Zbârnâilă e de vină?

Dragii mei, v-am spus săptămâna trecută că în curând va suna clopoţelul pentru prima zi de şcoală a unui nou an şcolar al celei mari, dar şi pentru prima zi de grădiniţă din viaţa celei mici. Desigur, şi pentru mine, dar în altă ipostază, nu aceea din bancă, ci de la catedră.

Concluzia pe care am tras-o după această vacanţă este una pozitivă - fetiţele mele au mai crescut: şi la minte şi în centimetri.

Puştoaica pe nume Catrinel a evoluat mult, chiar dacă este încă "ecoul" Daitei şi are încă adesea o dulce candoare care o face tare simpatică - în orice caz în ochii noştri nu foarte obiectivi. Buni şi cu mine nu suntem sigure că o să fie încântată la grădiniţă, după trei ani şi ceva petrecuţi acasă cu noi, dar, pe de altă parte, fiind prietenoasă şi sociabilă, avem convingerea că îi va cuceri pe toţi cu felul deschis de a fi şi cu drăgălăşenia ei.

Ce să vă spun despre Daita? S-a dezvoltat frumos în ultimele luni. Îi place tot mai mult să citească, să stea liniştită la masa de lucru, găsindu-şi mereu o preocupare interesantă. Ţineţi minte cum m-a surprins că, uneori, pot discuta cu ea serios, aşa cum aş face-o cu un adult... asta, desigur, până îşi aminteşte că mi-a dăruit de ziua mea cuminţenia ei - mai ştiţi, nu? -, aşa că nu o mai are şi face prostiuţe. O logică "de fier".

Daita de abia aşteaptă să înceapă şcoala - cred că se numără printre puţinii copii care zic mereu că vor la şcoală - şi să se revadă cu colegele ei, bunele ei prietene, pe care mi le înşiră de câteva ori pe zi în ordine alfabetică, pentru a nu o nedreptăţi pe nici una: Ana, Irina, Livia, Moni, Petra, Smara, Sonia, Susi. Şi-au jurat înainte de a intra în vacanţa de vară că vor rămâne prietene şi peste treizeci de ani.

(Fac o paranteză, revenind în prezent: iată, nu mai suntem în anii '80, ci aproape treizeci de ani mai târziu, şi vă pot spune uitându-mă în ochii voştri frumoşi: chiar au rămas prietene. Fie că se întâlnesc direct, fie că o fac virtual, pe Facebook sau în alt mod pe Internet, important este că, indiferent de colţul lumii în care s-au stabilit, fiecare ştie despre cealaltă, iar prieteniile legate între Daita şi ele sunt, cred eu, pe viaţă.)

Pe 14 septembrie dimineaţa, amândouă fetele ne-au declarat solemn că se ocupă doar ele de prepararea tuturor celor necesare pentru a doua zi. Mie "mi-au dat liber". Adică "vezi-ţi de treburile tale" mi s-a zis cu mărinimie (oare percep în ton şi puţină obrăznicie?). Buni a primit şi ea "liber" de la nepoţele, dar ea şi-a petrecut timpul liber pregătindu-le tot lor uniformele: rochiţa pepit alb şi bleu a Daitei cu şorţuleţul albastru, rochiţa bleu a lui Catrinel cu fundiţă roşie. Ambele au fost călcate, iar guleraşele albe apretate, adică scrobite. Aveau şosete colorate şi pantofiori noi şi nostimi. "Arată ca scoase din cutie!", i-am spus eu lui Buni, mulţumindu-i pentru ajutor. Nu vă mai spun cum m-a întrebat Catrinel "din ce cutie?", căci deja ştiţi că iar a luat expresia la propriu în loc de la figurat, şi se uita prin jur după o posibilă cutie.

Seara, fetele ne-au arătat roadele muncii lor: uniformele puse frumos pe spătarele a două scaune, ghiozdanul Daitei şi gentuţa lui Catrinel aranjate cu tot ce trebuia. Lipseau doar două lucruri, esenţiale de altfel: sacul în care urmează să-şi ţină Catrinel la grădiniţă hainele şi stiloul Daitei.

Întâi ne-am ocupat de sac, care e destul de mare, având o jumătate de metru lungime şi un sfert de metru lăţime. Catrinel, dând dovadă de o deosebită isteţime, a început să-l caute pe sub jucării, printre pahare, prin pantofi, prin buzunare, sertare etc.

