Căsuţa din pădure

Cred că vă amintiţi, dragii copii, că data trecută îmi încheiasem povestirea aşa:
... Încet-încet, vocea Daitei a devenit tot mai slabă, fruntea i s-a descreţit, respiraţia s-a făcut egală, pleoapele i s-au lăsat grele peste ochi. Adormise...

- Haide, Catrinel, ieşi de după copac! o cheamă Daita. Sperie-mă mai repede, ce mai aştepţi!... Catrinel, n-auzi? Nu mai face pe supărata. N-am vrut să râd de tine. Vino să-ţi arăt eu cum să imiţi lupul. Hei, lupule, nu răspunzi? Lupuşooor? Catrinel, unde eşti? Mami, ce-o fi cu ea de nu răspunde! Mami, dar tu unde ai dispărut? strigă ea speriată. Doar nu m-aţi lăsat singură în pădure! Mami! Catrinel!

Din spatele copacului după care se ascunsese Catrinel când se jucau şi ea făcea pe lupul, Daita vede brusc îndreptându-se spre ea un lup cu blana sură şi urechile lungi, ciulite.
- În sfârşit, te-am găsit, Scufiţo roşie, mârâie el. De data asta nu-mi mai scapi.
- Eu nu sunt Scufiţa roşie, răspunde fata, tremurând. Eu sunt Daita, dar mi-am pus pălăria roşie ca să mă joc cu sora mea. Eu făceam pe Scufiţa roşie şi ea pe... şi ea pe... pe...

Se opreşte. N-are curaj să pronunţe cuvântul "lup":
- Ba minţi, tu eşti Scufiţa roşie. De când te caut! Credeaţi că vânătorul v-a scăpat de mine! Ei, află că v-aţi înşelat, şi tu, şi bunica ta. După ce mă înfrupt din carnea ta fragedă, o mănânc eu şi pe ea, că mi-e o foame, o foame... de lup.
- Te rog, las-o pe Buni în pace. A venit şi ea la Sinaia să se odihnească niţel şi destul am speriat-o cu năzbâtia mea.


- Ce "Buni", care "Buni"! Vă înhaţ eu pe amândouă! strigă lupul şi face un salt spre ea.

Daita o zbugheşte înspăimântată încotro vede cu ochii. Între doi brazi bătrâni, dar încă plini de ace dese, zăreşte o potecă şi o apucă într-acolo, apoi se ascunde după un tufiş. Abia acum are curajul să privească în urmă; lupul nu mai e nicăieri. Se aşază pe jos, pe iarbă, şi îşi ia capul între palme. Stă aşa, nemişcată, câteva minute, de teamă să nu facă vreo frunză să foşnească. Îi vine să plângă, dar are puterea să-şi reţină lacrimile. Deodată se simte atinsă pe umăr. Tresare îngrozită, scoţând un ţipăt; dar în faţa ei se află doi pitici în straie colorate şi cu bărbi stufoase.
- Voi de unde aţi mai apărut? îi întreabă ea, mirată. Sunteţi piticii din Albă-ca-Zăpada?
- Nuuu! îi strigă piticii. Noi am venit ca să te ducem la căsuţa noastră din pădure.
- Nu! ţipă Daita, dând să fugă.
- De ce te sperii, fetiţo? Noi nu-ţi facem nici un rău.
- Vreţi să mă duceţi la lup! Ştiu eu! El v-a trimis la mine.
- Lupul e cel mai mare duşman al nostru, de când i-a mâncat pe cei trei iezi cucuieţi ai caprei. De obicei, când capra trebuia să plece de-acasă, în căutare de brânză, lapte, mălăieş şi drob de sare, ne ruga pe noi să-i păzim iezii. Atunci însă, nu ne-a găsit, pentru că eram duşi departe în pădure să adunăm vreascuri pentru iarnă. I-a lăsat singuri în casă şi ştii probabil ce-au păţit, căci vestea s-a dus peste mări şi ţări, iar unii au şi scris poveşti pe seama păţaniei noastre.
- Da, ştiu, se întristează Daita. Dar credeam că-i vorba de alt lup, nu de acelaşi care a înghiţit-o şi pe Scufiţa roşie.
- Tot el e, împieliţatul! oftează piticii. Şi, când credem că i s-a venit de hac, iată-l, răsare din nou ca din pămint. Acum ai încredere să vii cu noi?
- Da, însă nu pot. Mi-e frică de pădurea aceea rea în care m-am rătăcit.
- Dar pădurea asta nu e o pădure rea, este pădurea noastră: pădurea cu alune.

