Întâmplarea din pădure

Dragii mei, ne-am dat întâlnire pentru astăzi ca să o pornim din nou la drumeţie prin munţii noştri. Noi am venit la întâlnire, dar voi?

La rugămintea lui Catrinel, care îşi descoperise cu încântare, în zilele minunate petrecute la Cheia, înclinaţiile de alpinistă, am repetat excursia la Muntele Roşu.

De data aceasta însă, încrezătoare în forţele ei, Catrinel a vrut să se avânte pe scurtături. Daita a oprit-o, speriată:
- Nu, Catrinel! Să nu te prind c-o iei pe aici!
- Păi n-o să mă prinzi, că fug repede. Ne jucăm "de-a prinselea"? a chiuit apoi de bucurie.

Daita s-a luat cu mâinile de cap.
- Of, nu asta am vrut să zic, Catrinel! Nu ne jucăm nimic. "Să nu te prind" c-o iei pe aici înseamnă: să nu cumva s-o iei pe aici!
- De ce să nu cumva? a întrebat-o cea mică, surprinsă.
- Pentru că scurtătura nu e bună.
- Ba am auzit că-ţi spunea Buni că tura-i bună. Ce dacă-i scurtă şi nebunu-i lung?

M-a luat râsul. Oare mogâldeaţa asta se amuza pe socoteala noastră? Într-adevăr, Buni jucase de curând şah cu Daita şi discutaseră despre valoarea pieselor, de la pioni până la rege, vorbind şi despre valoarea bună a turei. Iar Daita comentase că arată ca un nebun - desigur piesa de şah numită "nebun" - căruia i s-a tăiat capul, rămânând scurt. În acest timp, Catrinel se juca printre picioarele lor. E incredibil cât pot prinde copiii aşa, din zbor, când nici nu îţi imaginezi că sunt atenţi la ceea ce se zice şi se petrece în jurul lor.

I-am explicat acum, cât mai pe înţelesul ei, ce este o scurtătură faţă de o tură scurtă, însă rezultatul a fost doar că a început să sară ca un iepuraş în direcţia scurtăturii, strigând:
- Tura-i scurtă! Tura-i bună!

Era atât de nostimă, încât mie-mi tot venea să râd, dar Daita era din ce în ce mai serioasă:
- Mami, n-o lăsa pe scurtătură!

Nu era nevoie să-mi spună ce gândea, căci ştiam...


Ca să le liniştesc pe amândouă, i-am povestit atunci în câteva cuvinte lui Catrinel isprava surorii ei din vara trecută. Deşi e încă atât de mică, a înţeles ea câte ceva, pentru că s-a strâns mai tare în noi şi şi-a continuat drumul frumos, cuminte, doar pe unde-i arătam noi să meargă, fără să ne mai creeze vreo emoţie.

O să vă istorisesc şi vouă păţania Daitei, ca să trageţi şi voi învăţături din ea, fără a trăi momentele grele prin care a trecut acum un an fata mea...

Era începutul lunii septembrie. Locuiam la Sinaia, într-una din frumoasele vile de pe Cumpătu, nu departe de râul Prahova. Într-o dimineaţă, am hotărât s-o pornesc cu Daita în "explorarea" munţilor din împrejurimi. Pe Catrinel, care nu împlinise încă trei ani, am lăsat-o cu Buni, să zburde pe poieniţele dimprejur.

Excursia pe care o plănuisem era foarte uşoară: cabana Piscul Câinelui, drum de trei sferturi de oră din Sinaia. Totuşi Daita a manifestat o teamă inexplicabilă. Mă măsura plină de neîncredere din cap până-n picioare, de mă simţeam efectiv jignită de privirea ei şi repeta întruna:
- Mi-e frică să merg numai cu tine. Ce ne facem noi două singure în pădure?

Încercând să-mi maschez supărarea, i-am explicat că drumul până la Piscul Câinelui este unul dintre traseele cele mai simple şi cele mai umblate din câte cunosc.
- Se vede permanent oraşul printre pomi şi se aude forfota şoselei.
- Dar nu mi-ai spus tu de atâtea ori că nu e prudent de pornit în doi în excursie pe munţi?

Avea dreptate. Dar această banală, să-i zicem, ascensiune, care se asemăna mai curând cu o plimbare, nu putea fi considerată chiar o "excursie pe munţi".

În cele din urmă, am urnit-o pe Daita din loc.

