Trăieşti cu capul în Lună

Dragii mei, haideţi să vedem astăzi şi ce a scris Mariana pe tema "Luna - globul de aur al nopţii". Colega Daitei nu a povestit nici despre cucerirea extraordinară a astrului nopţii de către om la sfârşitul anilor '60, nici despre cum a înghiţit un căţel Luna, care se oglindea în apă, tocmai când ajunseseră temerarii astronauţi pe ea. Fetiţa a preferat să relateze pur şi simplu în ora de română cum este când trăieşti cu capul în Lună. La rugămintea Daitei, vă povestesc eu "în cuvintele mele" aventura ei:

... Mariana luase din neatenţie o notă slabă la matematică. Acasă, mama ei o certase:
- Tu ştii foarte bine, dar nu te concentrezi niciodată. Tot timpul parcă trăieşti cu capul în Lună.

Mariana adormise necăjită, cu gândul la ceea ce-i spusese mama. Visul o purtă curând departe, pe aripile lui avântate...

Iat-o păşind, îmbrăcată în uniforma ei de elevă, făcută toată din alb şi bleu şi albastru, pe o întindere mare de nisip presărată cu pietre şi bolovani, înconjurată de multă linişte. Nu vedea, cât putea desluşi cu privirea, nici un fel de vietate. Curând îşi dădu seama, uimită la culme, că, de fapt, ajunsese pe Lună. Desigur, se gândi ea, i se întâmplase aşa ceva pentru că era veşnic cu gândul aiurea şi, aşa cum i-o reproşase mama ei, "trăia cu capul în Lună". Se miră că mergea atât de uşor, dar îşi aminti că pe Lună nu exista aer care să-i îngreuneze înaintarea. Dacă nu era aer, cum de putea ea să respire? se întrebă, dar nu-şi făcu prea multe griji spre a găsi răspunsul. Deodată, de după un bolovan mare, aproape cât o stâncă, se ivi un băiat, îmbrăcat şi el în uniformă, cea albastru-închis de elev, şi purtând un nor în vârful capului.

Se îndreptară alergând unul spre celălalt:
- Cine eşti tu? o întrebă el.
- Sunt Mariana. Dar tu cine eşti şi de unde ai apărut?
- Mă cheamă Mihai. Sunt în clasa a treia.
- Eu sunt într-a doua, îi zise Mariana. Ce cauţi aici? Şi ce s-a întâmplat cu capul tău? De ce umbli cu norul ăsta după tine?
- O, Mariana, sunt foarte necăjit. M-a ascultat azi-dimineaţă la română. Am avut de învăţat primele patru strofe din poezia "Acceleratul" de George Topârceanu.
- N-am auzit niciodată de ea.
- Asta pentru că tu eşti mică, îi răspunse Mihai cu superioritate. Auzi tu la anu' de ea. În fine: eu ştiam de fapt lecţia. Ascultă aici, şi începu să recite pe un ton dramatic: - Bine, bine, lasă, că aici nu eşti la şcoala, i-o tăie Mariana.



- Când m-a ascultat, eram cu gândul la altceva şi m-am încurcat de-a binelea la strofa a treia, ba puţin chiar şi la asta, aşa că am spus cu o strofă mai devreme decât trebuia versurile astea - şi aici începu din nou să declame: - Bine, treci odată peste astea! i-o reteză fata din nou.
- Mi-a dat nota şase. Tata m-a certat, mi-a zis că degeaba-s isteţ, dacă "umblu cu capul în nori"... Când m-am culcat, am simţit cum o iau din loc, fără voia mea. Parcă zburam. Am ajuns printre nori... Capul meu s-a înfipt într-un nor...
-... pentru că tatăl tău ţi-a spus că eşti cu capul în nori.
- Da, aşa cred... şi acum nu ştiu unde mă aflu. Tu ştii cumva?
- Bănuiesc că suntem pe Lună. Şi pe mine m-a certat mama că am fost neatentă la şcoală; mi-a spus că trăiesc cu capul în Lună şi... m-am trezit pe Lună.
- Vai, Mariana, ce ne facem acum? Cum ajungem acasă? o întrebă Mihai plângând.
- Nu mai plânge, doar eşti băiat mare. Nu aşa te lăudai mai devreme?
-... şi sunt şi în fruntea clasei, se mândri Mihai.