Piticii o iau pe Daita între ei şi o duc pe o potecă mărginită de brazi falnici, până la căsuţa lor.

Împrejmuită de aluni bătrâni, încărcaţi cu alune mici cu coaja verde, căsuţa abia se zăreşte prin frunziş. Cu cât se apropie mai mult de ea, Daita se simte fermecată, trasă ca de o aţă invizibilă. Este mult mai frumoasă decât şi-a imaginat ea vreodată că poate arăta vreo căsuţă, chiar mai frumoasă decât căsuţa vrăjitoarei din povestea cu Hänsel şi Gretel: cu acoperişul din zahăr colorat în roşu şi alb, cu ramele ferestrelor din turtă dulce şi obloanele din biscuiţi aurii, cu poarta din ciocolată cu alune şi zidurile din cozonac galben cu stafide şi nuci. Daitei îi vine să se repeadă la ea şi s-o mănânce, neştiind de unde să înceapă. Mai ales că i s-a făcut o foame! Nicăieri nu se vede, nu se aude nici ţipenie de vietate.
- Casa aceasta a voastră e făcută din cozonac, zahăr şi turtă dulce? întreabă Daita, după ce rămâne câteva clipe cu gura căscată.
- Nu. Am vrut doar să imităm căsuţa vrăjitoarei care-i prinde pe Hänsel şi pe Gretel. Căsuţa noastră e din lemn, construită de noi doi şi vopsită şi pictată apoi de noi toţi, îi răspunde unul dintre pitici.
- De care "voi toţi"? Sunteţi mai mulţi care locuiţi în ea?
- Ai în faţa ta, dragă Daita, căsuţa din pădurea cu alune, locuită de cei cinci prieteni mici: şoricelul Chiţ, broscuţa Oac, pupăza Pu şi noi doi, piticii Barbă-Lungă şi Barbă-Deasă.
- Nemaipomenit! exclamă Daita. Buni îmi spusese să cânt înainte de a adormi ca să nu visez urât şi... şi... mi-amintesc că am cântat împreună chiar cântecul despre "căsuţa din pădure" şi cei cinci prieteni mici: şoricelul, o broscuţă, pupăza şi doi pitici.
- Te rugăm să ne aştepţi puţin, ca să ne chemăm prietenii şi să ţi-i prezentăm. Chiţ! Oac! Pu! Ne-a sosit invitata de onoare!

Cei trei ies din casă şi se aşază în jurul Daitei, ca să se prezinte.

Şoricelul începe:

Broscuţa continuă:
Pupăza încheie prezentările:
- Cu toţii îţi urăm "bun sosit" în căsuţa noastră, îi spune Barbă-Lungă.
- Şi te numim prinţesa noastră, adaugă Barbă-Deasă.
- Sunteţi toţi cinci foarte drăguţi şi vă mulţumesc din suflet, dar eu nu pot rămâne la voi. Mă aşteaptă mama, bunica şi sora mea. Or să se sperie că iar m-am rătăcit. Trebuie să plec.

