Ţara păpuşilor

Dragi copii, după agitaţia povestirii de săptămâna trecută, ne-am gândit - mai ţineţi minte? - să ne întâlnim de astă dată cu voi în lumea mai blândă a jucăriilor. Este încă vacanţă, aşa că noi tot nu ne-am întors la Bucureşti. Voi ştiţi deja cum ne petrecem zilele la munte. Dar ce facem serile? Având de obicei parte de un cer senin ca-n poveşti, după ce mâncăm de seară ne place să privim şi să numărăm stelele.

Catrinel găseşte "cele mai multe", pentru că ea are un stil foarte personal de a număra, dând în acelaşi timp agitată din mâini de parcă ar avea patru: "unu, doi, trei, patru, cinci, şapte (peste şase cam sare, doar e o fetiţă săltăreaţă, nu?), opt, nouă, zece", după care o ia chiar la galop: "doi'şpe, cin'şpe, şap'şpe, do'zeci, do'şnoo... o sută - gata!" Deci descoperă repede "o sută" de stele, obţine premiul întâi şi, încununată de glorie, se lasă dezbrăcată, spălată şi culcată fără mofturi.

Daita şi cu mine continuăm apoi să ne sucim gâturile, în încercarea de a descoperi Carul Mic, Carul Mare, Calea Lactee, Luceafărul...
- Mami, mă întreabă Daita la un moment dat, dar o stea a păpuşilor există?
- N-am auzit niciodată.
- Vai, ce păcat! se necăjeşte ea.
- Nu te amărî, îi zic, pentru că o putem descoperi noi acum.
- Cum?
- Uite, steaua aceea micuţă, care sclipeşte de parcă ar clipi din ochi, aceea de lângă vârful din stânga al Carului Mic şi care are sus, mai în stânga, un grup de trei stele, aşezate nu în linie dreaptă, ci în triunghi... o vezi?


- Da, spune Daita într-un târziu, după multe suciri şi răsuciri ale capului.
- Fixează-ţi-o bine în minte. Aceea va fi de azi înainte Steaua păpuşilor.
- Cum aşa? mă întreabă fetiţa, mirată.
- Uite cum... Tu ai auzit de mitologie deja. Ai citit şi câteva dintre Legendele Olimpului.
- Da, mi-au plăcut foarte mult.
- Mitologia reprezintă totalitatea miturilor create de un popor. Miturile sunt nişte poveşti fantastice despre zei şi semizei. Cum să-şi fi putut explica oamenii primitivi bubuitul înspăimântător al tunetelor, lumina străpungătoare a fulgerelor, clocotul zbuciumat al valurilor, boarea dulce sau vuietul furtunos al vânturilor, erupţia mânioasă a vulcanelor sau cutremurele ce bântuiau pământul, schimbându-i relieful? Au inventat figurile zeilor şi ale semizeilor, numiţi şi eroi, iar prin aceste fiinţe înzestrate cu puteri supranaturale, adică depăşind forţele omului, au încercat să-şi explice fenomenele şi forţele naturii, pe care nu le înţelegeau în vremurile acelea. În mitologia greacă, regele tuturor zeilor era considerat...


- ... Zeus.
- Da, bravo, Daita! El era zeul cerului, al luminii, al ploii, al fulgerelor, al tunetelor etc., adică al tuturor acestor fenomene ale misterioasei naturi, inexplicabile pentru omul de atunci.
El trona în Olimp, mândrul munte al grecilor, socotit de ei drept lăcaşul zeilor, într-un palat scânteietor, iar de-acolo se desfăta privind la toate întinderile peste care era stăpân: în primul rând cerul senin, înnegurat sau înstelat, dar şi pământul fertil, cu câmpii bogate, coline mlădios-unduitoare şi păduri cu aer proaspăt, răcoritor. (Fac aici, Daita, o mică paranteză, care ne scoate din legendă: Olimpul are în realitate aproape 3.000 de metri, fiind cel mai înalt munte văzut de greci în ţara lor, dar nici pe departe cel mai înalt de pe pământ. Grecii antici însă îl socoteau mai mare decât orice alt munte.)
În vremea aceea de demult, de foarte demult, să zicem că, pe lângă atâtea minunăţii apărute, s-ar fi ivit şi o stea a păpuşilor.
- Există ea în vreun mit?
- Nu. Dar o inventăm noi acum. Vrei?
- Da. Adică tu o inventezi şi eu te ascult.

