Mândra glăsuire a pădurii

Dragii mei, sper că vă amintiţi că data trecută fetele vorbeau cu N şi O, dar mai ales cu P despre "mândra glăsuire" a pădurii. Daita citise de curând la şcoală, în Eminescu:
Catrinel îl întrebase mirată pe P dacă el înţelege ce le spune stejarul cel bătrân pomişorilor tineri, ca să-i liniştească pe timp de furtună şi să le treacă timpul mai uşor. Aceştia stăteau zgribuliţi, iar crengile lor trosneau în vânt, gemând de frică.

P îi răspunsese că înţelege glăsuirea pădurii şi că le poate tălmăci şi lor limbajul ei. Apoi le rugase pe fete să stea puţin liniştite, pentru ca el să poată auzi tot ce are stejarul de povestit...

... După un timp, P le spune:
- Stejarul le povesteşte din vremea când era şi el tânăr, iar în Pădurea Verde străjuiau falnic bunii şi străbunii lui.
- Ce s-a întâmplat cu ei? Au murit? întreabă Catrinel.
- Da. Însă arborii nu se pleacă la pământ când mor, nici nu cad, ci stau tot drepţi, în picioare, doar că nu le mai dau primăvara muguri pe crengi şi ramurile lor rămân golaşe tot timpul anului.
- Păi şi de ce nu-i mai vedem acum?
- Au fost tăiaţi şi folosiţi de oameni ca lemne de foc, spre a-şi încălzi iarna casele.
- Ce le mai spune stejarul cel bătrân? îşi continuă Catrinel asaltul cu întrebări.
- Le spune cum această pădure a adăpostit pe vremuri, adică atunci când el era încă tânăr, nişte oameni care au luptat ca să-şi elibereze ţara de duşmani. Şi cum el şi cu fraţii lui, dar mai ales părinţii, bunicii şi străbunicii lor, cu crengile lor stufoase şi frunzişul lor bogat, i-au ascuns de ochii duşmanului.
- Da' cum se...
- Stai puţin tăcută, Catrinel! o pune Daita la punct. Cum să audă P dacă tu...
- Da, aş vrea să înţeleg ce zice pomişorul acela plăpând de acolo.

P ascultă câteva clipe atent, apoi îşi reia vorba:
- Avea glasul foarte subţire şi aproape că-l acoperea vântul... Vedeţi, între crenguţele lui s-a rătăcit o foaie de hârtie, de fapt un ghemotoc de hârtie. Pomişorul s-a plâns celor din jur că este atins de această hârtie murdară.
"Nu spune aşa, îl mustră blând stejarul cel bătrân. Tu ştii ce-a fost ghemotocul acesta? A fost o albă, netedă şi lucioasă foaie de hârtie dintr-o carte foarte ştiutoare."
"Cum adică?" se miră pomişorul.
"Adică dintr-o carte care ştia foarte multe lucruri: o carte de chimie. Şi, printre altele, această carte îi învăţa pe copiii mai mari, elevii de liceu, că noi, pomii, şi cu ele, cărţile, suntem rude."
"Rude?"
"Da, exact, ai auzit bine, suntem rude. Dar această carte atât de ştiutoare a fost ruptă de către ultimul elev care a învăţat pe ea. Azi-dimineaţă, când băiatul acesta fără minte a făcut o excursie în pădurea noastră împreună cu nişte prieteni şi s-a aşezat să mănânce la iarbă verde, sandvişurile lui erau învelite în foste pagini de carte. Surprinzându-i ploaia, băieţii au luat-o la fugă, dar, în loc să strângă bucăţile de hârtie şi să le arunce la gunoi într-un coş, le-au lăsat în iarbă, de parcă ar avea servitori care să adune după ei. Vântul a suflat, le-a împrăştiat şi una din pagini a ajuns între crengile tale."
"Dar cum suntem noi rude?" vrea să ştie pomişorul.
"Ehei! asta-i poveste lungă şi prea grea pentru tine, care eşti încă un pui şi mai ai atâtea de aflat şi de învăţat."
"Explică-mi totuşi; poate înţeleg şi eu câte ceva."
"O să încerc să vă explic tuturor, dacă staţi şi mă ascultaţi cuminţi, fără să mai scânciţi din crenguţe, le zice bătrânul stejar. Noi, copacii, îi suntem de mare folos omului. Din când în când o să vedeţi că oamenii vor veni printre noi cu topoare, securi şi cuţite mari cu dinţi, care se cheamă fierăstraie, şi vor începe să ne privească foarte atent, să ne studieze, alegând astfel pe cel care trebuie să fie tăiat. După ce sunt tăiaţi copacii aleşi, buştenii sunt încărcaţi în funiculare, tractoare sau camioane şi duşi la fabrica de cherestea. Acolo, ei sunt tăiaţi până ce devin scânduri netede, mai groase sau mai subţiri. Acestea sunt urcate în trenuri şi duse în diverse fabrici din ţară. Acolo, soarta lor este diferită. Unele sunt puse într-o încăpere în care sunt uscate, adică obligate să transpire până iese apa din ele. După aceea sunt transformate în piese de mobilă - mese, scaune, paturi etc. - sau în uşi, rame de ferestre, bărci, planoare, creioane, instrumente muzicale."


