Globul de aur al nopţii

Dragii mei, v-am vorbit data trecută despre un glob de aur, care ne cucereşte uneori pe timp de noapte. Hai să facem cunoştinţă cu el!

Transmitem din Marea Liniştii!

Din clasa întâi, am încercat s-o învăţ pe Daita să-şi facă singură lecţiile. Eu o îndrum, o sfătuiesc, dar atât. Ea trebuie să înveţe cum să înveţe, cum să gândească. Totuşi mă roagă încă uneori să-i rezolv o parte din teme. "E prea greu" sau "azi sunt obosită", sau "ne-a dat prea multe lecţii pentru mâine", sau "nu ştiu cum să fac" sunt diferitele scuze pentru comoditatea care pune din când în când stăpânire pe ea, ca pe orice alt copil - voi ştiţi asta foarte bine, nu-i aşa? În general, nu-i dau ascultare şi, după câteva discuţii în contradictoriu, nişte proteste din partea ei şi eventual nişte indicaţii din partea mea, ea îşi rezolvă cuminte temele, mult mai cuminte decât mulţi dintre colegii ei, pentru că, de fapt, este un copil destul de silitor.

Mai este susţinută în cauza ei şi de cel mai bun avocat: Catrinel care, dacă mă leg cât de puţin de sora ei şi îi fac morală, sare imediat s-o apere. De fapt, vă mărturisesc că, deşi pe moment mă enervează că se solidarizează împotriva mea atunci când vede una că o cert pe cealaltă, de fapt îmi place că, la nevoie, uită de micile lor conflicte copilăreşti, susţinându-se reciproc, şi sper că aşa vor face şi mai târziu în viaţă.

Nici n-a trecut bine o lună de zile de la începutul anului şcolar că Daita a venit într-o zi acasă disperată că are de făcut o compunere pe tema: "Luna - globul de aur al nopţii". Învăţătoarea îi sfătuise pe elevi să scrie câteva pagini în care să-şi folosească mult imaginaţia, iar Daita mi-a declarat răs-pi-cat că nu este în stare.
- Ce pot scrie eu despre Lună? m-a întrebat. Nu am nici o idee. Ce mai e şi Luna asta? a adăugat în silă.
- Cum adică "Ce mai e şi Luna asta"? m-am revoltat eu. Şi am început pe un ton didactic: Luna este un satelit al Pământului. Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi Luna în jurul Pământului. Luna se învârteşte în jurul Pământului într-o perioadă de aproximativ o lună de zile. În mişcarea sa în jurul Pământului, partea luminată a Lunii (luminată de Soare) nu se vede întotdeauna întreagă, fiind umbrită mai mult sau mai puţin de însuşi Pământul, care se află între ea şi Soare. Umbra Pământului pe Lună e rotunjită, în formă de arc de cerc, Pământul fiind rotund. Luna este mică, atunci când umbra aruncată de Pământ o cuprinde aproape în întregime, şi este plină, atunci când Pământul n-o mai umbreşte, lăsând drum liber razelor solare care luminează faţa Lunii văzută de noi de pe Pământ. Cred că aceste explicaţii îţi sunt suficiente deocamdată în legătură cu Luna, am conchis apoi repede, simţind-o gata să dea ochii peste cap.
A dat iute afirmativ din cap, lăsându-şi ochii la locul lor.