Aşa că, dragii mei, am început să îi povestesc despre Steaua păpuşilor şi doresc să vă împărtăşesc şi vouă ce mi-am imaginat eu stând de vorbă cu aceea dintre fetele mele la care încă nu venise moş Ene pe la gene:

Pe vremea când zeii din Olimp erau consideraţi încă a fi în plină glorie, trăia pe pământul Eladei, adică al Greciei antice, Aleona, o fată tânără, retrasă, cuminte, visătoare. Unica ei plăcere era să stea singură, cu gândurile ei, după care se închidea ca în spatele unui zid, despărţindu-se de restul lumii.

Nu numai firea ei timidă, nesociabilă, o îndepărta de oameni, ci şi fizicul ei; era tare urâţică: fruntea îngustă, ochii calzi, dar mici şi inegali, chipul palid, de parcă nu i-ar fi curs nici o picătură de sânge prin vine, nasul lung şi prea subţire, gura lată cu buzele prea subţiri şi ele.

Era orfană de mamă. Aceasta fusese un om minunat, căruia i se rupsese prea de timpuriu firul vieţii. Tatăl îşi lăsase copila în grija unor rude, întemeindu-şi o altă familie.
Aleona crescuse în casa unei mătuşi, alături de copiii acesteia, care-i erau veri. A fost o fată oropsită, lipsită de căldura părintească, trebuind să suporte zilnic nedreptatea mătuşii şi batjocura verilor ei.


Încetul cu încetul, odată cu trecerea anilor, s-a născut şi adâncit prăpastia dintre ea şi ceilalţi oameni. Toţi o bruscau, nimeni nu-i adresa vreun zâmbet sau vreo vorbă bună, nimeni nu încerca să se apropie de ea, pentru că nimeni n-o cunoştea cum era ea de fapt.

Stătea ore întregi, zile întregi, fără să schimbe o vorbă cu vreun om matur. Îndrăgea doar copiii. Când se întâmpla să se simtă prea singură, prea părăsită, le căuta tovărăşia. Ei o înţelegeau sau păreau s-o înţeleagă, înconjurând-o cu întreaga afecţiune şi căldură de care sunt capabili, în totala lor sinceritate şi dăruire.

Într-una din zile, pe când fixa de la fereastră cu privirea frunzişul unui copac, Aleona a avut o vedenie ciudată. I s-a părut că-l zăreşte acolo pe vărul ei rânjindu-i dintre ramuri cu gura până la urechi. Întorcându-şi îngrozită privirea, i s-a părut că o vede pe sora acestuia agăţată de vârful altui pom şi strâmbându-se la ea. Apoi a avut impresia că se îndreaptă furioasă spre ea mama lor, mătuşa ei, cu mâna ridicată gata s-o plesnească, aşa cum se întâmpla pe vremea când Aleona era mică. Oriunde îşi întorcea ochii, întâlnea numai fiinţe cunoscute, râzând de ea sau arătând spre ea batjocoritor. Şi-a acoperit scârbită ochii cu mâna, apoi şi-a coborât privirea tristă, ca să-i dispară acele vedenii, şi deodată a zărit într-un colţ al camerei, pe covor, păpuşa ei din cârpă, păpuşa preferată din copilărie, care zăcea cu mânuţele şi picioruşele în sus, ca un cărăbuş căzut pe spate şi neputincios... Şi totuşi, păpuşa îi zâmbea. Era singura de pe această lume care îi zâmbea.

A luat-o în braţe, a strâns-o la piept, mângâind-o, şi a avut senzaţia că păpuşa se lipeşte de ea. Şi atunci a înţeles că în toată lipsa de dragoste, de înţelegere şi de căldură umană care o înconjura în casa mătuşii şi în cercul cunoştinţelor ei, păpuşile i-ar putea fi un sprijin. În lumea din jur, în care domneau atât binele cât şi răul, ele rămăseseră candide, pure, nepătate, simbol al bunătăţii, al blândeţii şi al frumosului. Astfel a început Aleona să se apropie de lumea păpuşilor. În mijlocul acestora, se simţea la adăpost de orice rău.

Şi-a dedicat lor viaţa; le îngrijea, le spăla, le pieptăna. N-o mai interesa decât să vadă toate păpuşile strălucind de frumuseţe şi curăţenie şi aruncându-i, parcă, priviri recunoscătoare.