Formând un cerc în jurul ei, neţinând seamă de ceea ce spune, cei cinci prieteni mici încep să danseze şi să cânte:
- Pentru mine, Daita, tu vei fi Albă-ca-Zăpada, îi zice Barbă-Lungă.
- Deci totuşi sunteţi piticii din Albă-ca-Zăpada? întreabă Daita.
- Nu, îi explică Pu, ei sunt piticii numărul opt şi numărul nouă, care n-au mai încăput în poveste, pentru că n-au mai avut loc în căsuţa celor şapte pitici. De aceea...
- ... de aceea, o întrerupe Barbă-Lungă, ne-am construit aici căsuţa noastră şi i-am primit la cererea lor pe Pu, pe Chiţ şi pe Oac.
- Şi pentru mine tot Albă-ca-Zăpada vei fi, i se adresează Barbă-Deasă. Vei deretica prin casă, vei face paturile, ne vei pregăti mâncarea, în timp ce noi vom munci în pădure.
- Proştilor! le-o taie scurt Oac. Cum o să facă o prinţesă astfel de treburi!... Daita va fi o prinţesă care se va distra jucându-se cu o bilă de aur. Aceasta îi va cădea într-o fântână adâncă. Daita va plânge. Din fântână voi apărea eu, broscoiul, întrebând-o de ce plânge. După ce-mi va povesti, eu o voi întreba ce-mi dă, dacă îi aduc bila sus. Ea-mi va promite orice doresc. Eu îi voi cere să mă îndrăgească şi să-i devin tovarăş de joacă, să mă lase să şed la masa ei, să mănânc din farfuria ei, să beau din paharul ei şi să dorm în patul ei. Ea va fi de acord cu orice, numai să-i aduc mai repede bila de aur. Eu i-o voi aduce, dar ea nu se va ţine de promisiune. Atunci eu voi bate la uşa palatului părinţilor ei, strigând să-mi deschidă. Ea se va repezi la uşă ca să vadă cine o cheamă, dar zărindu-mă, îmi va trânti uşa-n nas. Regele o va întreba cine-i în faţa uşii. Ea îi va povesti întâmplarea. Regele o va obliga să-mi dea să mănânc din farfuria ei, să beau din paharul ei şi să mă culce în camera ei, căci pe cei care te-au ajutat la nevoie nu ţi-e îngăduit să-i dispreţuieşti apoi. Ea mă va prinde cu două degete, mă va duce în cameră şi mă va trânti într-un colţ. Eu îi voi cere să se ţină de cuvânt şi să mă lase să dorm în pat cu ea. Ea mă va apuca supărată şi mă va izbi cu toată puterea de perete, ca să mă potolesc pentru totdeauna, Când voi cădea însă pe jos, nu voi mai fi un broscoi, ci un prinţ cu ochi frumoşi şi prietenoşi. Îi voi istorisi că fusesem blestemat de o vrăjitoare rea şi că numai ea, Daita, mă putea dezlega de blestem şi elibera din fântână. Apoi ne vom căsători, ea va deveni regina mea şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
- Deci tu eşti broscoiul din povestea "Regele broaştelor"? întreabă Daita uimită. Chiar azi ne-a citit-o mama din cartea de basme a fraţilor Grimm.
- Să zicem că aş fi! se făleşte Oac şi se umflă în penele pe care nu le are decât în imaginaţia lui. Iar tu vei deveni regina noastră.

Încingând o horă îndrăcită în jurul ei, cei cinci prieteni cântă veseli:
- Dar nu înţelegeţi că eu vreau acasă? Vreau la mama, la bunica mea, la Catrinel, scumpa mea surioară mică, aşa ca un piticuţ, aşa ca voi...
- Vino să-ţi arătăm căsuţa noastră, spun cei cinci prieteni mici în loc de răspuns, luând-o pe Daita pe sus.


Când să intre însă pe poartă, se aude un zgomot infernal şi un urs imens apare alergând clătinat şi mormăind furios:
- Unde eşti, afurisito? M-ai nenorocit! M-ai făcut de râsul întregii păduri! De data asta nu mai scapi, chiar dacă te crezi vicleana viclenilor.