Drumul spre pisc se formează de la gară. Foarte curând, Daita s-a relaxat, pierindu-i orice teamă. Vremea era superbă, drumul uşor, soarele îşi trimitea razele-i jucăuşe printre frunzele fagilor şi acele brazilor, casele se zăreau tot timpul printre copaci, se auzeau maşinile claxonând şi frânând, trenul fluierând. Traseul era marcat foarte des şi aproape pe fiecare serpentină întâlneam excursionişti.

La un moment dat, luând-o împreună pe o scurtătură, am zărit o buturugă plină cu ciuperci.
- Ia uite, mami, la ciupercile astea! Trebuie să fie otrăvitoare, că prea sunt urâte.
- Ba din contră. Aceste ciuperci se numesc ghebe şi sunt comestibile şi chiar foarte gustoase. Ele cresc mai ales pe buturugi, în colonii. Dacă dăm peste două-trei astfel de buturugi, putem strânge ciuperci pentru toată iarna.
- Ştii să le prepari?
- Da. Fie le înşirăm pe aţă la uscat şi la iarnă le băgăm o oră în apă, ca să-şi revină şi apoi le gătim, fie le facem saramură la borcane.

Ne-am pus pe treabă. Am umplut o pungă de plastic până sus.
- Dar eşti sigură că nu murim dacă le mâncăm? Tare sunt urâte şi închise la culoare.
- Să ştii, Daita, că ciupercile sunt înşelătoare la aspect. Cele urâte sunt de obicei cele bune de mâncat, fără ca aceasta să fie însă o regulă sigură. Ciupercile atrăgătoare, cum ar fi cele roşii cu picăţele albe, întâlnite adesea în ilustraţiile cărţilor cu poveşti, sunt otrăvitoare.
- Ciupercile se mai numesc şi bureţi?
- Da, deşi nu are chiar aceeaşi semnificaţie, totuşi în limbajul popular se foloseşte adesea termenul de "bureţi" pentru ciuperci. "Bureţi" sunt însă denumite şi diferite specii de ciuperci. Există buretele pestriţ - adică cel roşu cu picăţele albe - şi buretele puturos, care sunt ambii veninoşi, există alţi bureţi care sunt comestibili, cum ar fi buretele şerpesc, care e pătat ca pielea de şarpe.


- Se poate întâmpla să întâlnim pe aici animale sălbatice?
- Nu. Ele nu coboară chiar atât de aproape de oraş.
- Dar ce animale sălbatice trăiesc în munţii noştri?
- Lupi, vulpi, mistreţi, urşi...
- Urşii atacă oamenii?
- Numai dacă se simt în primejdie. Ei sunt animale omnivore.
- Adică mănâncă oamenii?
- Nu. "Omnivor" înseamnă că mănâncă orice, atât plante, cât şi carne. Vine de la "omnis", care în limba latină înseamnă "tot". Urşii se hrănesc mai ales cu miere de albine, fragi, zmeură, însă se poate întâmpla să atace găini, porci, oi şi chiar vite mai mari. Dintre sălbăticiunile pădurilor noastre, lupul este cel care atacă omul, mai cu seamă când e în haită şi flămând, deci mai mult iarna.

Din vorbă în vorbă, din serpentină în serpentină, am ajuns la Cabana Piscul Câinelui, de unde am admirat frumoasa privelişte ce se deschide spre lanţul muntos de vizavi: Crucea de pe vârful Caraiman, stânca Sfânta Ana, Cota 1400 cu hotelul Alpin, drumul telecabinei spre Cota 2000 şi altele.

După o gustare luată pe terasa cabanei, am început coborârea. Daitei i se păruse drumul atât de uşor, încât acum voia să şi-l îngreuneze, spre a simţi că a făcut ceva mai complicat decât o plimbare.
- Haidem pe scurtături, mi-a propus.
- Nu. Suntem în pantofi deschişi şi şort. Nu suntem echipate pentru a coborî aceste povârnişuri.
- Dar la urcuş ai mers cu mine pe două scurtături.
- La urcuş e altceva. Acum mi-e teamă să nu alunecăm. N-are nici un rost să ne stricăm plăcerea.
- Dar tu îmi strici plăcerea tocmai dacă nu mă laşi! N-are nici un farmec drumul ăsta simplu.
- Îţi repet că nu cobor pe scurtătură.
- Lasă-mă măcar pe mine, a început să se miorlăie Daita. Uite, se şi vede capătul de jos al scurtăturii. Ce mare lucru!
- Bine, m-am învoit eu cu jumătate de glas, căci Daita e uneori un copil dificil, care-şi iese uşor din fire şi doream ca excursia noastră să continue într-o atmosferă destinsă, fără plânsete. Dar te rog să mă aştepţi în partea de jos.

