Şi-n zbor săptămânile trec...

Boabe jucăuşe

- Am poftă de struguri! îi declară Daita bunicii ei într-o după-amiază de toamnă, în care culorile mirifice ale acestui anotimp se joacă prin frunzele ce bat la ferestre.
- Am poftă de struguri! îngână ecoul, numit, desigur, Catrinel.
- Haidem atunci în Hala Obor să cumpărăm! le spune Buni.
- Dar ne-am făcut mari, putem deja să mergem singure, zice Daita cu mândrie în glas.
- Da, uite ce mare m-am făcut de când merg la grădi', zice şi Catrinel-prichindel, ridicându-se pe vârful picioarelor.

Ca să le împace că încă nu le lasă complet singure în lumea pestriţă a Oborului, Buni îi dă fiecăreia câte o sacoşă, apoi câte zece lei, suficient pentru mulţi struguri şi le spune:
- Poftim, cumpăraţi. Porniţi-o voi în faţă. Eu voi fi depaaarte în spatele vostru, pentru că mi-am amintit deodată că şi eu trebuie să fac piaţa.

Fetele se gândesc să mai protesteze, dar văzând privirea hotărâtă a bunicii lor, se mulţumesc cu libertatea câştigată şi o zbughesc pe treptele blocului.

Buni se ţine cât poate după ele, la o distanţă apreciabilă în spate, ca să nu pară că, de fapt, le urmăreşte. Pe drumul care îi ia de obicei vreo cinci minute, dar în viteza cu care trebuie să îl străbată acum, nici pe jumătate, îşi aduce aminte de ceva ce i se întâmplase când era cu câţiva anişori mai mare decât Daita.

În drum spre casă, Buni este cea care merge în faţa lor, punându-şi însă în funcţiune al şaselea simţ cu care urmăreşte ce fac nepoatele în spatele ei. Acestea au sacoşele pline cu struguri verzi-aurii, pe care le agită şi bălăbănesc de parcă ar vrea să le dea în leagăn. Sau mai degrabă să transforme boabele în must. Ba mai şi scot câte un ciorchine-doi din sacoşă şi dansează cu ei în mâini, crezându-se, probabil, pe scenă.

Ciorchinii, ajunşi surprinzător în stare intactă acasă, pesemne datorită distanţei scurte pe care au avut-o de parcurs, sunt spălaţi şi puşi pe farfurioare. Apoi fetiţele încep să se înfrupte cu poftă din delicatele bobiţe. Acum i se pare bunicii momentul propice pentru a le povesti întâmplarea care i-a venit în minte mai devreme:
- Aveam vreo doisprezece ani, când am fost invitată la masă la o prietenă. Ca desert, mama ei ne-a adus un castron plin cu struguri. Erau mari cum nu mai văzusem niciodată până atunci, cât o nucă, şi rotunzi ca nişte mingi. Boabele aurii şi umede străluceau în lumina lămpii, ca un mănunchi de stele. Îţi lăsau gura apă.

Fiecare copil a primit câte doi ciorchini, care abia încăpeau în farfuriile mici de desert. Câteva boabe mai îndrăzneţe făcuseră un salt peste marginile farfuriilor şi se uitau curioase în jur.
- Aşa ca ale noastre! bate Catrinel din palme.
- Da, scumpete. Am luat un bob şi l-am privit mai îndeaproape. Cojiţa pictată în auriu părea extrem de subţire. Am băgat bobul în gură şi l-am muşcat. Cojiţa a pocnit ca o membrană elastică, apoi gura mi s-a umplut cu o zeamă dulce, aromată... o aromă necunoscută.

Deodată, am avut senzaţia ciudată că, înainte de a mânca struguri, trebuia să-mi amintesc de ceva... să mă gândesc la ceva... Dar la ce oare... la ce anume?

Voiam să mă opresc din mâncat, ca să-mi aduc aminte. Dar boabele jucăuşe îmi săreau acum singure în gură, fără ca eu să mă mai pot opune. După ce am înghiţit şi ultima rămăşiţă a acestor fructe, mintea mi s-a limpezit.