În cele din urmă, când situaţia părea fără soluţie, Daita şi-a amintit că pusese sacul, înaintea plecării la Cheia, în patul ei, pentru că citise într-o carte cum îşi "călcau" soldaţii în armată pantalonii "cu dungă", vârându-i sub saltea, culcându-se deasupra şi presând materialul cu greutatea corpului lor. Daita a vrut să verifice dacă era adevărat ce citise, supunând sacul lui Catrinel acestei experienţe. L-am scos deci de sub saltea, de unde ne-a apărut un sac şifonat "perfect", cu vreo cinci-şase dungi foarte bine conturate de-a lungul şi de-a latul lui, căci el se încăpăţânase să nu stea întins cuminte sub saltea, aşa cum susţinea Daita că-l pusese. În sfârşit, problema sacului a rezolvat-o Buni, umezindu-l şi călcându-l.

Mai rămânea de găsit stiloul Daitei. După ce l-a căutat, cu mult sârg, dar zadarnic, în bucătărie printre tacâmuri, în baie în paharul cu periuţele de dinţi, în găleţica verde cu lopata, grebla şi formele pentru nisip ale lui Catrinel, în balcon printre instrumentele de grădinărit şi în cămară, l-a descoperit cu uimire, după o ultimă încercare disperată, nemaiştiind pe unde să-l caute... că îşi aştepta cuminte stăpâna chiar la locul ce-i era (pre)destinat, în penarul din pupitrul camerei copiilor.

Amândouă fiind deci pregătite pentru prima zi de şcoală şi grădiniţă, am pus ceasul deşteptător să sune la ora şapte dimineaţa şi... ziua de 15 septembrie s-a inaugurat cu o pagubă, întrucât Daita, auzind deşteptătorul nostru că sună tocmai când îi era ei somnul mai dulce, a uitat cât de mult aşteptase această zi, a aruncat cu perna în el şi l-a stricat.

Când s-o cert mai cu foc, mi-a explicat cu stilul ei de a avea un răspuns la toate că nu făcuse decât să urmeze exemplul lui Emil, băiatul unor prieteni de-ai noştri.

O să vă istorisesc şi vouă, dragi copii, ce a făcut Emil cu ceasul deşteptător, dacă-mi promiteţi că n-o să vă luaţi după el şi după Daita, ca să mă pun rău cu mamele voastre că vă dau idei poznaşe. Promiteţi?

Bine! Atunci, ascultaţi:

Prietenii noştri au patru copii, trei băieţi şi o fată. Când erau în clasele primare, aceştia se ciondăneau des, se mai şi înghionteau uneori, ca orice copii. Dar asupra unui lucru se înţelegeau întotdeauna: ZBÂRNÂILĂ.

Era porecla pe care i-o dăduseră, în unanimitate, ceasului deşteptător, faţă de care toţi simţeau aceeaşi ură, când glasul lui ascuţit îi făcea să sară din somn la şapte dimineaţa, atunci când le era lumea mai dragă, spre a se pregăti pentru şcoală. Deşi el câştiga mereu, iar chiotul lui triumfător le spărgea timpanele, ştiau că ajungea un singur gest din partea lor, ca inima să nu-i mai ticăie niciodată. Dar se temeau de mama lor. Ea era stăpâna ceasului şi îl păzea ca pe o adevărată comoară.

În zilele de vacanţă, dormeau cu toţii mai târziu dimineaţa, pentru a-şi scoate pârleala. Mama lor îşi lua de obicei câteva zile de concediu de odihnă, spre a-i putea supraveghea pe cei patru zburdalnici şi le întocmea aproape zilnic programe atrăgătoare.

Înainte de a se culca, copiii se certau în legătură cu ora la care trebuia să-i trezească Zbârnâilă din somnul dulce ale dimineţii:
- Dacă trebuie să fim la ora douăsprezece la Circ, hai să-l punem să sune la opt, propunea Dorin care, fiind cel mai mare - clasa a patra -, deţinea rolul conducător.