Deodată mi-a venit o idee:
- Oricum, una a fost Luna până în anul 1969 şi alta a devenit după aceea.
- Cum adică? m-a întrebat, nedumerită.
- Până în vara lui 1969, Luna aparţinea poeziilor, miturilor şi poveştilor. După aceea însă, ea s-a înfrăţit şi cu astronautica, fizica, matematica.
- De ce?
- Pentru că în iulie 1969 a ajuns primul om pe Lună.
- Îmi povesteşti şi mie cum s-a întâmplat? a năpădit-o curiozitatea, căci partea bună este că fetiţa mea are o mare curiozitate intelectuală care-i va fi de folos în viaţă.
- Ţin perfect minte când a pornit nava spaţială APOLLO 11, i-am spus, pentru că atunci împlineam şaptesprezece ani. Totul a decurs matematic, după un program foarte riguros stabilit. A fost o mare reuşită. Pe 20 iulie seara, modulul spaţial "Vulturul" a ajuns pe Lună, deci a aselenizat, cu doi dintre cei trei astronauţi plecaţi în această expediţie: Armstrong şi Aldrin, al treilea, Collins, rămânând în acest răstimp în cabina de comandă (pe orbită). La 21 iulie, pe la ora cinci dimineaţa, după ora Bucureştiului, Armstrong a făcut primul pas pe Lună, exclamând: "Un mic pas pentru om, dar un salt uriaş pentru umanitate".
- Aşa a zis?
- Da, în engleză desigur, am adăugat zâmbind. După câteva minute, a ieşit din navă şi Aldrin.
- Şi ce-au făcut ei pe Lună?
- Au instalat diverse aparate ştiinţifice, cum ar fi un seismograf, aparat ce măsoară oscilaţiile terenului, au făcut fotografii, au filmat, au recoltat mostre de rocă şi de sol lunar, au pus în sol un disc pe care au fost imprimate scurte mesaje din partea mai multor state, printre care şi al ţării noastre, care exprimau speranţa ca primul contact al omului cu Luna să contribuie la realizarea aspiraţiilor de progres şi pace pe întregul Pământ. Au transmis imagini ale Lunii pe Pământ.


- Unde?
- Au fost date la televizor în direct. Se pare că aproape un miliard de oameni au urmărit, de pe tot mapamondul, cucerirea Lunii de către om. Îmi amintesc că nimeni nu mai făcea altceva. "Cu căţel şi cu purcel", cum se spune - mă rog, poate că unii aveau pisică, nu? -, oamenii se uitau la televizor, mâncau, beau, aţipeau şi se trezeau în faţa lui, aducându-şi astfel pe calea undelor vizuale la ei în casă măreţul eveniment.
- Şi au stat mult pe Lună?
- Cine, telespectatorii? Sau căţeii, purceii şi pisicuţele?
- Mamiiii, de ce râzi de mine? Acum suntem serioase, m-a pus Daita la punct.

M-am conformat şi am continuat:
- Armstrong a stat vreo două ore şi ceva, Aldrin mai puţin, după care s-au întors în navă. A urmat drumul dificil al întâlnirii cu nava mamă, avându-l pe astronautul Collins la bord.
- Dar ce a făcut acesta în timp ce ceilalţi doi erau pe Lună? Nu s-a plictisit?
- Nu ştiu dacă a avut timp să se plictisească, dar ţin minte că am citit atunci într-un articol de ziar cum Collins, rămas singur în cabina de comandă, a fost "uitat" de cei de pe Pământ. Când de la centrul spaţial li s-a spus celor doi de pe Lună că au făcut un lucru formidabil, Collins a zis: "Nu-l uitaţi pe băiatul din cabina de comandă!!!"
- Adică pe el?
- Da. A fost asigurat că nu este uitat. Totuşi, în timp ce ceilalţi doi păşeau pe Lună, el şi-a permis să întrebe când ar putea mânca!... "Repetă întrebarea!" i s-a cerut cu nedumerire de pe Pământ. "Ei, bine, lăsaţi-o baltă!" s-a resemnat atunci Collins. Şi tot el, deşi era atât de aproape de Lună, n-a putut vedea nici măcar la televizor cum colegii lui au făcut primii paşi pe ea. Apoi, cu întoarcerea lui APOLLO 11 pe Pământ şi amerizarea în apele Oceanului Pacific, s-a încheiat această formidabilă călătorie spaţială.
Iar de atunci, după cum îţi spuneam, Luna a încetat să mai aparţină doar poeţilor, misterelor şi legendelor, transformându-se într-o problemă a ştiinţei, iar solul ei a devenit obiect de studiu în laborator.
- Şi crezi că n-or să mai scrie poeţii despre Lună?
- Ba da, au mai scris de-atunci şi vor mai scrie. Desigur, omul nu va mai privi la fel de întrebător spre Lună, ea nu va mai fi înconjurată de atâta mister, dar va continua să ne lumineze nopţile la fel de feeric. Mi-amintesc că citisem atunci tot într-un ziar cum cucerirea Lunii a făcut şi o victimă: un bărbat, trecut de şaizeci de ani, auzind la radio despre aselenizare, a strigat: "Vai, dar asta va însemna sfârşitul Lunii!" după care a murit de stop cardiac.
- De ce?
- De disperare că s-a terminat cu misterul de nepătruns al Lunii.