"Cum? Cu toate acestea suntem noi rude?" se miră un stejar tânăr.
"Da. Chiar rude foarte apropiate."
"Dar cum suntem rude cu acea carte de chimie despre care ne-ai vorbit?" îl întreabă alt pui de stejar.
"Cu ea suntem rude mai îndepărtate. Cartea este făcută din hârtie, iar coperta ei din carton. Atât hârtia cât şi cartonul se obţin prelucrând lemnul. Pentru aceasta, lemnul este transformat în celuloză, care este albă, lucioasă şi mătăsoasă. Din ea se face apoi hârtia, care iese din maşina de fabricat hârtie, după ce a fost iar bine pusă să transpire şi stoarsă, iar pe urmă întinsă şi uscată, până ce devine albă, netedă, tocmai bună ca să se tipărească pe ea atâtea lucruri interesante. Multe foi tăiate şi legate împreună formează o carte, cum a fost aceasta de chimie. Deci creioanele, cărţile, caietele, mobila, toate şi-au părăsit patria lor din munţi, din păduri, numai şi numai spre a-i servi omului."
"Dar oamenii le sunt recunoscători pentru acest sacrificiu?"
"Depinde. Aţi văzut şi voi cât de recunoscător a fost băiatul de azi-dimineaţă: în semn de mulţumire a rupt cartea filă după filă... Să tai pomi pentru a procura lemn este necesar omului. O ştim şi ne supunem. Dar copacii trebuie tăiaţi şi ei după o anumită socoteală. Iar cel care taie un pom va trebui să sădească doi, numai astfel pădurile nu vor muri. Din păcate, din cauza nechibzuinţei unor oameni, care rup crăci bune pentru a-şi face foc în pădure, în loc să le adune de pe jos pe cele uscate, sau se întorc primăvara din excursii cu braţele pline de crengi înmugurite sau înflorite, natura are mult de suferit, iar de pe Pământ piere săptămânal o specie de plante..."
"Vai de mine! Dar e îngrozitor."
"Din fericire, nu toţi oamenii acţionează astfel: cei mai multi iubesc florile şi copacii şi îi respectă. Majoritatea realizează că prietenia care ne leagă pe noi, pomii, de ei, oamenii, dăinuie şi după ce viaţa ne este curmată, după ce le-am cedat trupul nostru ca pe un ultim dar."
"Un ultim dar? Deci, înainte, pomii le mai dăruiesc oamenilor şi altceva?"
"Da. În timpul vieţii le dăruiesc primăvara flori înmiresmate, vara umbră răcoroasă, plăcută, odihnitoare, toamna ei împrăştie, cu braţele pline, fructe aromate şi hrănitoare, iar atâta timp cât au frunze, le împrospătează aerul. Iar acei oameni care le-au înţeles menirea, care îi respectă şi îi îndrăgesc - aceia îi apără, îi ocrotesc de insecte dăunătoare, le redau vigoarea şi tinereţea, tăindu-le crengile uscate. Îi înconjoară cu atenţie şi dragoste.