Zeus, văzând-o din împărăţia lui cât de izolată, de neînţeleasă era printre semenii ei şi cât de ataşată se simţea de păpuşi, a chemat-o la el.

Zeul zeilor trona pe un jilţ de aur, savurând nişte ambrozie aromată, dătătoare de tinereţe veşnică, iar alături de el se afla Hera, soţia sa, înveşmântată toată în alb, iar pielea-i fină şi strălucitoare era mai diafană decât pânza ce-i acoperea trupul graţios.

În tot Olimpul domneau fericirea, voia bună şi calmul. După ani de zile de lupte sângeroase pentru cucerirea tronului, zeii olimpieni, în frunte cu preatemutul Zeus, dobândiseră puterea absolută peste zei.

Aleona a rămas mută de uimire în faţa măreţiei şi strălucirii olimpienilor.
Zeus i-a făcut semn să îngenuncheze la picioarele lui şi i-a explicat că o chemase în Olimp, după ce urmărise pe Pământ cât iubea ea păpuşile.
Voia s-o numească zeiţă a păpuşilor.
- Pe mine, zeiţă? a exclamat ea. Adică vrei să-mi acorzi nemurire, Zeus?
- Întâi vei trece printr-o perioadă de încercare. Dacă sunt mulţumit de tine, vei deveni zeiţă. Să ţii însă minte că am nevoie de o zeiţă înţeleaptă.
- Dar ce înseamnă să fiu zeiţa păpuşilor? a întrebat ea nedumerită.
- O vei afla la timpul cuvenit. Deocamdată, atât e necesar să ştii: ai sub puterea ta toate păpuşile de pe Pământ. Îţi dau libertatea să faci cu ele absolut tot ce vrei. Le poţi transforma ca un adevărat sculptor. Rodul muncii tale s-ar putea răsfrânge într-un fel şi asupra pământenilor. Dă-mi câteva dovezi ale înţelepciunii tale şi vei fi zeiţă. Însă nu uita: să nu te foloseşti de puterea pe care ţi-am dat-o decât în acest scop. Eşti stăpână absolută peste toate păpuşile, dar numai peste ele. Nu încerca să-ţi extinzi tu singură puterile. Poţi să te retragi acum.

Aleona a părăsit dezorientată palatul în care trona Zeus. Ce putea ea face ca stăpână a păpuşilor? Cum îşi putea întrebuinţa forţa de care zicea Zeus că dispunea ea acum?
Tot reflectând, i-a venit în minte legătura dintre păpuşi şi copii. Copiii se purtaseră întotdeauna blând şi cald cu ea. Erau de fapt nişte păpuşi mai mari, nişte păpuşi vii. Pe ei îi putea ea răsplăti acum, îi putea face fericiţi.

A luat bagheta aurită pe care i-o încredinţase Zeus şi, învârtind-o de treizeci şi trei de ori deasupra capului, a rostit: "Să apară de zece ori mai multe păpuşi decât sunt acum în casele copiilor!" Uimită, a văzut cum spusele ei se adeveresc. Apoi a observat mirarea şi bucuria de pe feţele copiilor şi s-a simţit fericită.

În felul acesta însă, mărea de zece ori numărul păpuşilor numai în casele în care existau păpuşi. S-a îndreptat de aceea şi spre familiile nevoiaşe, care nu-şi permiteau luxul de le dărui păpuşi copiilor lor, când nici de-ale gurii nu aveau suficient.

A coborât ea însăşi pe Pământ în casele acestora şi, cu mâna ei, a început să făurească păpuşi, din diferite materiale găsite: lemn, piatră, stofă. Le modela şi nu-i venea să creadă cât de uşor şi frumos se transforma bucata de material sub mâna-i iscusită.

Le îngăduia copiilor să asiste când ea lucra şi aceştia o priveau ca pe o zână bună, iar ea era în culmea fericirii.

Apoi a pătruns în lumea păpuşilor numai de dragul lor, numai pentru ele; toate, absolut toate, trebuiau să fie curate, aranjate, frumos şi cochet îmbrăcate, îngrijit pieptănate.

Multe se stricaseră; s-a ocupat de fiecare în parte, cu o grijă maternă, reparându-le mânuţele, picioruşele, capul, ochii, părul.