Brusc mi-a venit o altă idee. "Sunt plină de idei azi!" m-am admirat singură în gând. Mi-am amintit că păstrasem în casă ziarele din 1969, din perioada aselenizării.
- Ce-ar fi să le căutăm, să citeşti ce s-a consemnat în zilele acelea şi să scrii o compunere despre aselenizare?
- Aş avea cea mai frumoasă lucrare! a început Daita să bată încântată din palme.
- Nu ştiu dacă va fi cea mai frumoasă, dar va fi cu siguranţă printre cele mai documentate.

Ne-am pus pe treabă. Am găsit pachetul cu ziare pe care tatăl meu, un tată cum rar are un om fericirea să aibă, grijuliu să-i adune fetei lui tot felul de materiale interesante pentru mai târziu, notase cu scrisul lui mic şi elegant: Presă despre primii paşi ai omului pe Lună: iulie 1969 - pentru Daniela, ca să-şi aducă aminte.

Am răsfoit împreună cu Daita ziarele îngălbenite de vreme.
- Uite ce-am găsit aici! a exclamat ea.

Un ziar nota că "Marea Liniştii" - astfel este denumită o regiune a suprafeţei lunare - a fost martora unui spectacol ieşit din comun pentru ea. Pe ţărmul ei vestic, pe un teren relativ neted, a aselenizat modulul lunar "Vulturul". După atingerea solului Lunii şi începerea dialogului cu Pământul pe calea undelor, a intrat în funcţiune "Baza spaţială Marea Liniştii", cum au anunţat agenţiile de presă, începând să dateze în acest fel primele ştiri de pe Lună.
- Într-adevăr, mami, mi-a arătat Daita, uite, în Informaţia din 21 iulie, chiar aşa scrie: "Marea Liniştii, 21 iulie (Agerpres): Primul prânz pe Lună."
- Da. Interesant: ca loc al desfăşurării acţiunii despre care este vorba în ştire, Agerpres a trecut "Marea Liniştii". Hai să vedem cum a fost primul lor prânz pe Lună! i-am spus.

Pe 20 iulie, înainte de a începe pregătirile pentru păşirea pe suprafaţa Lunii, Aldrin şi Armstrong au avut parte de prima masă luată de un om pe suprafaţa altui corp ceresc. Pentru primul prânz de gală ce a fost "savurat" pe solul selenar, experţii culinari le-au pregătit celor doi clienţi solitari un meniu cu cele mai variate bucate oferite vreodată la o masă astronautică. Pentru orice eventualitate, în cazul în care "atmosfera" din Marea Liniştii le va deschide apetitul, în modulul lunar s-au plasat rezerve de mâncare. Din păcate, bucatele nu pot fi consumate decât reci, deoarece astronauţii anului 1969 nu au voie să mănânce nimic cald. Prânzurile spaţiale au evoluat odată cu tehnica zborurilor cosmice. În anii trecuţi, astronauţii erau trataţi la fel ca nou-născuţii, fiind nevoiţi să sugă dintr-o pungă de plastic hrana dizolvată, pentru a evita ca, în starea de imponderabilitate, să se împrăştie firimituri prin cabină. Reclamaţiile consumatorilor nu au rămas fără răspuns. În laboratoare speciale, numeroşi experţi au trecut la cercetări. Biberonul primei vârste a fost abandonat în favoarea alimentelor deshidratate ce se folosesc şi în bucătăria obişnuită. Ele sunt împachetate în săculeţe de plastic sub formă de cuburi sau granule. Cu puţină apă, alimentele îşi recapătă aspectul normal şi consistenţa dinainte şi este evitată astfel împrăştierea firimiturilor. Bucatele se recunosc după culoare.