Dar trei voci protestau pe tonuri diferite:
- Cum o să-l punem la opt? Ce, ne grăbim să nu întârziem la şcoală? Să-l punem după nouă, pe la nouă şi un sfert. Avem tot timpul să ajungem de cinci ori la Circ până la do'şpe. Putem trece şi pe la Orăşelul copiilor, să ne dăm în farfuriile zburătoare, striga fratele cel mic, Emil, repede, ca nu cumva să rămână ultimul şi să treacă neauzit.
- Taci, Prâslea, i-o reteza Ileana, care se credea foarte mare, fiind într-a treia şi având cu unsprezece luni mai mult decât "Prâslea". Mâine trebuie să ne sculăm la opt cum a zis Dorin, pentru că mama mi-a promis că-mi cumpără dimineaţa cizme. Poimâine, în schimb, ne putem umfla de somn.
- Ce-mi pasă mie de cizmele tale! se revolta Emil. Eu dimineaţa mor de somn şi nu mă scol înainte de nouă, nici să mă tai.
- Are dreptate, îi sărea atunci în ajutor Petrică, fratele geamăn al Ilenei. Dacă ne-am scula la nouă, sau mai bine la nouă şi jumătate, am avea tot timpul să ajungem la Circ. Nu facem nici jumătate de oră până acolo.
- Dar dacă l-am pune la opt, cum am propus eu, am putea merge şi la patinoar de la nouă la unsprezece, încerca să-i ademenească Dorin.
- Nu! Asta înseamnă să cărăm pe urmă patinele după noi la Circ, sărea Ileana.
- Ei şi ce! Ia uite la ea ce comodă e! o punea Dorin la punct. Mamă, potriveşte te rog ceasul la opt!
- Ba la nouă şi un sfert!
- Ba la nouă juma'!
- Bine. Acum culcarea! îi liniştea mama lor şi punea ceasul să sune la nouă, aşa cum credea ea de cuviinţă şi ca să nu se poată spune că a protejat pe vreunul dintre ei.


Când începea duşmanul să zbârnâie, copiii, pe jumătate adormiţi, aruncau spre noptieră cu ce se nimerea, perne, ciorapi, papuci. Dar mama lor, ştiindu-le năravul, avusese grijă să mute ceasul într-un loc unde ochii lor lipiţi de somn nu-l puteau zări.

Se auzea întâi vocea celui mic:
- Mamăăă, cât e ceasu'?
- E tocmai bine, Emil, ca să puteţi face tot ce v-aţi propus pentru azi.
- Eu n-am de fapt nici un chef de Orăşel. M-apucă ameţeala în farfuriile zburătoare. Dar am zis şi eu ceva atunci, ca să nu vi se pară curios că tac, continua el mormăind.
- Eu cred că cizmele de anul trecut mai rezistă. Nu-i aşa, mami? Oricum, nu e mare grabă să le cumpărăm chiar azi, doar n-a nins încă, dădea şi Ileana înapoi.
- Mi-am amintit că patinele mele trebuie ascuţite, aşa că mai bine am merge la patinoar într-o zi în care nu suntem pe fugă, ca să pot avea o jumătate de oră timp pentru ascuţitul lor. Mai putem dormi un ceas.

Era glasul somnoros al lui Dorin, viteazul din ajun.

Atunci, mama lor, care-i privise tot timpul zâmbind, exclama, ca şi când ar fi fost tare mirată:
- Copii, ia uitaţi-vă la ceas! Voi ştiţi că-i aproape nouă şi jumătate?!

De data aceasta, se trezea ea cu o ploaie de perne. Arunca şi Petrică, deşi el propusese exact ora nouă şi jumătate pentru sculare, dar acum tare ar fi dorit să fie doar opt, ca să mai poată dormi niţel.
... Au trecut doi ani. În loc să scadă ura dintre Zbârnâilă şi Emil, ea a crescut an de an. Duşmanul lui nu era numai foarte precis şi neiertător, ci avea şi alte cusururi: cruzime, viclenie.

Dar de ce se purta Zbârnâilă în felul acesta doar cu Emil? Pentru că acum avea marea satisfacţie să-l trezească numai pe el dis-de-dimineaţă, tocmai când sunt visele mai frumoase. Emil fiind în clasa a patra, iar ceilalţi într-a cincea sau a şasea, el rămăsese singur cu suferinţa lui: toţi fraţii aveau şcoală după-amiaza, aşa că puteau lenevi în voie. Emil dormea singur în altă cameră, cu Zbârnâilă la cap.

Intrase în ultima săptămână de şcoală. Avea medii satisfăcătoare, la toate materiile, în afară de geografie. Lui i se părea explicabil. Odată, învăţătoarea le spusese, ironic, că unii dintre elevi preţuiau prea mult recreaţiile ca fiind suficiente pentru a-şi învăţa lecţiile. Părerea lui Emil era că învăţătoarea se înşela. Dovadă: chiar dacă el nu strălucea la învăţătură, totuşi se descurca, iar recreaţiile erau salvarea lui...

Dar cu geografia lucrurile stăteau altfel: era ora întâi, deci nu venea după nici o pauză. Când să fi putut învăţa ceva? Învăţătoarea îi promisese că-i îndreaptă nota, dacă este în stare să-i vorbească despre câmpiile ţării. Temă uşoară! De atâtea ori trecuse cu trenul prin Bărăgan! O s-o încânte cu poezia, vorbindu-i despre holdele mănoase ale Câmpiei Române, despre spicele de grâu care se înalţă semeţe spre cer pentru ca soarele să le coacă aurul din boabe, gândea Emil liniştit. Auzise această frază la Dorin, care era acum foarte mare: termina a şasea! Emil şi-o tot repetase de-atunci. Imaginea o va impresiona cu siguranţă. Numai pentru ea şi tot merita o notă mai bună, se tot amăgea el, fără a-şi face multe griji.