Şi mi-am amintit în sfârşit ceea ce nu reuşisem să-mi amintesc: că mie nu îmi plăceau de fapt strugurii şi de aceea, de câte ori eram invitată cu ai mei şi mi se ofereau la desert, îi refuzam, spunând că-mi fac rău.
- Ce te apuca?
- Ce mă apuca?! Ce mai e şi cu exprimarea asta, Catrinel! se revoltă Buni.
- Adică a avut să te întrebe de ce, o "lămureşte" Daita.
- Am zis eu că prea vă lăsăm să vă jucaţi mult pe scările şi în spatele blocului. Cine ştie cu ce apucături o să mai veniţi...
- Pe mine te superi, dar şi tu ai zis apucă..., protestează Catrinel.

Buni îşi înăbuşă un zâmbet, aplaudând în sinea ei spiritul de observaţie al micuţei, apoi vrea să înceapă o frază, dar se răzgândeşte şi îşi continuă povestea:
- Vă ziceam deci că mi-am adus aminte că mie nu-mi plăceau aceste fructe, aşa că atunci când eram invitată cu ai mei la masă le refuzam, zicând gazdei că-mi fac rău. De ce? Pentru că atunci când eram mică şi mâncasem prima oară struguri, nu-mi plăcuseră deloc, mă strâmbasem de parcă mi-ar fi dat otravă şi aruncasem furioasă cu ciorchinii prin sufragerie şi pe jos. Mama se supărase foarte tare şi-mi spusese că n-o să-mi mai dea niciodată struguri, dacă nu ştiam să apreciez ceea ce era bun şi aveam astfel de apuc..., adică astfel de gesturi urâte. Şi se ţinuse de cuvânt; de atunci, ori de câte ori se serveau struguri la masă, eu eram lăsată fără desert. Dar acum, cu mintea de adult, îmi dau seama că făcea mama mea ce făcea, şi în acea zi îmi dădea "ca din întâmplare" mai târziu un alt fruct, ca să nu mă lipsească de vitaminele naturale necesare.

Însă anii trecuseră, iar eu uitasem şi gustul strugurilor şi de ce nu-mi plăcuseră; aş fi vrut să gust măcar o bobiţă. Totuşi nu mi-am exprimat niciodată cu voce tare dorinţa, fiindcă mi-ar fi fost ruşine de mama, iar eu eram mândră. De aceea, când cineva îmi oferea struguri, înghiţeam în sec şi refuzam:
"Nu-mi plac! Ştie şi mama!"

De data aceea însă, la prietena mea, părinţii nu erau cu mine şi uitasem. Iar de atunci, fructele mele preferate au fost şi rămân...
- Stru-gu-rii! completează fetele într-un singur glas.
- Exact.
- Şi fructele mele preferate sunt strugurii, zice Daita, deşi n-a trebuit să fiu pedepsită pentru asta.
- Şi mie-mi plac, spune cea mică, aruncându-şi mai multe bobiţe înspre dinţi, da' numai ăştia mici de tot, care uite cum îmi sar în guriţă.
- Profitaţi acum de ei, iubitele mele, pentru că în curând vine iarna şi până-n toamna următoare nu mai găsim.
- Da, dar odată cu iarna vine şi zăpada. De abia aştept să ne batem cu bulgării, zice Daita.
- Şi odată cu ea, vine vacanţa, completează Buni.
- Vine vacanţa! chiuie Catrinel sărind prin casă. Vine vacanţa!


În fine, vacanţa de iarnă!

Şi iată, dragii mei, că vacanţa a şi venit, cu viteza acceleratului, a vântului, a fulgerului, "pe aripi de furtună"... ştiţi deja.

La geamurile noastre nu mai bat frunzele în colorit de toamnă, ci fulgii de zăpadă, lăsându-ne din când în când să admirăm strălucitoare flori de gheaţă.

După ultima zi de şcoală, Daita a intrat pe uşă cu carnetul de note în mână şi cu vorbele pe buze:
- Mi-ai spus că dacă iau numai nouă şi zece, plecăm împreună la schi.

Am controlat carnetul. Într-adevăr, el reflecta faptul că Daita muncise mult în primul trimestru, aşa că trebuia să-mi ţin cuvântul dat.

Un prieten de-al nostru din Sinaia, monitor de schi, ne-a promis să ne înveţe acest sport, pe Daita şi pe mine. Cu ochii minţii mă şi vedeam făcând graţioase piruete pe pârtie, în admiraţia celorlalţi pe care îi intimidam cu performanţele mele.