Tot aşa cum noi, copacii, trăim în armonie cu oamenii, trăim în aceeaşi armonie şi cu păsărelele pădurii. Noi le oferim lor adăpost de ploaie, de vânt, de soare prea puternic, le dăm şi loc bun şi ferit în care să-şi construiască cuiburile. Ele în schimb - graurul, ciocârlia, cucul, mierla - ne încântă clipele cu triluri plăcute şi ciripit vesel.

Ascultaţi puţin cu atenţie: deşi vântul vuieşte, se poate auzi un ciocănit la intervale egale, regulate. Este ciocul ciocănitorii, lovind trunchiurile copacilor."
"Frumos e oare să dea în noi, să ne înţepe?" se revoltă un pomişor.
"Greşeşti. Ea nu dă în noi ca să ne facă un rău, ci ca să ne scoată de sub scoarţă insectele şi larvele lor care se adăpostesc acolo şi ne-ar distruge. Ciocănitorile se hrănesc cu aceste gâze şi cu tot felul de viermişori, care nouă ne rod lemnul. Harnicele ciocănitori n-au o clipă de răgaz, ajutându-ne să scăpăm de aceste lighioane care ne îmbolnăvesc. Piţigoiul, tot aşa, se hrăneşte nu doar cu grăunţe, ci şi cu insecte, cercetând cele mai subţiri crengi, cele mai mici crăpături ale scoarţei, unde insectele şi-au depozitat ouăle. În timpul acestor operaţiuni, ciocănitorile stau agăţate cu gheruţele de-a lungul trunchiului nostru, sprijinindu-se în coada tare, rigidă. Iar piţigoii sunt uneori foarte amuzanţi, chinuindu-se - pentru a explora şi cele mai ascunse crăpături - agăţaţi de trunchi cu capul în jos.

Nici noi nu suntem nerecunoscători pentru aceste fapte bune, ci lăsăm ciocănitorile să-şi instaleze cuiburile în scorburile noastre. Iar piţigoii îşi construiesc în despicăturile crăcilor, lucrând cu multă migală şi pricepere, ca nişte adevăraţi arhitecţi artişti, cuiburi măiestre. Dar, de obicei, preferă să-şi depună ouăle lor albe, punctate cu roşu, în cavităţi săpate chiar în trunchi."


Deodată, fetele care ascultau cuminţi ca şi pomişorii tresar speriate. Deasupra lor se năpusteşte, zburând în inele, bătând cu putere din aripi, o pasăre mare cât o găină, cu penele sure, aripile scurte, coada lungă, ghearele ascuţite şi un cioc semănând cu cel al unui papagal, dar fiind, bineînţeles, mai mare. Fetele se ghemuiesc una în alta.
- Staţi liniştite, încearcă N şi P să le calmeze.
- Da, nu aveţi de ce să vă temeţi, le linişteşte şi O. Este un uliu, uliul porumbar. Dar nu cu noi are el treabă acum, ci-şi caută cuibul care este cu siguranţă într-un fag înalt, cu crengile stufoase.
- Bine, dar aici nu cresc fagi, îl întrerupe Daita. La botanică am învăţat că fagii cresc la deal şi la munte, iar aici suntem la şes.
- Ba suntem cinci, nu şase, numără Catrinel repede pe degetele unei singure mâini.

Literele se uită mirate una la cealaltă. Dar Daita, care-şi cunoaşte bine surioara, continuă pe un ton aproape părintesc:
- Am zis şes, nu şase, fetiţo! Şes înseamnă că nu e nici vale, nici deal, ci terenul e aici drept.
- Ai dreptate, Daita, zice O. Adică aşa e: nu prea vezi fagi la şes. Cine ştie cum de s-o fi rătăcit uliul pe aici. Uitaţi-l cum zboară în spirală, furios, dezorientat.
- Cum de-o fi ajuns aici?

Deodată, uliul ţâşneşte spre marginea pădurii.
- Gata! s-a orientat. Acum zboară ca o săgeată spre casa lui, le arată O.
- Da' ce, el are casă? vrea să afle Catrinel.
- Sigur, îi spune O. Deşi n-ai crede că o pasăre atât de fioroasă este capabilă de sentimente delicate, umane aş putea spune, află că are casă şi încă şi-o înconjoară cu nespusă dragoste. Dar numai de la sfârşitul iernii şi până spre toamnă. În rest, deci toamna şi iarna, este o pasăre sângeroasă, pornind întotdeauna singură în expediţii de jaf. Până la topirea zăpezilor şi la primele raze calde ale soarelui.