Am continuat să răsfoim ziarele. Un articol din 4 iulie 1969 arăta că, în timp ce o parte din specialişti se ocupau de problemele revenirii pe Terra a exploratorilor Lunii, cei mai mulţi savanţi îşi dedicau acum timpul studierii adaptării organismului uman la zborurile cosmice de lungă durată şi pregătirii viitoarelor debarcări lunare. Rezultatul cercetărilor medicale de până atunci, care se ocupaseră de cele treizeci şi două de zboruri efectuate în spaţiu înaintea acestuia, demonstraseră că omul se adaptează bine vieţii în condiţii de imponderabilitate şi şederii într-o cabină de dimensiuni reduse. Omul se poate adapta excelent nu numai condiţiilor unui zbor îndelungat în spaţiu, dar şi celor ale şederii şi ale unei activităţi intense pe un alt corp ceresc. Rezultatul cel mai remarcabil din punct de vedere medical al "experienţei Apollo 11" a fost uşurinţa extraordinară cu care Armstrong şi Aldrin au lucrat şi s-au deplasat pe suprafaţa Lunii, aceasta fiind o adevărată surpriză pentru majoritatea specialiştilor. Cei doi pământeni se deplasaseră pe Lună cu o viteză de 10-13 km la oră, ritmul lor cardiac în acest timp fiind perfect normal. Deci nu numai că nu avuseseră nici un fel de dificultate de adaptare la gravitaţia lunară, care este doar o şesime din cea a Terrei, dar ea chiar le uşurase deplasarea, ei mergând cu o viteză între dublu şi triplu faţă de mersul omului pe Pământ.
- Despre asta trebuie să scriu neapărat în compunerea mea, mi-a zis Daita, pe care începuse s-o pasioneze problema aselenizării: "Municipalităţile micilor localităţi Moon, care înseamnă Lună în engleză, şi Apollo din Pennsylvania au hotărât să sărbătorească debarcarea primilor oameni pe Lună. La Moon, un puternic foc de artificii a fost aprins în momentul în care Neil Armstrong a pus piciorul pe Lună, iar locuitorii din Apollo au defilat pe străzi purtând torţe. Locuitorii micului oraş Marte, din acelaşi stat, au hotărât, la rândul lor, să mai aştepte câţiva ani pentru a sărbători... o altă debarcare: cea marţiană."

Vreo două ore am citit amândouă, fermecate, ştirile din acele zile. Parcă redevenisem fata de 17 ani. Mi-am amintit cum stătusem atunci emoţionată, fiind unul din cei un miliard de telespectatori de pe globul pământesc, spre a urmări, alături de scumpii mei părinţi, dintre care doar Buni mai era printre noi, diferitele etape ale cuceririi cosmosului şi Lunii de către om. M-am bucurat acum, simţind după atâţia ani aproape aceeaşi emoţie cuprinzând-o şi pe fata mea în faţa paginilor acelor ziare vechi, uitate de mine într-un colţ al casei, dar conţinând între filele lor îngălbenite momente de neuitat din progresul omenirii.
- Acum te rog să-ţi alegi singură articolele care te interesează, să relatezi etapele mai importante ale acelor zile şi să intercalezi, unde crezi că se potrivesc, ştirile mai amuzante găsite.
- Bine, m-apuc de lucru, mi-a răspuns cuminte Daita. Dar cum să-mi intitulez compunerea?
- Găseşte-i singură un titlu!
- Ce zici de: "Transmisiune din Marea Liniştii"? m-a întrebat după câteva minute.
- Da. Merge. Dar mi-ar plăcea mai mult: "Transmitem din Marea Liniştii!"...

- M-a pus să citesc compunerea mea în faţa clasei şi toţi copiii au ascultat foarte atent. Am luat zece! m-a anunţat fiică-mea a doua zi, dând buzna pe uşă.
- Bravo! S-au mai citit şi alte compuneri?
- Da, vreo trei-patru. Una dintre ele, scrisă de Cornel, mi-a plăcut atât de mult, încât l-am rugat să mi-o dea să ţi-o citesc. Deşi e foarte diferită de a mea, e legată tot de aselenizare, într-un fel. O să vezi. Se numeşte:

Mingea lui Lăbuş

În vara anului 1969, pe când îndrăzneţii corăbieri ai cosmosului înaintau spre Lună, Lăbuş avea şi el "problema" lui.

lată-l: micuţ, cu două urechiuşe simpatice şi o codiţă mândră, colindă prin sat amărât. De vreo trei zile, nu mai iese nimeni pe-afară să se joace cu el; toţi stau în case, pe întuneric, cu ochii pironiţi la cutiile acelea mari, luminate cu poze şi încărcate cu vorbe şi cântece. Ce s-o fi întâmplat oare?


