sculat şi au părăsit sala, revoltate şi tare îngrijorate.
- Să nu plecăm prea departe, zise una.
- Da, ai dreptate. Cine ştie, poate va fi nevoie de ajutorul nostru, răspunse prietena ei.
 
Regina însă era tare mulţumită de copiii ei atât de deştepţi şi de talentaţi. Era într-adevăr instructivă piesa: nici prin gând nu-i trecuse ei până atunci, deşi trăia atât de aproape de liliputani şi îi vedea şi auzea zilnic, că unii dintre ei pot fi urâcioşi, alţii egoişti, invidioşi, vicleni sau interesaţi şi că - de necrezut! -, cu cât erau mai bogaţi, cu atât deveneau mai răi, mai egoişti şi mai zgârciţi.
 
La un moment dat, regina a observat că nu mai e înconjurată de nici o lucrătoare; iar larvele stăteau părăsite, fără urmă de guvernantă lângă ele; prinţii la fel, singuri. Toate furnicile se îngrămădiseră într-un colţ al sălii şi urmăreau cu multă atenţie ce se petrecea în piesă. Tocmai se juca scena în care o cameristă, nemulţumită că este veşnic jignită şi nedreptăţită, îşi părăsea stăpâna, o liliputană grasă şi împopoţonată toată cu haine scumpe şi bijuterii. Tresărind, regina s-a întrebat unde o fi dispărut camerista ei. N-o zărea nicăieri. Şi un gând îi trecu prin minte, ca un fulger care-i lumină creierul.
- Opriţi! strigă ea. Opriţi imediat spectacolul!
 
Dar era prea târziu. Nimeni n-o mai băga în seamă.
- Vă ordon să încetaţi! mai strigă ea.
 
Furnicile erau prea absorbite de ceea ce vedeau şi auzeau în spectacol, ca să mai aibă ochi şi urechi şi pentru regină. Scena care se interpreta în acel moment era deosebit de palpitantă, arătând cum un hoţ, în bună înţelegere cu una dintre autorităţile din Lilliput, devastează o bancă, fugind apoi cu banii în străinătate (în statul Blefuscu, situat la nord-est de Lilliput, aflat permanent în război cu el). Acolo devine un mare bogătaş.
 
"Cât de uşor pot trăi liliputanii fără griji, fără muncă!" se gândeau furnicile.
 
În scena următoare, furnicuţa cea mai iubită deţinea rolul principal. Era buna şi modesta fată a unui bogătaş şi dorea să se mărite cu un tânăr sărac; acesta lucra pe moşia tatălui ei, iar ea-l admira şi îndrăgea pentru ideile lui despre relaţiile frumoase care ar trebui să existe între toţi liliputanii, indiferent de poziţia lor socială şi de averea lor. Părinţii ei, neîngăduindu-i fetei asemenea "capricii", au vrut s-o alunge din castelul lor şi atunci cei doi îndrăgostiţi au fugit "în lumea largă" (adică tot într-un oraş din statul Blefuscu) să-şi caute un rost. Au avut de întâmpinat multe greutăţi, piedicile în calea fericirii lor se iveau la tot pasul, dar dragostea şi curajul i-au făcut să le învingă.
- Cum pot fi unii liliputani atât de răi? întrebă o lucrătoare revoltată, referindu-se la părinţii fetei.
- Parcă noi avem voie să ne căsătorim cu prinţii noştri? exclamă alta.
- Nu. Dar, pe când noi îndurăm această umilinţă ca nişte proaste, uite că ei au fugit de-acasă, pentru a se descurca singuri! îşi dădu o a treia cu părerea.
 
Şi spectacolul continua, în felul acesta...
 
Deznădăjduită, regina strigă după ajutor. Atunci au apărut furnicile bătrâne. Şi s-au mai strâns încă vreo douăzeci... Douăzeci, din sute!
 
Încet şi abătute, s-au retras în camere. Lucrătoarele rămase au dus larvele şi prinţii la ei în apartament. Celelalte furnici au pornit la plimbare, după terminarea spectacolului. Erau relaxate, vesele şi fericite.
- În sfârşit, ni s-au deschis ochii. În ce stare de sclavie am trăit până acum!
- Cum de am putut îndura! Doar nu suntem proaste să ne mai întoarcem acasă!
 