Furişându-se pe după copaci, se zăreşte apoi şi vulpea. Văzându-i, cei cinci prieteni mici o lasă pe Daita jos şi o iau care mai de care la fugă, dispărând în desişul pădurii. Tremurând toată, Daita încearcă să deschidă poarta căsuţei, dar nu reuşeşte. Se piteşte după o buturugă.

Între timp, ursul a plecat mai departe, pufnind mânios. Vulpea, văzând că a dispărut, iese de după copac, strigând:
- Jupâne Lup! Vino te rog să-mi dai o mână de ajutor.
- Ce-i, cumătră? se aude glasul lupului şi, de după o scorbură, se ivesc capu-i mare îmblănit şi urechile-i ascuţite.
- Ce să fie? Era cât p-aci să mă prindă ursul. M-a zărit pe lângă zmeuriş şi şi-a amintit că l-am făcut de râsul pădurii. Acum vrea să se răzbune. Ajută-mă, te rog, să ajung în vizuina mea.
- Te urmăreşte pentru povestea cu coada?
- Da, pentru că l-am păcălit, spunându-i să se aşeze cu coada, în loc de undiţă, în apa bălţii şi că astfel poate pescui. Iar el a stat nemişcat, peste noapte apa a îngheţat, gheaţa i-a prins coada, el a tras, crezând că a prins un peşte mare şi coada i s-a rupt. De-atunci, de când a rămas ursul fără coadă, de fapt cu un ciot de codiţă caraghioasă, nu mai am o clipă liniştită din pricina lui.
- Nu te văita, cumătră! Dacă l-ai batjocorit, are dreptate să te fugărească. Bine, te-ajut, dar să ştii că sunt lihnit de foame. Era s-o înhaţ adineauri pe Scufiţa roşie şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar i-am pierdut urma. E pentru a doua oară că-mi scapă.
- Te-oi ospăta eu dacă ajung teafără în vizuină. Am prins nişte găini de toată frumuseţea. Haidem la drum!

După ce dispar, Daita iese plângând de după ascunzişul ei.
"Ce mă fac acum! suspină ea. Unde-mi sunt prietenii? Dar parcă ăştia-s prieteni! Întâi mă aduc aici mai mult cu forţa, apoi mă numesc prinţesa, ba chiar regina lor şi mă ridică în slăvi, iar la prima primejdie ivită mă părăsesc, îşi lasă şi căsuţa lor şi o iau la goană care-ncotro. Halal prieteni! Trebuie s-o pornesc spre casă! Dar pe unde? Şi dacă mă întâlnesc cu ursul? Pe unde o fi luat-o, că nu mai ţin minte, atât de îngrozită eram. Oricum, lupul cu vulpea au pornit-o într-acolo, deci eu voi merge în direcţia cealaltă. Vai, dar acum trebuie să cobor povârnişul acesta! Nu pot. E prea greu pentru mine. Ce mă fac? Ar trebui să strig după ajutor. Ba nu, că m-ar auzi ursul, şi lupul, şi vulpea! Ah, şi ce foame mi s-a făcut! Iată lângă copacul acela nişte ciuperci. Ce-ar fi să culeg câteva şi să le mănânc aşa crude, că simt că leşin de foame?"
- Culege-mă pe mine că sunt pe cât de frumoasă, pe atâta de gustoasă! o îmbie Buretele Pestriţ, cu eleganta-i pălărie roşie punctată cu alb.
- Ba pe mine că sunt aromată şi mai hrănitoare! îi strigă Buretele Puturos, cu gâtul lung ca de girafă şi pălăria mică, ţuguiată.
- Nu, Daita, nu îi asculta, nu te lăsa vrăjită de farmecul lor. Sunt bureţi otrăvitori, care vor să te atragă în mrejele lor, cucerindu-te cu vorbe dulci, mieroase şi înfăţişare frumoasă. Dacă ţi-e foame, ia câţiva puişori din colonia mea. Noi nu suntem frumoase, dar avem guleraşele fine, proaspăt spălate.
- Dar tu cine eşti? o întreabă Daita, neîncrezătoare.
- Sunt Gheba cea bătrână, regina coloniei de ghebe, crescute toate pe aceeaşi buturugă.