Am plecat deci la munte şi din prima zi ne-am şi prezentat la lecţie gata echipate cu tot ce trebuia, adică schiuri, clăpari, costum şi curaj... mai ales mult curaj. Aşa mă lăudam cel puţin.

Să vă povestesc şi vouă despre evoluţiile noastre pe pârtie:









După acea lecţie, am luat hotărârea să las schiul pe seama tinerei generaţii şi m-am transformat în simplu spectator. Atunci mi-a priit în fine şi mie muntele. Am început să observ că e o iarnă superbă, că albul crestelor străluceşte în soare, că zăpada, aşezată în abundenţă, este curată, sclipitoare, trimiţându-mi ocheade vesele, nu doar alunecoasă şi provocând teamă şi căzături.

Pentru a nu renunţa complet la "sport", am luat săniuţa Daitei, părăsită cu dispreţ de fii-mea ca fiind pentru copii mai mici decât ea şi am redescoperit plăcerea de a mă da cu sania, strigând "pârtie!" pe străzile de pe Furnica. Am ajuns astfel colegă cu Catrinel, punându-mă la mintea ei şi întrecându-ne care chiuie mai tare pe pârtie. La anul urma să înveţe şi ea să schieze, dar până atunci încă nu îmi era superioară în sporturile de iarnă. Aşa gândeam cel puţin, în timp ce mă avântam pe sanie, printre copii...

În acest timp, Daita - ajunsă la a douăsprezecea lecţie - cobora fără probleme pe schiuri de la Vârful cu Dor la Cota 1400 şi de aici pe Furnica.

Dar m-am hotărât să nu mă dau bătută! La Bucureşti ne vom apuca toate trei de patinaj. Verişoara mea, Nicoleta, maestră în arta de a patina, ne va fi profesoară.

Cu Catrinel n-a fost nici o greutate. S-a suit pe patine şi a început să meargă neîndemnată şi neîndrumată de nimeni, repede-repede pe gheaţă, printre sau pe lângă picioarele patinatorilor, de parcă ar fi fost singură pe patinoar. Daita ne declarase că-i e puţintică teamă de muchia subţire, dar, văzând-o pe Catrinel cum dispare, înghiţită de mulţime, n-a mai stat pe gânduri şi a pornit-o la fugă cu patinele în picioare ca să-şi recupereze surioara şi astfel s-a trezit că merge pe gheaţă. După acest prim contact cu gheaţa, restul a decurs uşor.

Dar eu... În a şasea zi în care pun patinele în picioare, stau, extenuată, pe marginea gheţii, sprijinită de mantinelă, ca să-mi trag niţel sufletul şi mă gândesc că în curând Nicoleta se va apropia de mine şi pauza se va sfârşi. Tare nu simt să fi făcut vreun progres faţă de prima zi. Totuşi Nicole, care o fi având ea o fire foarte blândă, dar îşi ia în serios rolul de profesoară, mi-a spus că azi voi face întâia încercare de a merge singură. "A merge", e un fel delicat de-a spune; mai curând: "a cădea" singură. Pentru că, în mod obişnuit, mi-e atât de teamă de această gheaţă îngrozitor de lucioasă şi alunecoasă încât, simţind că-mi pierd echilibrul doar la gândul că mă aflu pe ea, mă agăţ cu atâta putere de mâna Nicoletei, de-o fac şi pe ea să se clatine.
- Hai, încearcă singură! mă îndeamnă ea cu glas ferm.

Parcă mă pot opune unei profesoare atât de insistente? Să încerc! Dar când să-mi iau avânt, mă intimidează Daita, care începe să se învârtească în jurul meu pe patine, mergând cu spatele şi râzând de mine pe înfundate. Totuşi, făcându-mă că nu observ o altă diferenţă între noi decât cea a vârstei, îmi iau inima-n dinţi şi încep:
1. Întâi îmi înfig bine amândouă patinele în gheaţă, privind speriată în jur ca nu cumva să treacă cineva să mă dărâme. Apoi încerc cu toate puterile să pornesc, dar picioarele rămân ţepene, parcă lipite de gheaţă.
2. "Profesoara" îmi dă uşurel vânt şi picioarele mi se pun în mişcare.
3. Înaintez vreo trei-patru metri, fără să cad!
4. Dopul unei sticle de Cico se vede la "orizont"; încerc să-l ocolesc. Ce oameni! Să arunce dopuri pe gheaţă. Mama ar zice, desigur: "apucături din spatele blocului!"...
5. Îmi depărtez picioarele, ca să las respectuos loc dopului.
6. Cu gândul la bloc şi dop în loc de la scop: mersul pe patine... îmi pierd echilibrul. Disperată, fac câteva sărituri pe piciorul drept.
7. Cad pe muchia patinei stângi.
8. Pun repede piciorul drept jos, dar nimeresc pe zimţii din faţă ai patinei.
9. Ceea ce urmează... e lesne de înţeles, aşa că nu mai există un punct 10, decât dacă-l găsim cumva undeva pe jos.