Atunci... dar haideţi să vă povestesc la ce am asistat, zburând într-un început de primăvară peste o pădure întinsă de fagi. Deasupra unui fag înalt şi foarte bătrân am văzut rotindu-se un uliu. Privind cu atenţie, am descoperit pe ramurile dinspre vârf un cuib imens, cu marginile înălţate prin straturi de crenguţe uscate. În aceeaşi clipă cu mine, l-au descoperit şi ochii ageri ai uliului. A scos un ţipăt de bucurie. S-a învârtit de câteva ori în jurul lui, apoi a zburat glonţ spre o altă pasăre care venea către el, strigătul lui de bucurie împreunându-se cu al ei. Au zburat laolaltă pe deasupra fagului, ţipând încontinuu, povestindu-şi probabil toate câte li se întâmplaseră în lunile scurse de când se despărţiseră. Apoi s-au aşezat pe marginea cuibului, cercetându-l. Au discutat cum ar trebui reparat, împrospătat, rearanjat. Înainte de a se apuca însă de treabă, şi-au luat zborul amândoi deasupra coroanelor copacilor, spre a-şi manifesta încă o dată bucuria regăsirii. Băteau rapid din lopeţile aripilor, apropiindu-se, aproape atingându-se, apoi depărtându-se din nou, urmărindu-se, înfrăţindu-se în zbor, avântându-se spre înalt.

Mi-am părăsit cu părere de rău postul de observaţie, dar, fermecat de această pereche, am revenit după câteva zile. Amândoi munceau de zor la cuib. El transporta materialele, ea construia, repara, consolida, curăţa. El aducea din când în când în cioc câte o crenguţă înfrunzită şi o înfigea pe marginea cuibului. Înlocuia permanent rămurelele ofilite cu altele care aveau frunzele verzi, împrospătând astfel podoaba cuibului.


Revenind spre începutul lui mai, am zărit în cuib primele ouă, apoi, peste câteva zile, alte două. Ea, clocitoarea, stătea ore în şir parcă împietrită deasupra ouălor, cu aripile doar puţin răsfirate. Rareori am văzut-o aşezându-se pentru puţină vreme pe marginea cuibului, străduindu-se să-şi dezmorţească picioarele şi zburând din când în când scurt, spre a-şi dezmorţi şi aripile. În acest timp, ouăle au rămas în paza tovarăşului ei. Apoi, ea şi-a reluat locul, iar el misiunea de a căuta hrană pentru amândoi. El nu şi-a găsit liniştea decât noaptea, când a adormit pe o creangă în preajma cuibului, gata oricând să-şi apere căminul de duşmani.
- Dar puii i-ai văzut? Cum arătau? îl întreabă Daita pe O.
- Patru pufuleţi gri, cu nişte capete uriaşe şi foc de urâţi.
- Sărmanii părinţi! Să aibă copii aşa urâţi!
- Nu le plânge de milă. Lor li se par puii de o frumuseţe nemaiîntâlnită şi îi înconjoară cu imensă dragoste din prima clipă, sentiment de care n-ai crede capabile nişte păsări atât de nemiloase, de sângeroase.
- Adică are oase din sânge? doreşte Catrinel o explicaţie suplimentară.
- E bine să pui întrebări, micuţa mea. Îmi place să-ţi răspund la ele. Dar întrebarea asta n-o pricep, zice P.
- Eu am priceput-o! se laudă O. Ştiu deja felul în care gândeşte micuţa. Sângeroase înseamnă că sunt animale crude şi fioroase, nu are legătură cu nici un fel de oase. Dar le place când se varsă sânge.

Daita îi ia repede lui O vorba din gură şi se adresează surioarei ei pe un ton cam de sus:
- A vărsa sânge nu înseamnă ce crezi tu, prichindel, ci înseamnă că le place să vadă sânge.

Cea mică, jignită, o întreabă:
- Da' de unde ştii tu ce cred eu că înseamnă? Iar te dai mare, şi Catrinel îi scoate Daitei limba.