Mariana strâmbă gura, incredulă.
- Mda. Mai bine zis, erai.
- Să ştii că eu am numai note de nouă şi zece!
- Şi un şase! i-o trânti fetiţa.
- Dacă sunt cu capul în nori! zise Mihai cu necaz. Acum sigur or să râdă copiii de mine.

O porniră mai departe, înaintând cu grijă, ţinându-se de mână. Nu merseră mult şi zăriră alt băiat, stând pe o piatră mare şi plângând. Se apropiară de el.


- Ce-i cu tine? îl întrebă Mariana.

Băiatul ridică privirea spre ea. Dar... ce ciudăţenie! în ochii lui luceau stele verzulii.
- Ce să fie? M-a certat fratele meu mai mare, pentru că i-am stricat a treia oară aeromodelul construit împreună cu un coleg. Mi-a zis că-mi arde câteva "de o să văd stele verzi". Am fugit eu cât am putut de repede, dar tot m-a prins şi mi-a repezit nişte pumni, iar de atunci îmi vâjâie capul, am impresia că plutesc prin aer şi văd tot timpul stele verzi.

Pe băieţel îl chema Andrei, avea aproape opt ani şi nu se mai putea opri din plâns. Văzând că altul e mai speriat decât el, Mihai prinse curaj.
- Lasă miorlăitul! Cu lacrimi nu rezolvi nimic. N-ai păţit-o mai rău decât noi.

Apoi îi povesti lui Andrei în ce bucluc intraseră el şi Mariana.

Toţi trei continuară drumul. Curând, calea le fu blocată de nişte stânci. Mihai urcă primul, ajutându-i şi pe ceilalţi doi. Din vârful primei stânci zăriră la baza ei, ce fusese ascunsă până atunci privirii lor, un copil stând cu picioarele înfundate în nisip până aproape de genunchi. Făcea sforţări zadarnice de a ieşi de-acolo. Cei trei coborâră iute stânca, spre a-i veni în ajutor.
- Cu tine ce s-o fi întâmplat? întrebă Mariana uimită. După îmbrăcăminte, pari şi tu de prin locurile noastre. Ai o bluză galben cu verde cu un model exact cum are şi frate-miu.
- Ajutaţi-mă să ies de aici! se văită băiatul rugător.

Mihai îl prinse cu amândouă mâinile, Mariana îl apucă pe Mihai de mijloc, iar Andrei o luă şi el pe Mariana de după talie:
- Fiţi atenţi: când spun "trei", trageţi cu toată forţa! le dădu Mihai indicaţii... Un, doi, trei... şi... Nu e bine! N-aţi tras odată cu mine!
- Păi e vina ta! sări Andrei. Ai zis să tragem la "trei", iar tu ai tras la "şi".
- Repetăm. Tragem cât putem de tare când spun eu "şi".