Uneori se strângeau copiii în jurul ei, mai ales fete, şi lucrau împreună la repararea şi înfrumuseţarea păpuşilor. Dar Aleona nu a uitat nici de băieţi, aşa că lor le-a modelat mândri cavaleri şi soldaţi, dar şi căluţi din lemn de toată splendoarea.

Apoi s-a gândit să ceară ajutor înseşi zeiţei înţelepciunii, zeiţa Atena:
- Atena, o Atena, i s-a adresat, tu eşti zeiţa preafrumoasă, măiastră şi înţeleaptă: i-ai învăţat pe oameni destoinicia, meşteşugul, chibzuinţa, le-ai ascuţit mintea precum e vârful lăncii pe care tu o porţi, ai inspirat poeţii şi muzicienii în arta lor nemuritoare şi le-ai insuflat dragostea pentru tot ce-i frumos! Tu eşti şi cea mai pricepută dintre ţesătoare şi ţeşi şi brodezi chiar veşmintele zeilor şi ale nimfelor! O, Atena, învaţă-mă arta ta, ca să le ţes haine frumoase păpuşilor mele!

Mândra zeiţă, măgulită de vorbele fetei, a coborât pe un nor de aur la ea şi a deprins-o cu arta ţesutului şi a brodatului. Împreună, au îmbrăcat zeci, ba ce spun, chiar sute de păpuşi, ce-au strălucit apoi sub noua înfăţişare. Zeus, mulţumit de Aleona, a chemat-o la el şi, drept răsplată, i-a extins puterile.

Acum, învârtind de patruzeci şi patru de ori bagheta fermecată pe deasupra capului, Aleona putea face păpuşile să meargă, să danseze, să vorbească, să cânte.

Întâi le-a învăţat să rostească minunatul cuvânt . Apoi le-a învăţat alte şi alte cuvinte, până ce a constatat, uimită, că păpuşile vorbeau ca nişte adevăraţi copii. Parcă le-ar fi dat viaţă, dar o viaţă depinzând doar de ea. Căci, învârtind bagheta de patruzeci şi patru de ori în sens invers, păpuşile împietreau la loc. Dar le-a insuflat repede din nou mişcarea şi graiul, spre a vedea fericirea şi recunoştinţa luminând feţele copiilor şi ale păpuşilor.

Atunci a început să se nască în ea dorinţa de a întemeia o ţară a păpuşilor, o ţară care să fie o oază a mulţumirii şi fericirii, în care să domnească dragostea, bunătatea, devotamentul, hărnicia.

Păpuşile au fost încântate că vor vieţui într-o ţară proprie...

Curând, ţara lor s-a înălţat fără seamăn, căci păpuşile lucrau neobosit sub povaţa blândă şi înţeleaptă a Aleonei. Iar ei îi creştea inima văzându-le cum taie îndemânatice stofa ca să croiască straie, cum mânuiesc dibace acul, cum ţes harnice pânzeturile, cum brodează măiastre. Cu ajutorul baghetei magice, Aleona a adunat florile cele mai înmiresmate, spre a împodobi câmpiile din Ţara păpuşilor cu pete de culoare roşie, portocalie, albastră, galbenă, roz; pomii cu fructele cele mai dulci şi aromate şi rodul cel mai bogat, spre a le înfrumuseţa livezile; păsări cu glasuri de clopoţei, spre a le înveseli pădurile; peştişori argintii ca razele lunii, spre a le popula râurile.

Iar când venea noaptea, pe cerul senin al Ţării păpuşilor răsărea o singură stea, mare, strălucitoare, ce mângâia cu razele-i blânde acest lăcaş al fericirii: era ea, Aleona, regina păpuşilor, ce se transforma noaptea în stea, ca să lucească pe bolta cerească a păpuşilor.

Înainte de a se preschimba în stea, Aleona aduna în Ţara păpuşilor copiii de pe Pământ. Îi lua în timpul somnului lor, ca să le arate minunăţiile ţării pe care o stăpânea.

Păpuşile antrenau copiii în jocul lor vrăjit, le cântau, le dănţuiau, îi veseleau, li se înfăţişau sub întreaga lor frumuseţe, ba chiar le pregăteau, seară de seară, noapte de noapte, alte surprize: jocuri noi, mai ales jucării noi: atât pentru fetiţe, cât şi pentru băieţei.