Daita îi răspunde cu un gest la fel de delicat şi deschide gura să zică ceva, însă O nu îi dă răgaz să scoată nici o vorbă, ci intervine împăciuitor:
- Gata, potoliţi-vă. Nu vreţi să aflaţi ce se întâmplă cu puişorii de uliu?
- Okay, zice Daita. Sigur că vrem.
- După ce au ieşit din ouă, puii erau atât de firavi, încât măicuţa lor trebuia să stea mereu lângă ei. Deci tot tatălui i-a rămas sarcina de a-i hrăni. Şi erau foarte mâncăcioşi, nerăbdători, veşnic înfometaţi, gălăgioşi, pretenţioşi. Tatăl aducea în pragul cuibului mâncarea vânată, mama trebuia să mărunţească prada, până când cei patru pui plăpânzi erau în stare s-o înghită.
- Dar fraţii se băteau între ei pe mâncare sau aşteptau cuminţi să le vină rândul?
- Nici gând de atâta cuminţenie pe capul lor. Pe cât de iubitori vor fi mai târziu ca părinţi şi ca soţi, pe atât de răi sunt ca fraţi. "Primul născut", ca să zic aşa, de fapt primul ieşit din ou, ieşit cu câteva zile mai devreme, era deja ceva mai puternic decât ceilalţi trei şi încerca să apuce totul numai pentru el. Sigur, le ajungea şi fraţilor, dar mai puţin, de aceea tatăl trebuia să trudească până îi sătura şi pe ceilalţi hămesiţi. După câteva zile, tatăl n-a mai rezistat singur, puii crescând şi având tot mai multe pretenţii, aşa că mama a trebuit să-şi ia inima-n dinţi şi să-şi părăsească odoarele, ajutându-şi bărbatul în procurarea hranei.

Când am revenit după vreo trei săptămâni, am găsit puii înzdrăveniţi. Stăteau pe marginea cuibului, se căţărau pe crăcile din apropiere, scrutând în zare după mult-aşteptata hrană dintre ghearele părinţilor. Acestora le era tot mai greu să îndestuleze patru mâncăcioşi, deci puii au fost nevoiţi să încerce să înveţe să zboare în jurul cuibului, până ce spre sfârşitul lunii lui Cuptor s-au avântat la distanţe mari, căutându-şi singuri hrana. Apoi, rând pe rând, de la cel mai mare la cel mai mic, şi-au părăsit cuibul şi familia, pornind singuri la vânătoare şi începându-şi viaţa de jefuitori năprasnici. Părinţii nu au suferit după pui, căci încet-încet le-a pierit dragostea faţă de ei şi de cuib.

Curând s-au despărţit fără regrete, de tot şi de toate, reluându-şi fiecare viaţa de vânător solitar, spaima păsărilor pădurii, duşmanii tuturor vietăţilor, ai animalelor cât şi ai oamenilor. Cu greu s-ar fi putut recunoaşte în ei acea pereche ce-şi ţipa vesel bucuria regăsirii cu numai câteva luni înainte. Va urma o toamnă lungă, iar odată cu topirea zăpezilor, când se trezeşte în natură dorul reînnoirii, al reîmprospătării, când plantele îşi vor îmbrăca haine noi, se va trezi şi în ulii iarăşi dorul de cuib, de ouă, de pui, de perechea părăsită cu luni în urmă, şi vor porni din nou să se caute.
- Uitaţi o rândunică! arată Daita spre înaltul cerului.
- Nu e rândunică, o lămureşte P, deşi seamănă foarte mult. Se numeşte drepnea şi o întrece în zbor pe rândunică. S-ar putea să fie acum în căutarea unui cuib în care să-şi depună ouăle.
- Cum "în căutare"? Nu şi-l construieşte singură?
- Nu. Nu cred că este în stare de aşa ceva. Este o pasăre mult prea superficială, prea grăbită, prea comodă, ca să-şi clădească un cuib cu migală. Îi este mai la îndemână să ocupe unul la care au trudit alte păsări, de obicei rândunelele. Numai că drepneaua a sosit cu întârziere din Africa: abia la începutul lui mai, când majoritatea cuiburilor vechi au fost deja populate. Asta însă nu reprezintă o stavilă pentru drepnea. Dacă-i place un cuib, îl ocupă pur şi simplu, luptându-se cu locatarii săi, până ce rămâne unica stăpână. Dacă patul cuibului nu-i suficient de bine aranjat, de moale, caută prin împrejurimi cuiburi matlasate bine cu pene şi fire de iarbă uscată tocmai potrivite şi le fură fără a-şi face prea multe probleme. Dacă e iarăşi nevoie să se lupte cu stăpânii - o face cu sânge rece, cu răutate, grăbită şi acum, bătându-se aprig.