De data asta reuşiră. Apoi îl ajutară pe noul lor amic, Ştefan, să-şi dezmorţească picioarele.
- Eşti la şcoală sau la grădiniţă? se interesă Mihai.
- Sunt deja în clasa întâi, răspunse mândru Ştefan. N-am încă şapte ani. Săptămâna viitoare o să-i împlinesc...
- Povesteşte-ne ce-ai păţit, îl întrerupse Mariana.
- Ce-am păţit când? întrebă Ştefan nedumerit.
- Cum de-ai ajuns aici?
- Păi... nu ştiu.
- Aminteşte-ţi ce boroboaţă ai făcut azi! îl îndemnă şi Mihai.
- Azi?... Azi am fost la şcoală. Dar ştiţi, mie nu-mi prea arde să- nvăţ. M-aş juca toată ziua. Când am ajuns acasă, tata era la birou, iar mama urma să plece după masa de prânz, ea lucrând azi în schimbul doi. I-am promis înainte să plece că m-apuc de lecţii, dar cum a ieşit ea pe uşă, am şi zbughit-o la fotbal. Tata s-a întors după vreo oră, m-a căutat, nu m-a găsit şi când a dat în fine de mine, m-a certat rău de tot... Asta am păţit azi.
- Atât? întrebă Andrei.
- Cum adică "atât"! Nu-i destul?
- Mai e ceva. Mai trebuie să fie ceva. Aminteşte-ţi! îi spuse Mariana.
- Ce să mai fie? M-am trezit deodată aici, nici nu ştiu cum; şi eram cu picioarele băgate în nisip.
- Aha! îi veni Marianei o idee. Ce ţi-a spus tatăl tău când te-a certat?
- Ce să-mi spună? Că n-am încă minte de şcolar, că mă cred tot la grădiniţă, că-mi arde doar de joacă şi-s un aiurit, că... atât.
- Trebuie să-ţi mai fi zis ceva! insistă Mariana. Ceva care să explice prezenţa ta aici, ceva în legătură cu picioarele tale, se lumină ea deodată.
- Exact! Mi-amintesc! sări Ştefan. Mi-a zis: "Unde te trezeşti, măi băiete? Tu nu eşti cu picioarele pe Pământ!"
- Asta e! se bucurară ceilalţi. De aceea le aveai înfipte în nisip până la genunchi.
- Dacă nu eşti cu picioarele pe Pământ, atunci ai ajuns cu ele pe Lună, îl mai lămuri Mariana. Luna ne-a primit pe toţi cei care am avut azi probleme pe Pământ. Dar, cu toate problemele noastre, trebuie să ne întoarcem cât mai repede pe Pământ.
- Păi cum? întrebă Ştefan.
- Nu ştiu.

Copiii îşi reluară mersul tăcut, înaintând unul în urma celuilalt, scrutând orizontul în speranţa că vor găsi ceva comestibil, dar nici unul nu îndrăznea să pronunţe cuvântul "foame". Cât vedeau cu ochii - numai nisip, pietre şi stânci.
- Trebuie să ne gândim la o soluţie ca să ajungem acasă, le spuse Mihai.
- N-avem soluţie! răspunse Andrei.
- Nu fi atât de categoric, că m-apucă disperarea! îl apostrofă Mariana.
- Ascultaţi ce idee mi-a venit, li se adresă Mihai după un timp. Dacă am promite cu toţii ferm să nu mai fim cu capul în nori, şi nici în Lună, să fim cu picioarele pe Pământ, să nu-i mai supărăm pe cei din jur şi să fim atenţi la şcoală şi cu gândul la lecţii, poate că am reuşi să ajungem iar pe Pământ.
- Cum adică? întrebă Ştefan nedumerit.
- Uite cum: tu, de exemplu, va trebui să promiţi că vei fi cu mintea la şcoală, că nu te vei mai gândi numai la joacă şi la fotbal, că vei fi cu picioarele pe Pământ. Şi, poate, vei ajunge într-adevăr cu picioarele pe Pământ, deci la tine acasă.
- Promit să învăţ bine, să nu mai fiu neserios, să fiu cu picioarele pe Pământ! rosti repede Ştefan, gata să promită orice, numai să ajungă acasă...
- A dispărut! strigară într-un glas ceilalţi trei copii.
- Acum e în drum spre casă şi curând o să mănânce! îl invidie Mihai.
- Mi s-a făcut o foame! îndrăzni în sfârşit să rostească Andrei cuvântul pe care îl rumegaseră cu toţii în gând.
- Şi mie! i se dezlegă limba şi Marianei.
- În scurt timp vom mânca toţi, îi linişti Mihai. Aţi văzut că ideea mea a fost salvatoare! se lăudă singur. Andrei, spune după mine: Promit că nu mă voi mai băga niciodată nepoftit în treburile fratelui meu mai mare. Atunci, el n-o să mă mai bată şi eu n-o să mai văd stele verzi.
- Promit că nu mă voi mai băga niciodată nepoftit în treburile fratelui meu mai mare. Atunci, el n-o să mă mai bată şi eu n-o să mai văd stele verzi, spuse Andrei tremurând, dar gata şi el să promită marea cu sarea numai să ajungă acasă.
- Acum prinde-ţi cu degetele stelele din ochi, apucă-le şi aruncă-le pe jos.