Aleona, mânuindu-şi cu pricepere bagheta magică, le învăţa pe păpuşi cum să construiască jucării fermecate, iar pe copii cum să le folosească. Apoi, ea se înălţa pe boltă, ca să lumineze de-acolo şi ca să-şi privească păpuşile şi copiii cu drag.


Odată cu ivirea zeiţei Eos, care era sfioasa lumină a aurorei, cu razele sale rozalii, Aleona părăsea bolta, cobora în Ţara păpuşilor, lua cu blândeţe copiii şi îi conducea în paturile lor.

Când se trezeau dimineaţa din dulcele somn al nopţii, toţi copiii zâmbeau fericiţi, păstrând încă sub pleoape imaginile de vis.

Priveau în jur şi descopereau cu uimire în camerele lor păpuşi şi jucării la fel de încântătoare precum cele din vis. Căci grijulia Aleona nu uita pe nici unul dintre ei, dăruindu-le tot ce-şi puteau ei dori drept jucării. Iar zâmbetul lor fericit pătrundea în sufletul Aleonei, luminându-l.

În toată fericirea ei, Aleona simţea totuşi ceva apăsându-i pe inimă. Şi, privind la frumuseţea zeiţelor ce populau Olimpul şi a nimfelor ce sălăşluiau prin păduri, ape, câmpii, a realizat cu tristeţe că doar ea, stăpâna minunatelor păpuşi, viitoarea lor zeiţă, era urâtă. Nu! Nu mai putea rămâne aşa. Mânuind bagheta magică, Aleona a grăit: "Să mi se micşoreze nasul, lăţindu-se uşor în acelaşi timp. Pielea să capete luciul unui măr copt; obrajii, culoarea trandafirie a blândei aurore; gura să devină rotundă; buzele, roşii ca macul sub soarele verii; dinţii să primească strălucirea sidefului şi culoarea albului ochilor, iar aceştia să fie mari, adumbriţi de gene lungi, răsfrânte. Pletele aurii ce-mi vor înconjura faţa să fie-mpodobite cu coroniţe de flori înmiresmate, un brâu lat, îmbelşugat cu pietre nestemate să-mi strângă talia mlădioasă, cercei, inele de aur, şiraguri scumpe şi văluri fine să-mi gătească trupul ca înseşi Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a dragostei."

A simţit ca zeci de mii de ace străbătându-i tot trupul şi, în câteva clipe, a luat înfăţişarea unei adevărate păpuşi.

În acelaşi moment, vântul a vuit mânios, cerul s-a învineţit, marea a gemut, învolburată, iar doi nori negri puternici au fulgerat şi apoi au tunat deasupra capului ei. Dar Aleona nu le-a dat atenţie...

Acum, după ce răsplătise şi fericise copiii, înfrumuseţase şi dăduse viaţă păpuşilor, întemeiase Ţara păpuşilor, se transformase pe sine, nu ştia ce să mai facă. Zeus părea să fi uitat de ea...

Plimbându-se alene prin grădinile Olimpului şi privind de-acolo din când în când spre Pământ, la oameni, ca să-şi urmărească păpuşile şi copiii, a zărit-o într-o zi pe verişoara ei care fusese de atâtea ori răutăcioasă cu ea şi o luase de multe ori peste picior, în timpul cât trăise pe Pământ. A descoperit-o şi pe mama verişoarei, pe mătuşa ei, femeia aspră şi arţăgoasă care o nedreptăţise şi o umilise întotdeauna. Şi-a amintit că aceasta era un om exagerat de ordonat, de pedant şi ţinea ca fiecare obiect din casă să stea veşnic la locul lui.

Ca să se distreze niţel pe seama lor, Aleona le-a zăpăcit toate lucrurile din salon. Când le-a zărit mătuşa, s-a repezit furioasă la fiica sa, crezând-o vinovată şi i-a tras o palmă zdravănă. Aceasta, făcând speriată câţiva paşi înapoi, a lovit o măsuţă de pe care a căzut o statuetă frumoasă, spărgându-se în trei-patru bucăţi. La acea statuetă ţinea mătuşa ca la ochii din cap, căci o reprezenta pe zeiţa Afrodita.