Nicoleta mă ajută să ajung până la mantinelă ca să-mi trag din nou sufletul şi o caută pe Daita pe patinoar, ca s-o ia pe ea la lecţie. Vreţi să ştiţi ce învaţă Daita azi, tot la a şasea lecţie ca şi mine? Nemaiavând probleme cu mersul cu faţa şi cu spatele, a trecut la piruete! Cum făceam eu în lumea fanteziei, numai că ea le face în lumea reală.

Nu vreau să vă spun nimic despre performanţele lui Catrinel, căci atunci v-aţi da lesne seama că speranţa mea de a-i fi superioară în sporturile de iarnă măcar celei mici şi măcar în această iarnă s-a spulberat după una dintre primele lecţii.

De data aceasta însă nu mă las păgubaşă după lecţia nr. 6, ca la schi. După încă vreo zece lecţii, reuşesc să mă ţin singură pe gheaţă şi să fac patruzeci de alunecări pe patine fără să cad sau să mă opresc. Asta înseamnă "a persevera"; încă vreo zece ierni de exerciţii şi muncă susţinută pe patine şi voi putea concura pentru marile premii internaţionale.

Nu mă credeţi? Bine!! Ne dăm întâlnire de azi în zece ani în faţa micilor ecrane şi mă veţi vedea!

Acum însă, îmi doresc să se topească mai repede şi zăpada, şi gheaţa, chiar şi decorativele steluţe şi floricele de gheaţă, nu numai cea de la patinoar, şi să vină odată primăvara.

Se topeşte zăpada!

Zis şi făcut! Doar am stabilit că trăim ca-n poveste "şi-n zbor săptămânile trec". Aşa că, aproape cât ai bate din palme, zăpada a început să se topească sub razele mai întâi timide, apoi tot mai puternice ale soarelui, vestind apropierea primăverii. Toată natura pare să renască. Eu, la fel.

Numai Catrinel e necăjită, plângând că i se topeşte omul de zăpadă construit cu atâta bucurie în balcon şi îngrijit mereu "să nu i se veştejească nasul", morcovul fiind înlocuit printr-unul proaspăt o dată la câteva zile. Ca s-o potolească, Buni îi povesteşte istorioara omului de zăpadă Albişor:

A apărut soarele. Toţi copiii se zbenguie, înveseliţi, pe poieniţa albă de zăpadă. În sfârşit simt şi ei puţină căldură după o iarnă într-adevăr plină de aventuri, dar friguroasă şi umedă.


Văzându-şi tovarăşii de joacă atât de bine dispuşi, omul de zăpadă Albişor s-a înviorat şi el. Şi-a ridicat privirea spre acela care era izvorul bucuriei. Întâi a lăcrimat. L-au durut ochii de atâta strălucire. Uf! ce căldură insuportabilă. Trebuie să fie vreo 5, ba chiar 6 grade plus. În câteva secunde a năduşit de tot. Uite cum curge apa de pe el! În timp ce copiii, privind la soare, se îmbujorează şi capătă mai multă energie, el simte cum îi piere toată puterea, scurgându-se parcă în pământ.

Curând, nasul lung de la natură şi roşu de la ger devine şi mai lung, până ce i se apleacă spre sol. Un ochi, de fapt o măslină, i-a căzut. Apoi aude o fetiţă strigând:
- A venit primăvara! Curând or să apară mugurii pe crengi.
"Ce-or fi ăia, mugurii?" se întreabă Albişor.
- Uite la omu' nostru, ce amărât arată! O să se topească, săracu'!
- Vai, ce păcat! Era atât de drăguţ!
- Lăsaţi, copii, nu vă întristaţi, spune cel mai mare, în vârstă de doisprezece ani, că la anul facem unul mai înalt şi mai frumos.
- I-a căzut şi un ochi! Chiorul!