Oricum, trebuia să se scoale în dimineaţa respectivă cu un sfert de oră mai devreme, ca să citească ceva şi în legătură cu celelalte câmpii ale ţării. Un sfert de oră acasă, plus încă vreo douăzeci de minute în timpul orei de geografie, până ce se ajungea cu ascultatul la el, căci Emil era penultimul în catalog şi se mai aflau înaintea lui câţiva colegi care trebuiau să-şi îndrepte notele - avea deci exact vremea necesară. S-a dus la duşman şi l-a pus să sune mai devreme decât în mod obişnuit. Pe urmă s-a culcat.

N-a putut adormi imediat. Se gândea că, văzând câteva filme din diferite colţuri ale ţării, avusese prilejul să cunoască o serie întreagă de ţinuturi.

Dar învăţătoarea lor insista foarte mult ca elevii să ştie exact detalii plicticoase şi nefolositoare: suprafeţe, înălţimi, lungimi şi adâncimi. Cine are nevoie de aşa ceva? Cine ţine minte aşa ceva?! Apoi Emil a adormit. Spre ziuă, s-a visat în ora de geografie. Fusese întrebat despre Câmpia Română. Iar el răspundea cu glas emoţionat: "Spicele de grâu se înalţă semeţe spre cer, pentru ca soarele să le coacă aurul din boabe."

Învăţătoarea asculta cu zâmbetul pe buze. După ce Emil a terminat, l-a lăudat şi tocmai se pregătea să-i treacă nota salvatoare în catalog când... a sunat ceasul. De necaz, Emil n-a mai putut învăţa nimic; avusese ocazia rară să ia o notă foarte bună şi atunci duşmanul îşi vârâse coada, spulberându-i iluzia. Câteva secunde mai târziu să fi sunat Zbârnâilă şi Emil ar fi luat, în vis, probabil zece!

Preocupat de aceste gânduri negre, nici nu şi-a dat seama când au trecut cele cincisprezece minute rezervate învăţăturii. Nu s-a descurajat însă. Mai avea douăzeci de minute la şcoală, până ce răspundeau colegii dinaintea lui. Aşa credea el cel puţin. Dar învăţătoarea, ca şi cum Emil n-ar fi fost oricum destul de amărât, a început să asculte de la sfârşitul catalogului!

Iar caracteristica mai importantă a câmpiei despre care a trebuit să vorbească nu era - după spusele învăţătoarei - "grâul cu boabe de aur".

"Ce ghinion poate fi uneori să fii penultimul în catalog!", s-a gândit cu necaz Emil, în timp ce i se punea treiul în carnetul de elev. "Zbârnâilă e de vină pentru toate relele", a tras el apoi concluzia, netrecându-i, supărat cum era, nici o clipă prin minte adevărul: că o lecţie nu se învaţă în câteva minute şi că de fapt a primit ce merita.

A plecat furios de la şcoală, s-a dus acasă, s-a îndreptat direct spre Zbârnâilă şi l-a trântit de pământ, făcându-l bucăţi, înainte ca protectoarea antipaticului ceas să apuce să-l salveze.

Oare chiar fusese sărmanul ZBÂRNÂILĂ de vină?...


Dragi copii, revenind acum la ale noastre, adică la fetiţe, să ştiţi că, în ciuda incidentului cu Daita, cu ceasul deşteptător şi cu perna, ele au ajuns la timp la şcoală şi la grădiniţă. Totul decurgând aici cu bine, ca pe roate, adică fără nici un fel de peripeţii, nu are rost să vă mai reţin acum de la joacă sau de la lecţii, chiar dacă la ele a fost vorba despre "prima zi".

Data viitoare vom face cunoştinţă nu cu "boabele de aur" despre care spera Emil că-i vor lumina ora de geografie, ci cu un "glob de aur" care ne luminează uneori nopţile. Atunci când, într-o noapte senină, puteţi vedea Steaua păpuşilor trimiţându-vă un licăr - sper că aţi descoperit-o deja în partea stângă a Carului Mic -, străluceşte pe boltă şi acest "glob de aur al nopţii", numit luna de pe cer. Uneori, ce-i drept, globul e muşcat parţial de umbra înfometată a Pământului...