Prinzând gust pentru aventură, Daita m-a rugat s-o las şi pe următoarea scurtătură. Am greşit din nou, cedând la insistenţele ei.

A treia scurtătură era mai abruptă şi nu-i puteam desluşi capătul de jos. N-am vrut s-o las, am avertizat-o că nu mai merg niciodată cu ea pe munţi, dacă nu ştie să se comporte ca un om demn de încredere şi să păstreze disciplina necesară unor ascensiuni. Mi-a râs în nas că asta n-a fost "ascensiune"; apoi a izbucnit în plâns, iar eu, inimă slabă, am acceptat până la urmă, deşi am prevenit-o că s-a terminat cu excursiile noastre în doi. Ceea ce nu a părut să o impresioneze.

Ca răspuns, a şi ţâşnit-o pe scurtătură şi curând n-am mai văzut-o, panta fiind destul de înclinată şi frunzişul des.

Când am ajuns la locul unde ar fi trebuit să ne întâlnim, m-am alarmat că n-am găsit-o, dar m-a mai calmat gândul că scurtătura, fiind mai grea, îi ia mai mult timp. Am strigat-o. Nici un răspuns.

Tocmai coborau pe acea scurtătură nişte turişti cu care ne întâlniserăm mai devreme pe drum. Unul dintre băieţi mi-a spus că a văzut-o cum a pornit pe aceeaşi scurtătură ca şi ei, apoi a luat-o spre dreapta, în loc s-o ia spre stânga, înfundându-se în desiş.

De la altcineva am aflat că drumul care o cotea spre dreapta ducea tot în Sinaia, dar că ajungea la calea ferată şi că trebuia trecut un podeţ "într-un loc periculos". Aceste cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în inimă.

Disperată, am urcat într-o fugă până la punctul unde mă despărţisem de Daita, scrutând toate scurtăturile, încercând să pătrund cu privirea prin frunziş şi strigând-o permanent. Zadarnic. Îi întrebam pe excursioniştii care veneau de sus dacă mă auziseră strigând. Nu. Probabil că sunetul se lovea de perdeaua deasă de copaci, oprindu-se acolo.

Am coborât din nou, reţinându-mi cu greu lacrimile, şi am pornit-o spre gară, părăsind muntele. Era ora trei după-amiază. Lumină, soare, cald, o vreme superbă. Am intrat în prima casă ivită în drum, povestind ce mi se întâmplase. Am dat de nişte oameni foarte amabili. Am fost sfătuită să merg până pe Cumpătu şi să mă întorc dacă nu-mi găseam fetiţa acolo, spre a o porni cu unul din ei în căutarea Daitei.

Am plecat cu inima strânsă la gândul că s-ar putea să-mi las copilul în pădure, nutrind totuşi speranţa că Daita, fiind foarte descurcăreaţă, reuşise să ajungă în oraş şi de-acolo pe Cumpătu.

Mergeam abătută, când am văzut o maşină oprindu-se lângă mine. Şoferul m-a întrebat dacă nu-mi pierdusem fata. La răspunsul meu afirmativ, a continuat:
- Mă aflam la cişmeaua de la gară când văd o fetiţă bând apă şi plângând. Am întrebat-o ce se întâmplase. Mi-a povestit că se rătăcise de mama ei, coborând muntele. Am vrut s-o conduc acasă, dar mi-a zis că ştie drumul. Mi-a descris cum sunteţi îmbrăcată şi m-a rugat să vă caut şi să vă liniştesc. V-am recunoscut din descrierea ei, dar în special după figura dumneavoastră disperată.

Mulţumindu-i de o mie de ori, am pornit-o repede, sperând s-o prind din urmă, ca să n-o las singură pe şosea. Dar n-am întâlnit-o pe drum.