"Cum? Prietenii lui, care o iarnă întreagă l-au înconjurat şi răsfăţat şi pe care nu se supăra niciodată, orice i-ar fi făcut, să vorbească atât de urât acum!"
- Ia uite ce baniţă mare are Albişor. Caraghios mai e! Curând o să-i cadă cratiţa.

Într-adevăr, capul îi apăsa foarte greu umerii şi de abia îşi mai putea ţine eleganta pălărie roşie pe el, mai ales acum când slăbea văzând cu ochii, adică de fapt "cu ochiul", că nu mai avea doi.
- La anu' îi cer mamei morcovi ca lumea, nu jigăriţi ca ăsta.
- Şi nu vezi că i-a alunecat spre burtă?!
- Ce pleoştit arată! Ha-ha!

Atât a mai putut auzi. Apoi i-au căzut nasturii-urechi în zăpadă.

I-a pierit toată vlaga.

Cu singurul ochi rămas a mai văzut, ca prin ceaţă, copiii jucăuşi, râzând soarelui cu dinţii lor albi, micuţi, strălucitori şi... s-a topit de tot.

Iar viaţa, cu lumina, mişcarea şi voioşia ei, a continuat ca şi cum bietul de el nici n-ar fi existat, ca şi cum, timp de două luni, pe locul acela ar fi fost, ca acum, o moviliţă doar vag vizibilă, cu un morcov, un fular şi o cratiţă în mijloc.

... Dar povestea lui Buni despre Albişor nu reuşeşte să-i schimbe lui Catrinel gândurile, pentru că, de fapt, altul îi este oful, iar topirea omului ei de zăpadă în balcon era doar un pretext ca să plângă în voie: de câteva zile este mereu sâcâită şi nervoasă din cauză că n-o mai lăsăm să-şi sugă degetul. Ce-i drept, nu-l sugea decât seara la culcare, dar nu vrem să avem o fetiţă cu dinţii din faţă deplasaţi, ieşiţi în afară, pentru că au fost împinşi de propriul ei deget. Am încercat toate metodele auzite, dar n-am avut nici un rezultat: tot cu degetul în gură adormea.

Atunci i-am descris cum o să arate ea când se va face fetiţă mare şi cum or s-o arate oamenii pe stradă: "Fetiţa asta şi-a supt degetul când era mică!" Am atins-o la punctul sensibil; ea ţine foarte mult să fie frumoasă. Daita mi-a explicat că şi copiii care îşi sug degetul devin frumoşi, dar am rugat-o să nu-i mărturisească acest adevăr profund surorii ei. Am convins-o pe cea mică să-i punem seara mănuşi în mâini, ca să nu mai aibă degetul la îndemână. I-am dat să sugă câte o inofensivă vitamină C, spunându-i că este un medicament care o va face să nu mai vrea să-şi sugă degetul, pentru ca să devină o fată frumoasă. Şi i-am citit sau spus poveşti, până ce a adormit, în ciuda accesului tăiat la "calmant".

În zece zile am reuşit s-o facem să nu-şi mai dorească "degeţel" la culcare. Am pus-o apoi în faţa oglinzii ca să vadă cât de frumuşică s-a făcut.

Cu un singur obicei a rămas Catrinel de pe urma acestor seri: vrea să asculte poveşti la culcare.

Oare vom reuşi s-o dezvăţăm de acest "nărav"?

Până una alta, familia noastră a ajutat una dintre librăriile din cartierul Bucur Obor să-şi îndeplinească şi poate chiar să depăşească "planul de vânzări" pe luna martie, căci noi i-am cumpărat lui Catrinel câte un exemplar din fiecare carte pentru copii pe care am găsit-o pe rafturile librăriei, spre a avea din ce să-i citim, seara, la culcare.

Mă credeţi că simt acum în aer o adiere călduţă de vară? Şi o mireasmă de flori de tei? Oare se apropie lunile estivale? Deja? Ca să vedem dacă mă înşel sau nu, haidem să ne întâlnim tot aici săptămâna viitoare...