Ca şi uliul bărbătuş, şi cel al drepnelei este soţ bun, grijuliu. Cât stă drepneaua să clocească, el e cel care se ocupă cu procurarea insectelor necesare hranei. Iar când ies puii - ţin'te muncă! Deşi sunt puţini - vreo doi-trei - şi mici, au o foame în ei demnă de comparat cu cea a puilor de uliu, păstrând bineînţeles proporţiile. Deci, din zori şi până se lasă noaptea, părinţii zboară după mii de gâze, şi asta vreme îndelungată, căci puii sunt puturoşi: deşi au crescut şi s-au făcut voinicei, ei tot nu se urnesc din pătuţul moale al cuibului. Până într-o zi când, pe neaşteptate, îşi iau zborul fără ca vreunul dintre părinţi să-i fi deprins cu această artă.
- Nu iau lecţii de zbor? se miră Daita.
- Nu. Zboară perfect din primul moment. Iar la început de august, când vara e încă în toi, când ţara lor natală este încă primitoare, mângâindu-le cu razele calde ale soarelui, drepnelele o şi pornesc spre Africa, tot grăbite, de parcă ar fi alungate de gerurile unei ierni năprasnice.

Puţin mai încolo, după liziera pădurii, încep lanurile de grâu. Acolo trăieşte o altă pasăre migratoare, pitpalacul sau prepeliţa, continuă P.


- Vrei să zici pitpalacul şi prepeliţa, îl corectează Daita.
- Nu. Am spus foarte corect. Pitpalacul şi prepeliţa reprezintă una şi aceeaşi pasăre.
- Cum se poate? Doar pitpalacului îi provine numele de la felul cum face când cântă. Ce, prepeliţa face "pit-palac"?
- Nu... dar...
- Păi atunci? îl întrerupe Daita.
- Lasă-mă să-ţi explic. Pitpalacul sau prepeliţa e o pasăre călătoare. Când se întoarce la noi din ţările calde, ea îşi construieşte cuib în lanuri, iar atunci când omul îi aude glasul, chemând cadenţat "pit-palac, pit-palac", e semn clar că a venit primăvara. Rar poate omul să-l zărească, întrucât pitpalacul duce o viaţă misterioasă, neplăcându-i să-şi părăsească ascunzătoarea din holde, dintre semănături şi ierburi.

Cloşca îşi înconjoară ouăle şi apoi puii cu multă dragoste, după cum ştiţi cu siguranţă din emoţionanta poveste Puiul de Brătescu-Voineşti, în schimb el, bărbătuşul, nu e nici soţ, nici tată bun, aşa cum e uliul. Lui îi place să ducă o viaţă de huzur, cântând şi îngrăşându-se, în timp ce mama trudeşte pentru ouă şi apoi pentru pui. Până în septembrie, când prepeliţele îşi iau zborul spre ţările calde, este un răstimp scurt, în care puii trebuie să crească şi să prindă forţe. Cloşca e atât de speriată să nu piardă nici o clipă de clocit, pentru ca puii să iasă mai repede din ouă şi să se facă mari, încât rareori se ridică din cuib, doar cât e necesar pentru a-şi procura hrana care o ţine în viaţă. De aceea este atât de greu de descoperit de ochiul omului. Dar ochii animalelor sunt mai ageri. Vulpea, ariciul, viezurele sunt dintre duşmanii cei mai de temut. Prepeliţa are însă un mijloc de apărare împotriva lor. Oricât ar încerca aceste mamifere să adulmece, nu reuşesc să perceapă mirosul prepeliţei nici la doi paşi de cuib, întrucât - pasărea stând înţepenită pe ouă - în jurul ei se creează un spatiu lipsit de miros, aşa că animalele trec pe lângă ea fără a o simţi.