Au început să colinde, care-ncotro. Trebuind să se hrănească, unele s-au pus pe furat de unde şi pe unde apucau. Dar nu prea apucau mult, deoarece ele nu erau făcute pentru această îndeletnicire. Erau prea mari. "Furnicile-hoaţe" reprezintă o specie anume de furnici care sunt mici şi subţirele, îşi construiesc cuib în apropierea unui muşuroi, apoi unesc cele două moviliţe prin galerii şi astfel pătrund până la depozitele furnicilor alăturate; la întoarcere, se strecoară iar prin canalele făcute de ele şi prea înguste pentru furnicile obişnuite, care deci nu le pot urmări.
 
Numai că furnicile de care vă vorbesc erau şi ele furnici obişnuite, nu în purtări, ci în mărime. Amărâte, disperate, s-au întors la vechea lor casă, cu gândul să ceară iertare. Îşi dăduseră în sfârşit seama că au greşit. Puterea lor consta în organizare, arma lor era unirea, forţa lor era dragostea. Dar a fost prea târziu. Nu au mai găsit pe nimeni de-al lor.
 
Muşuroiul fusese devastat între timp de diferite insecte duşmane. Cele nici treizeci de furnici nu putuseră opune rezistenţă. După câteva săptămâni de hoinăreală, au murit şi cele mai viguroase foste lucrătoare.
 
.... Şi astfel s-a sfârşit trista poveste a acelei familii de furnici.
  - Vai, dar cum au putut fi atât de proaste furnicile astea! exclamă Daita cu ciudă. În loc să trăiască împreună, s-au apucat de tâmpenii.
- Dacă ele ar fi ştiut ca tine, draga mea, că 1 şi cu 0 numai strâns uniţi fac 10, poate n-ar mai fi plecat de capul lor, ci, formând mai departe o familie bine închegată, ele ar fi trăit, în bună înţelegere, ducând la fericirea muşuroiului, ca şi nota 10 la fericirea copiilor, i-am explicat pe un ton cam didactic.
- Io vreau să repar casa furnicilor noastre! ne anunţă cea mică.
- Da! Are dreptate Catrinel. Cum să facem? mă întreabă Daita, strângându-şi în braţe surioara şi pupând-o.
- Asta nu ştiu. Cred că ar fi bine să le lăsaţi pe ele să-şi repare singure ce aţi dărâmat voi. Dacă sunt harnice, şi după cât văd că se agită îmi fac impresia că sunt, în scurt timp îşi vor reclădi partea de sus a muşuroiului. Dar cred că ar trebui să le montăm iar acoperişul.
 
Fetiţele au pus împreună piatra la locul ei şi apoi am plecat acasă, după ce am convins-o cu greu pe Catrinel să nu ia în formele pentru nisip nişte furnici "ca să le crească".
  Dragi copii, trebuie să vă mărturisesc în final că, de fapt, această poveste a familiei de furnici se petrecuse printre oameni, nu printre micuţii LILIPUTANI, dar, sfătuită de Buni, am mutat-o în lumea fanteziei, într-o ţară care este doar produsul imaginaţiei scriitorului Jonathan Swift: Lilliput. Pentru că Buni crede prea mult în bunătatea omenească şi nu a vrut ca nepoţelele ei, Daita şi Catrinel, să îşi închipuie că oamenii pot fi, uneori, leneşi, invidioşi, capricioşi, răi. Acesta rămâne secretul nostru, să nu îl spuneţi, vă rog, fetiţelor mele dacă le veţi întâlni, pentru că data viitoare vom porni din nou la drumeţie şi s-ar putea să daţi de ele pe cărările munţilor noştri. Le veţi recunoaşte cu siguranţă dacă vă uitaţi bine la desenele pe care le face Ştefan cu atâta drag pentru voi. Puteţi să vă uitaţi şi în prima mea povestire, Două diamante neşlefuite (adică Daita şi Catrinel) şi mai ales în a doua, Cum şi-a dăruit un copil (adică Daita) cuminţenia, unde le-am descris niţel pentru voi.
 
Oricum, reţineţi: noi plecăm în excursie exact de azi într-o săptămână...