Andrei le aruncă... În clipa următoare se făcu nevăzut.
- Formidabil! strigă Mariana încântată.
- Acum e rândul nostru, îi zise Mihai. Cei doi rostiră într-un glas:
- Promitem să nu mai fim niciodată neatenţi la şcoală în timpul orelor, să ne concentrăm la lecţii, să nu mai fim cu capul în nori sau în Lună, să nu mai...
- Dar cum mai dau eu de tine? strigă Mariana.
- Ai zis ceva? o întrebă mama ei.


- Am şi ajuns acasă? se miră Mariana.
- Dar unde ai fost? râse mama.
- Pe Lună, răspunse Mariana cât se poate de serios.
- Aşa, în pijama? se amuză mama ei. Ţi-am spus eu că eşti cu capul în Lună, dar asta nu înseamnă că ai şi aterizat acolo... adică aselenizat acolo, accentuă ea râzând.
- Ba da, de-acolo vin... Cred că am visat, continuă Mariana după o pauză. Cât e ceasul?
- E şase dimineaţa... Ai visat, bineînţeles.
- Hai să-ţi povestesc.

Şi îi povesti toată întâmplarea.
- Când m-am trezit, tocmai mă întrebam cum aş putea da de Mihai. Nu-i ştiu nici măcar adresa.
- Mariana, iar începi să visezi? Iar eşti cu capul în Lună? o mustră blând mama ei.
- Ştiu că am visat, dar mi-am trăit atât de puternic visul..., spuse Mariana pe un ton destul de crispat.
- Atunci, reţine un lucru din el: că ai promis să nu mai fii cu gândul aiurea şi cu capul în Lună. Astfel, acest vis îţi va fi într-adevăr folositor. Acum, culcă-te la loc. Mai poţi dormi o oră.
- Pot să mă bag în pat lângă tine şi tati?

Mama o luă pe Mariana blând de după umeri şi o duse la ei în pat. Fata adormi într-o clipă. Crisparea ei dispăru, trăsăturile feţei i se relaxară...

După ce mi-a povestit Daita "în cuvintele ei" compunerea Marianei pe care eu v-am spus-o acum "în cuvintele mele", am rămas câteva clipe dusă pe gânduri.
- Deci "globul de aur al nopţii" i-a inspirat şi pe colegii tăi, nu doar pe tine, i-am zis apoi.
- Da, îmi plac astfel de teme, mi-a declarat entuziastă.

Am zâmbit:
- Şi când te gândeşti că ieri la ora asta erai disperată că n-o să poţi scrie nimic despre Lună.
- Să ştii că şi ceilalţi copii s-au cam speriat ieri, s-a scuzat ea.
- Primul hop e mai greu.
- Dacă mă gândesc bine, de fapt mi-a plăcut ideea cu compunerea. A trecut atât de plăcut ora!
- Bravo, Daita, aşa te vreau!
- Şi eu, şi eu! se auzi de alături o voce piţigăiată, dornică să se bage niţel în seamă că prea fusese neglijată.

Dragii mei, o să vedeţi că aici, la noi în povestiri, trece rapid lună după lună, şi nu mă refer acum la Luna de pe cer, ci la cea din calendar. Nici nu a început bine şcoala, că va şi veni vacanţa de iarnă. Aşa e în poveşti... unii cresc într-o lună cât alţii într-un an. Să nu vă mire deci că săptămâna viitoare zilele se vor scurge cu viteza vântului sau cu cea a "Acceleratului" lui Topârceanu, duse "pe aripi de furtună". Vreţi să vedeţi cum? Atunci vă aşteptăm...