Cu toate că e foarte târziu, nu poate adormi. Ce poftă ar avea să se joace acum cu mingea!... Se îndreaptă către o fântână. Îl atrage acolo găleata, care a fost lăsată afară şi în a cărei apă se reflectă Luna, ca un glob de aur. Astrul nopţii îl priveşte galeş şi îi surâde provocător.

Ura! Lăbuş e fericit. A găsit o minge! Dar, când s-o apuce cu gura, pata se lungeşte şi începe să tremure. Parcă n-ar fi totuşi o minge?! Cine ştie!... poate că e ceva de mâncat. Ia să încerce... Hap! A înghiţit-o. Vai, ce gust oribil! Şi ce grea e! Burta lui Lăbuş se umflă gata să plesnească, nu altceva!

Deodată, în Europa se face întuneric beznă. Ce s-o fi întâmplat cu Luna? Unde o fi dispărut? Ce o fi cu astronauţii? Întrebări de felul acesta îşi pune toată lumea.

În America este ziuă, aşa că oamenii n-au de unde şti că Luna a dispărut. Dar, la centrul spaţial, de unde sunt urmăriţi racheta şi astronauţii, s-a iscat o panică nemaipomenită. După ce toţi s-au bucurat de măreaţa evoluţie a astronauţilor, să vină o asemenea lovitură! Nimeni nu-şi poate explica unde a dispărut Luna. Deodată se aude prin radio vocea unuia din astronauţi, comunicând că sunt în viaţă, dar că nu pricep ce li s-a întâmplat. Au simţit brusc că cineva parcă îi înghite cu rachetă şi cu Lună cu tot... pe urmă au trecut printr-un canal care se lărgea din ce în ce mai mult, iar acum se află într-o groapă cu pereţi musculoşi şi care pulsează incontinuu.

Între timp, lui Lăbuş i s-a făcut rău. Obiectul pe care l-a înghiţit e amar-acru-sărat, aspru şi, mai presus de toate, e îngrozitor de greu. Îi vine să verse... şi... chîîî! l-a dat afară.

Astfel, Luna a ajuns pe Pământ, adică acolo unde, presupun unii, până ce vor fi contrazişi de alţii, ar fi locul ei de baştină. Sub greutatea ei, planeta noastră s-a aplecat şi s-a întors, aşa că deodată a apărut Soarele în Europa, iar în America cerul şi-a îmbrăcat mantia-i neagră presărată cu stele. Apoi, timp de câteva luni, s-a lucrat la construirea unei rachete-gigant, cu ajutorul căreia să fie transportată Luna la locul ei. Iar după o jumătate de an, oamenii au putut din nou să privească, noaptea, Luna, poeţii să scrie la lumina ei, bărcile să se legene pe valuri în dâra luminoasă lăsată de ea, îndrăgostiţii să se plimbe sub mângâierea razelor ei strălucitoare.

Totul şi-a revenit la normal.

O singură fiinţă şi-a schimbat felul de viaţă şi este foarte fericită: Lăbuş. Este un câine erou. Dintr-o javră pârlită a ajuns cel mai răsfăţat câine de pe Pământ, căci deşi el i-a răpit astrul nopţii, tot el i l-a dat înapoi. Dar ce îl încântă cel mai mult este faptul că, de când a înghiţit mingea aceea amar-acru-sărată care tremura şi se lungea în găleata fântânii şi a vărsat-o înapoi, are mereu mingi de toate mărimile şi culorile pentru joacă...

- Ţi-a plăcut? m-a întrebat fiică-mea.
- Da. Trebuie să recunosc că a dat dovadă de fantezie.
- Crezi că a scris-o singur?
- Cornel cum ţi-a spus?
- Că l-a ajutat puţin mama.
- Depinde cam cât înseamnă acel "puţin". Şi eu te-am ajutat pe tine "puţin".
- Da, dar e cu totul altceva...
- Ziceai că s-au mai citit şi alte compuneri. Povesteşte-mi. Îmi face plăcere.
- Ţi-o povestesc pe a Marianei. Deşi e cam greu. Îţi zic aşa cum mă pricep eu.
- Fie: aşa cum te pricepi tu.

Dragi copii, oricât mi-aş dori să aflăm acum ce a scris Mariana, s-a făcut târziu, aşa că o s-o rog pe Daita să ne povestească data viitoare...