După ce puii ies din ouă, se înzdrăvenesc repede, în trei săptămâni sunt capabili să zboare, în şase săptămâni sunt mari cât părinţii lor. Iar în curând, în septembrie, îi apucă dorul de ducă, la fel ca şi pe drepnele, deşi ţara lor de baştină le mai poate oferi încă multe zile de căldură şi hrană îndestulătoare.
- Dar te-ai luat cu vorba şi tot nu ne-ai explicat cum de pitpalacul şi prepeliţa sunt una şi aceeaşi pasăre, îi atrage Daita atenţia.
- Ai dreptate, zice P. Deci pasărea misterioasă care vine la noi primăvara, încântându-ne cu glasul ei vesel, e pitpalacul. Spre sfârşitul verii glasul i se stinge, începe să depună carne şi mai ales grăsime şi devine o pasăre greoaie şi dolofană care nu se mai ascunde privirii omului. Acesta o va vâna atunci fără milă, carnea sa rumenită fiind un adevărat deliciu. Ei bine, această pasăre omul a numit-o prepeliţă, gândindu-se pesemne că e cu totul alta decât prima.
- Dacă prepeliţa e atât de greoaie, cum de e în stare să zboare mii de kilometri până în ţările calde?
- Această dilemă n-au putut-o elucida nici specialiştii. Prepeliţa e o pasăre care trăieşte mai mult pe jos, ea merge astfel kilometri întregi. Nu zboară decât atunci când e neapărat nevoie şi revine cât poate de repede la pământ. Înainte de a o porni la drumul din toamnă, trupul ei este greu de atâta grăsime acumulată şi ea de-abia este în stare să zboare chiar şi când simte în apropiere omul şi câinele, veniţi cu intenţia s-o vâneze. Şi totuşi, când pune stăpânire pe ea porunca instinctului, prepeliţa porneşte glonţ la un drum de mii de kilometri, cu o energie de care n-ai crede-o capabilă. E adevărat că această călătorie este presărată cu un număr imens de victime - trupuri căzute la pământ de epuizare. Cele ce reuşesc totuşi să ajungă la capătul călătoriei nu mai sunt în stare să se mişte, de sfârşite ce sunt. De aceea constituie prăzi uşoare pentru cei care se îndeletnicesc pe ţărmurile africane şi asiatice cu prinderea prepeliţelor sosite din migraţie. Societăţile pentru ocrotirea animalelor iau măsuri pe plan internaţional - ce-i drept nu foarte eficace - împotriva acestor acţiuni barbare.

Puţine sunt deci prepeliţele care scapă tefere din această lungă călătorie, presărată doar cu primejdii; şi mai puţine vor fi acelea ce vor scăpa zdravene din drumul de întoarcere primăvara, cele care ne vor încânta din nou auzul, cântându-şi voiosul "pit-palac" ca un strigăt de izbândă: "Am înfruntat mii de kilometri, cu mii de pericole, dar am reuşit să-mi regăsesc locurile natale!"
- S-a înseninat! exclamă deodată Daita.
- Da. Norii s-au împrăştiat, iar ploaia s-a oprit.
- Nici n-am auzit când s-a oprit! strigă Catrinel.
- Ne-aţi povestit, ne-aţi tot povestit şi am uitat să ne mai fie frică de furtună.
- Iar Catrinel a învăţat ceva şi azi, spune N. Ea a învăţat să mă recunoască pe mine, nu-i aşa, Catrinel?
- Da. Eşti nenea N.
- Şi pe fraţii mei, O - care-i era de fapt cunoştinţă veche - şi P. Acum poţi citi cuvântul pe care ţi-l voi scrie aici, şi N trasează şase litere pe o foaie de hârtie.
- Nî-o-a... Noapte! exclamă Catrinel triumfătoare.
- Da, pentru că totuşi eu sunt şi N de la noapte, iar ea se pregăteşte curând să acopere Pădurea Verde cu vălul ei negru, aşa că e timpul să ne despărţim de stejar şi de copiii lui şi să zburăm direct spre casă.

Şi noi, dragii mei, ne vom retrage acum în case, în aşteptarea următoarelor aventuri pe care le vor trăi fetiţele alături de litere pe drumul cunoaşterii...