Ajungând pe Cumpătu, am găsit-o pe Daita în vilă, povestindu-i foarte agitată mamei mele cele întâmplate. Buni, cu tactul ei caracteristic, încerca s-o calmeze. Fetiţa se rănise, dar din fericire nu foarte rău, iar Buni o dezinfectase şi o bandajase deja la genunchi şi îi pusese vreo trei-patru bucăţi de plasture pe braţe. Daita era speriată, chiar şocată.
- Am pornit-o pe scurtătura aia îngrozitoare şi m-am rătăcit. Am pierdut poteca.
- Dar de ce n-ai mers după grupul acela de oameni? am întrebat-o, după ce mi-am vărsat mai întâi focul, nedovedind acelaşi tact ca mama mea.
- Mi s-a părut că ei nu merg bine şi am luat-o exact în direcţia cealaltă. Când am vrut pe urmă să mă întorc la locul unde mă depărtasem de ei, nu l-am mai recunoscut. M-am înfundat tot mai tare în pădure. Era foarte abrupt şi pietrişul mă făcea să alunec. Am căzut în genunchi şi mi i-am zdrelit. M-am agăţat de crengile copacilor. Am strigat de multe ori "mami" şi "ajutor", dar nu mi-a răspuns nimeni. Se auzeau tot felul de zgomote ciudate, crengile trosneau, frunzele foşneau; aveam senzaţia că tot aud paşi pe lângă mine.
- Or fi fost păsărele sau vreo veveriţă.
- Nu ştiu. Nu mă uitam prea atent, ca să nu-mi pierd ultima bucăţică de curaj. Mi-era groaznic de frică să nu apară vreun urs. După ce m-am zgâriat în nişte rădăcini, m-am oprit plângând. Pe urmă mi-am dat seama că trebuia neapărat să ajung în oraş pe lumină. Am tot coborât, până am zărit în jos, printre pomi, acoperişul gării şi m-am liniştit. După aceea am văzut un podeţ şi mai multe linii de tren şi am traversat pe-acolo. Aşa am ajuns în gară, unde l-am întâlnit pe domnul acela.
- N-ai vrut să te conducă acasă?
- Nu mi-aţi zis voi să nu mă sui niciodată într-o maşină străină?
- Ba da, dar mă mir că ţi-ai mai amintit, speriată cum erai.
- Urcând pe drum spre Cumpătu, mă întrebam de unde mai aveau picioarele mele energie să se mişte, că eu eram fără pic de putere. Nu ştiu cine-mi mişca picioarele; eu, în orice caz, nu. Ştiam că merit să fiu pedepsită pentru ce făcusem, dar mă gândeam că mai bine vin acasă şi mă pedepsiţi, decât să mai stau departe de voi.

Acum, între noi fie vorba, dragii mei, vina mea fusese mai mare decât a ei: n-ar fi trebuit să cedez cu nici un preţ capriciilor ei şi minţii ei de copil. Ce s-o mai şi pedepsesc acum!

Toată seara n-a turuit decât despre această păţanie. Mama şi cu mine încercam să schimbăm vorba, să-i distragem atenţia, dar ea îşi tot amintea ce văzuse, ce gândise, ce simţise. N-a vrut să mănânce absolut nimic. Am convins-o doar să bea un pahar cu limonadă.

S-a apropiat ora culcării. I-am explicat că acum trebuia neapărat să se gândească la altceva, ca să nu viseze noaptea ceea ce păţise ziua.
- La ce să mă gândesc? ne-a întrebat, după ce s-a băgat în pat.
- Spune-ţi o poezie în gând... sau cântă-ţi.

A recitat automat trei poezii, dar s-a întrerupt ca să ne explice că în pădure nu avusese curajul să se uite la ceasul de la mână să vadă cât de târziu se făcuse. I se păruse că trecuseră ore întregi. S-a uitat abia când a ajuns la gară şi a constatat, mirată, că nu era nici măcar o oră de când ne despărţiserăm.
- Nu te mai gândi, Daita. O să visezi urât, i-a spus şi Buni.

Apoi i-a cântat câteva melodii liniştitoare, ca atunci când era mică şi plângea de durere că-i ieşeau dinţii, şi curând a adormit.

Am fost mulţumite că a avut o noapte calmă, fără vise, iar a doua zi când s-a trezit, privirea îi era limpede şi luminoasă. Nu ne-a mai pomenit nimic despre isprava din ajun.


Totuşi, când am propus s-o pornim în pădure la cules de zmeură, Daita ne-a rugat să nu ne îndepărtăm de casă, ci să luăm o pătură şi să ne întindem împreună cu Catrinel la soare pe poieniţa din faţa vilei. Am lăsat camera vraişte pe mâna lui Buni, care s-a oferit să strângă totul în urma noastră, pentru ca noi să ieşim cât mai repede la aer.

Întinse toate trei pe pătură, am simţit-o pe Daita din ce în ce mai frământată. Atunci, spre a nu-i lăsa gândurile să zboare la întâmplarea din pădure, am început să le povestesc la amândouă vrute şi nevrute.
- Citeşte-ne te rog nişte poveşti, m-a rugat apoi Daita.