În acest timp, de-acolo de sus, Aleona râdea cu lacrimi, văzând rezultatele dezlănţuite de ea şi observând cât de ridicoli puteau fi unii oameni. Şi i-a revenit în minte cum o bătea mătuşa în copilărie, spre amuzamentul verişoarei, ori de câte ori îi deranja câte un obiect din casă.

În felul acesta, la început în glumă, în râs, în bătaie de joc, apoi tot mai serios, punând tot mai multă patimă în ceea ce făcea, s-a răzbunat încetul cu încetul pe toţi cei care o trataseră cu dispreţ, cu răceală sau pur şi simplu cu indiferenţă, în timpul vieţii ei pe Pământ.

Toată ziua şi-o petrecea ticluind planuri de răzbunare, apoi ducându-le la îndeplinire şi minunându-se singură de puterea ei vrăjită.

Într-o zi însă, pe când se plimba prin Olimp, cerul s-a întunecat şi nişte nori de plumb, înspăimântători au înconjurat-o. Unul a luat-o pe aripile sale reci şi umede şi a transportat-o direct la Zeus.

Întâi nu l-a recunoscut pe zeul zeilor. Şedea în carul său de flăcări, tras de doi cai înaripaţi şi fulgera de mânie. Buclele-i aurii se zvârcoleau, asemenea unor şerpi fioroşi, la fiecare mişcare a capului. Ochii aruncau scântei, nările îi tremurau.

Deodată, Zeus a tunat, de au răsunat văile cu mii de ecouri:
- Înşelăciune!! Mi-ai înşelat încrederea!

Apoi şi-a încruntat privirea, iar peste Pământ s-au lăsat nori mai negri ca noaptea-ntunecată, brăzdând văzduhul.

Ea s-a făcut cât a putut de mică. Tremura toată. După această izbucnire însă, Zeus s-a liniştit atât de repede, cum numai la zei se poate.

După câtva timp, care ei i s-a părut o veşnicie, a continuat:
- Privirea-mi scrutătoare te-a urmărit pas cu pas. Am stat de veghe neîncetat asupra ta. Ştii că mi-a plăcut cum ţi-ai îndeplinit misiunea pe care ţi-am încredinţat-o. De aceea ţi-am extins puterile. Te-am prevenit însă să nu-ţi foloseşti forţele decât acolo unde îţi dădusem eu libertate. Ai abuzat de încrederea mea. Aveai dreptul să transformi păpuşi, nu chip de om. Te-am vrut urâtă, ca să nu mai stârnesc gelozia soaţei mele, Hera. Nu, nu de asta te-am adus in Olimp, ca să mi-o ridic iarăşi împotrivă!
- Dar..., s-a încumetat ea să-l întrerupă cu glas atât de timid, încât de abia s-a auzit ea însăşi.


Zeus însă a urmat:
- Să nu cutezi a-mi tăia vorba. Fără să cunoşti nici o măsură, te-ai răzbunat apoi pe nişte făpturi care greşiseră faţă de tine doar prin indiferenţă sau, eventual, răutate. Dacă nu o stăvileam eu, cruzimea ta dezlănţuită ar fi fost în stare să nu mai cunoască limite, să se întindă şi asupra altor oameni care nu-ţi făcuseră niciodată vreun rău.

S-a oprit puţin, apoi a continuat, iar în glasul său parcă se rostogoleau tunete:
- Nu vei mai fi zeiţă. Te voi alunga în văzduh, departe, departe de tot ce ţi-a fost drag, într-un loc rece, necunoscut, nevăzut de pe Pământ.
- O, Zeus, tu ce cârmuieşti lumea cu înţelepciune din înaltul cerului, ai milă de mine, nevrednică muritoare! a sunat ruga nefericitei Aleona.

Dar Zeus şi-a clătinat capul cu pletele-i de aur, în semn de refuz, iar apele, pământul, munţii, cerul s-au frământat gemând, ca zguduite de cutremur. Un nor a ridicat-o, străbătând cerul cu viteza fulgerului...

- Mami, m-a întrerupt Daita, spuneai că tu născoceşti această poveste, nu-i aşa?
- Da, bineînţeles.
- Atunci, te rog, te rog eu mult, fie-ţi milă de ea şi fă-l pe Zeus să se îndure şi să n-o mai pedepsească. S-o ierte.
- De ce n-ai răbdare? Ascultă mai departe sfârşitul...