- Da, de voi am auzit. Mi-a povestit mama mea, am şi cules câteva. Ştiu că sunteţi foarte gustoase, deşi, vă rog să nu vă fie cu supărare, dar nu sunteţi prea arătoase.
- Dar nu uita că avem guleraşul curat şi scrobit! El e mândria noastră. Şi mai ţine minte că ciupercile frumoase sunt înşelătoare.
- Ştiu, îţi mulţumesc, m-a învăţat şi mama acest lucru.
- Şi în mine poţi avea încredere, intervine altă ciupercă.
- Dar tu cine eşti?
- Sunt Râşcovul portocaliu roşcat, care sângerează dacă este rănit sau rupt.
- Eu nu te voi rupe, fii fără grijă, îi spune Daita.
- Înfruptă-te din carnea noastră, din sângele nostru, strigă Buretele Pestriţ şi Buretele Puturos, aşezându-se în stânga şi în dreapta Daitei. Nu te lăsăm să pleci până nu guşti o bucăţică din noi.
- Fugi, fetiţo, fugi! o îndeamnă Gheba şi Râşcovul.

Speriată, dezorientată, Daita se prăvăleşte tremurând pe o pantă abruptă, ca să scape de bureţi. Se rostogoleşte într-o prăpastie, se loveşte la cap de o piatră ascuţită; e ameţită. Înfigându-şi cu putere degetele şi unghiile în pământ şi în smocurile de iarbă, reuşeşte să se oprească din căzătură şi rămâne nemişcată, întinsă cu spatele pe pământ şi cu faţa în sus. Printre brazi şi fagi zăreşte cerul. Brazii se unduiesc în adierea vântului, trunchiurile lor lungi, subţiri şi foarte drepte se leagănă tot mai puternic şi încep să se învârtească. Sau capul ei se învârteşte? Daita vrea s-o pornească mai departe, dar copacii n-o lasă să mai coboare, crengile lor se transformă în nişte labe uriaşe, rădăcinile în gheare şi o înşfacă. Reuşeşte să se desprindă din strânsoarea lor, are dungi de sânge pe braţe, zgârieturi pe genunchi. Păsările zboară în cerc deasupra capului ei, fâlfâind cu putere din aripi şi încep să chirăie, să croncăne, să piuie şi să ţipe ascuţit, gata s-o asurzească. Daita se sprijină de o buturugă, îşi acoperă ochii cu palmele şi urechile cu degetele mari, ca să nu mai vadă, să nu mai audă nimic şi strigă:
- Mami, ajutor! Mami, salvează-mă!...


... Am tresărit din somn. Cred că trecuse de miezul noptii.
- Ce-i, Daita? Ai visat ceva? am întrebat-o, suindu-mă în pat lângă ea şi zgâlţâind-o ca s-o trezesc, căci se zvârcolea în somn şi bolborosea.
- O, mami, mami, eşti aici lângă mine? m-a întrebat suspinând, cu ochii încă lipiţi.
- Sunt lângă tine. Cred că ai visat urât.
- E şi Catrinel cu noi?
- Da, uite-o acolo, în patul ei.

M-a strâns de mână.
- Bine. Stai aproape de mine. Îţi promit că n-o să mai pornesc niciodată singură pe scurtătură. Ni-cio-da-tă!

Apoi a adormit. Eu însă n-am putut adormi mult timp; îi urmăream respiraţia. Era calmă, egală. Coşmarul trecuse.

Dragi copii, după această întâmplare plină de primejdii şi de agitaţie, aş dori să revenim acum în lumea blândă a jucăriilor. Dacă vreţi să ne însoţiţi, vă aşteptăm săptămâna viitoare...