Am deschis cartea de basme a fraţilor Grimm pe care o luaserăm cu noi şi le-am citit Cenuşăreasa, Regele broaştelor, Albă-ca-Zăpada, Scufiţa roşie.
- Ce-i aia "scufiţă"? m-a întrebat Catrinel.
- Este o pălăriuţă pe care o primise fetiţa de la bunică şi care-i plăcea atât de mult, încât nu mai voia să umble fără ea pe cap.
- Era frumoasă pălăriuţa?
- Sigur că da.
- Vreau şi eu una la fel, a continuat ea, lucindu-i ochii de bucurie, pentru că se ivea şansa unui nou obiect de îmbrăcăminte.
- Uite, ţi-o dăruiesc eu pe-a mea, i-a zis Daita într-un acces de dărnicie faţă de soră-sa, a fugit în cameră, i-a adus pălărioara ei de soare, care era dintr-o pânză roşie cu puncte albe şi i-a pus-o pe cap.

Dar noi amândouă am izbucnit în râs. Pălăria îi era prea mare lui Catrinel şi îi acoperea ochii complet. Îi şedea caraghios, ca şi cum i-am fi înfundat o cratiţă pe cap.
- Parcă ar fi ciuperca aia roşie otrăvitoare, cu puncte albe, burete pestriţ îi zice, nu? a exclamat Daita, ţinându-se de burtă de râs.

Însă Catrinel a lăsat privirea-n jos, ochii umplându-i-se de lacrimi. Are întotdeauna o problemă când crede că cineva râde de ea.
- Nu mă mai joc niciodată cu tine şi nici nu te mai ajut să-ţi închei rochiile la spate şi nici să-ţi faci fundă la cordon şi nici nu mai sar elasticul cu tine! a început ea seria de ameninţări. Ce, io-s ciupercă otrăvitoare? De ce râzi de mine?

Şi-a scos pălăriuţa şi a trântit-o cât colo. Ca s-o îmbunez pe cea mică şi s-o ţin calmă pe cea mare, le-am propus să se joace de-a "Scufiţa roşie şi lupul".
- Eu voi fi Scufiţa roşie! a strigat Daita, punându-şi pălăria pe cap.
- Dacă ai aruncat scufiţa, nu-ţi mai rămâne decât să fii tu lupul, m-am adresat lui Catrinel.


- Foarte bine: o s-o mănânc pe Daita că a râs de mine, mi-a răspuns, bucuroasă că i-o plăteşte soră-sii, uitând că puţin înainte îi declarase că nu se mai joacă "niciodată" cu ea.

S-au jucat un timp, apoi Daita mi-a zis:
- Catrinel e un lup mult prea blând. Nu-mi inspiră nici un fel de teamă. Când se repede la mine de după pom, ca să mă sperie şi să mă mănânce, îmi vine să râd, nu să fug. Nu mai vreau să mă joc.

Spre seară, am văzut-o din nou agitată.

Înainte de culcare ne-a spus:
- Dacă o să visez ce mi s-a întâmplat ieri?

Era prima dată când pomenea în ziua aceea de isprava ei.
- Hai să cântăm ceva! i-a zis Buni, ca să-i distragă atenţia.

Au cântat vreo două cântece, apoi Daita i-a şoptit bunicii, ca să n-audă surioara ei:
- De-ai şti ce caraghioasă era Catrinel când voia să mă sperie de după pom! Scotea doar capul la vedere, deschidea ochii foarte mari, îşi ţuguia buzele şi făcea "uuu, uuu", de parcă ar fi fost tren, nu lup.
- Dacă te aude Catrinel, o apucă iar plânsul că râzi de ea. Lasă acum asta şi hai să mai cântăm ceva.

Au început să cânte:

În pădurea cu alune,
Aveau casă doi pitici...

şi au terminat cântecul cu strofa:

În căsuţa din pădure,
Sunt acum cinci prieteni mici.
Şoricelul, o broscuţă,
Pupăza şi doi pitici...

Încet-încet, vocea Daitei a devenit tot mai slabă, fruntea i s-a descreţit, respiraţia s-a făcut egală, pleoapele i s-au lăsat grele peste ochi. Adormise...

Ce rău îmi pare că trebuie să ne despărţim chiar acum, dragi copii! Mai am atâtea să vă spun. Să reveniţi neapărat săptămâna viitoare, ca să vă continui povestea...