Deodată, Zeus a văzut plin de uimire toate păpuşile din Ţara păpuşilor, iar apoi, după pilda lor, păpuşile de pe întreg Pământul, ridicând spre el capul şi mâinile, rugătoare.

Pe ele le uitase, tocmai pe ele, care fuseseră atât de frumos transformate şi îngrijite cu atâta dragoste de către Aleona şi care o iubeau ca pe o mamă devotată, tandră şi grijulie.

Apoi, zeul zeilor şi-a îndreptat privirea spre copiii de pe Pământ. Mirat, a constatat că aceştia îşi încetaseră joaca şi stăteau trişti, uitându-se mustrător la el. Iar în ochii lor ridicaţi către el, a zărit lucind lacrimi mari ce au început încet-încet să li se prelingă pe obraji.

A simţit că nu poate rezista privirii dojenitoare a copiilor şi mâinilor rugătoare ale păpuşilor. Un glas lăuntric i-a şoptit că de data aceasta greşise.
- Stooop! a strigat norului cu vocea-i puternică.

Norul s-a oprit. A fixat-o pe Aleona în văzduh, printre stele, aproape de Carul Mic, în stânga lui. Atunci, Zeus s-a adresat fetei cu un glas mângâietor, ca un balsam pe rana sângerândă:
- Păpuşile şi copiii te-au iubit cu adevărat şi tu pe ei la fel. Ai picurat fericirea printre ei. De dragul lor şi pentru ca zâmbetul să usuce lacrimile copiilor şi să le lumineze din nou privirea, te voi transforma în Steaua păpuşilor, aşa cum tu însăţi ţi-ai dorit-o. În loc de zeiţă nemuritoare, vei fi o stea nepieritoare. Acolo, lângă Carul Mic, păpuşile şi copiii te vor vedea uşor în fiecare seară senină, înstelată, iar tu le vei putea face câte un semn, sclipind. Vei avea pentru eternitate sub priviri lumea aceea a păpuşilor, pe care tu ai zămislit-o şi copiii au îndrăgit-o, o lume frumoasă, caldă şi recunoscătoare...



M-am oprit. Povestea ajunsese la sfârşit.
- Mami, îmi place cum se încheie povestea ta, mi-a zis Daita după câteva clipe de tăcere.
- Povestea Aleonei, de fapt.
- Da, mami, a ei, dar tu ai inventat-o pentru mine. Mâine seară, înainte să se culce, să îi arătăm şi lui Catrinel care este Steaua păpuşilor.
- O să încerc să îi simplific povestea, aşa, pentru mintea ei de trei anişori şi câteva luni. Ai observat cât de multe înţelege deja? Pe zi ce trece, tot mai multe.
- Da, se face fetiţă mare şi ea, mi-a răspuns Daita pe un ton gânditor şi serios, din care mi-am dat seama că, atunci când este într-o dispoziţie bună, cu ea pot vorbi de parcă m-aş adresa unui adult.

Năzdrăvanele mele cresc. O fi bine, o fi rău? Este în natura lucrurilor. Dar vă mărturisesc că, atunci când sunt prea cuminţi, mi-e dor de năzbâtiile lor de copilaşi vioi şi plini de idei năstruşnice. Însă ele nu trebuie să ştie, ca să nu mă trezesc că fetiţele mele... cuminţele se ţin iar de pozne.

Dragii mei, trebuie să închei povestea noastră de azi. Este cea care a dat "pe vremuri", acum aproape 30 de ani, titlul cărţii mele Ţara păpuşilor. Din ea vă aleg acum texte în fiecare săptămână, mai schimbându-le uneori pe ici-pe colo, ca pentru nişte copii care trăiesc în 2015, nu la sfârşitul anilor '80, dar care sper că se bucură să afle şi cum fusese copilăria fetiţelor mele.

Cred însă că nu numai această poveste, ci şi vacanţa noastră de poveste trebuie să se încheie. Mai e foarte puţin şi clopoţelul sună pentru prima zi de şcoală a unui nou an şcolar al Daitei, dar şi pentru prima zi de grădiniţă din viaţa micuţei Catrinel. Vă spun "la revedere", nu înainte de a vă ruga să căutaţi pe cer, într-o seară senină, lângă Carul Mic, Steaua păpuşilor. Sper să o găsiţi uşor. Sunt sigură că Aleona va sclipi, trimiţându-vă un licăr voios. Doar ştiţi cât iubeşte copiii...