Jocul preferat în vacanţă: de-a şcoala!

Dragii mei, adierea călduţă de vară şi mireasma de flori de tei pe care le-am simţit data trecută în aer nu m-au înşelat: iată că a venit din nou vara şi odată cu ea - vacanţa!

Daita a aflat de la verişoara ei Diana că ea îşi învaţă fratele, care e doar cu un an mai mare decât Catrinel, să socotească şi să scrie şi că Vlad a făcut deja progrese vizibile, dovedind de pe acum calităţi de inginer. Aşa că, nici n-au intrat fetele bine în vacanţă, că Daita s-a şi hotărât să se joace cu Catrinel "de-a şcoala". I-a pus o rochie albastră cu guler alb şi i-a "comandat" lui Buni să-i lucreze un şorţuleţ albastru; i-a strâns disciplinar părul cu o bentiţă albă; a aşezat-o pe un taburet, având în faţă un scaun înalt drept măsuţă, un caiet şi un creion şi a pregătit-o astfel pentru prima lecţie. Ea, Daita, s-a plasat în faţa tablei ei de jucărie şi aşa a început prima oră de matematică. Lecţia nu va fi foarte uşoară, iar Daita se dovedeşte a fi o profesoară severă, care nu-i permite lui Catrinel nici un act de indisciplină.

Daita scrie pe tablă cu creta:

iar Catrinel se uită la tablă ca mâţa-n calendar, deci, asemenea mâţei, nu pare să priceapă.
- Cât fac unu şi cu doi? o întreabă Daita, răbdătoare.
- Fac... fac... ăăă...
- Cât fac? Hai, gândeşte-te mai repede! începe să-i piară Daitei răbdarea.
- Zece! răspunde Catrinel grăbită, ca să nu-şi supere profesoara.
- Cum o să facă zece, măi Catrinel! exclamă Daita disperată. Ia uite aici...

Şi începe să-i explice.
- Avem o roşie şi încă o roşie şi încă o roşie. Cât fac o roşie cu o roşie cu o roşie?
- O salată!!
- Ce-ai spus? O salată! Mamiii! Auzi ce zice Catrinel?! Că o roşie plus o roşie plus o roşie fac o salată, îmi strigă Daita, ţinându-se de burtă şi strâmbându-se de râs, şi lasă astfel la o parte tot prestigiul ei de profesoară model, cu "ţinută" exemplară.
- Are dreptate, îi arăt eu. Să ştii că a dat un răspuns foarte drăguţ. Când mă vede pe mine făcând salată de roşii, nu pun "o roşie" şi încă "o roşie" şi încă "o roşie"?

În sfârşit, după încă nişte explicaţii matematice la mare nivel, "profesoara" reuşeşte să-şi facă "eleva" să răspundă că 1 + 2 = 3, ba chiar că 2 + 2 = 4. "Eleva" primeşte nota zece şi o păpuşă, spre a fi încurajată în continuare în munca ei. Daita sună din clopoţel. E semn că "eleva" poate merge în pauză.

Ora a doua este de lucru manual: Catrinel, îndrumată şi supravegheată strict de Daita, va trebui să lucreze o fustă şi un şorţ păpuşii pe care tocmai a primit-o.

Se termină şi ora a doua fără prea multe peripeţii. Camera este plină de bucăţele de pânză tăiată, coşul meu de lucru e răsturnat pe jos, după ţipătul pe care-l scoate Daita aşezându-se pe pat este clar că frumoasa mea cutie cu ace de toate lungimile şi grosimile a fost împrăştiată acolo. Dar în rest, sau tocmai de aceea, voia bună este în toi.

Daita o trimite apoi pe Catrinel să-i aducă un pahar cu apă. Catrinel zăboveşte cam mult în bucătărie.
- De ce nu vii mai repede! îi strigă Daita. Nu găseşti sticla cu apă? Ţi-am zis că-i în...


Dar nu este nevoie să continue, întrucât Catrinel dă semne clare că a priceput unde trebuia să caute sticla cu pricina şi că tocmai a găsit-o, deoarece se aude un zgomot bine cunoscut de sticlă căzând pe gresie şi spărgându-se.

Catrinel vine la mine cu paharul gol lucindu-i în mână şi lacrimile lucindu-i în ochi. Mie îmi vine s-o mângâi, ca să îi usuc lacrimile, dar profesoara, înghiţind în sec, căci apa "ei" e pe gresie, îi confiscă păpuşa-premiu drept pedeapsă. Mie îmi revine sarcina grea, însă specifică rolului meu de mamă, de a le împăca şi de a strânge cioburile şi apa. Fetele, amabile, se oferă să-mi dea o mână de ajutor la măturat, dar prefer să mă descurc singură, decât să stau pe urmă să dezinfectez şi să bandajez degete rănite.

După cum vedeţi, dragii mei, în apartamentul nostru de la Bucur Obor activitatea se desfăşoară în continuare în aceeaşi atmosferă ca şi până acum. A trecut aproape un an de când am început să povestesc despre fetele mele. Ele au mai crescut între timp: Daita a terminat de curând clasa a doua şi Catrinel grupa mică, dar programul zilnic de ceartă-împăcare-ceartă-împăcare nu s-a schimbat câtuşi de puţin. Ştiu: v-am mărturisit că la un moment dat, pe parcursul acestui an, mi se păruse că năzdrăvanele mele se făcuseră cam (prea) cuminţi. Dar pentru că am simţit atunci - ce-i drept, pentru un timp extrem de scurt - un imbold de a-mi fi dor de momentele vesele pline de vervă şi de idei năstruşnice în care nu erau cuminţi, dorinţa mi-a fost îndeplinită pe loc... Doar trăim în poveste, nu? Unde se poate orice şi unde orice dorinţă ţi se împlineşte!

Glumesc, desigur, să nu mă luaţi în serios! Căci momentele lor de cuminţenie sunt tot mai lungi, dacă e să cronometrăm cu ceasul electronic de mână al Daitei care nu ratează nici o secundă când aceasta este în avantajul "unei cauze nobile", adică, întotdeauna, în al ei.

A fost un an şcolar şi de grădiniţă bun, plin de rezultate frumoase pentru ambele fete. Ieri a avut loc serbarea de sfârşit de an a Daitei. Mare dezamăgire pentru ea: cu media 9,64 a fost prima după premianţi. E greu să fii primul după... Recunosc. Am îmbărbătat-o, explicându-i că e bine să înveţe de pe acum că în viaţă trebuie să ştii să şi pierzi, nu doar să câştigi.
- Nu fi necăjită. Noi suntem foarte mulţumiţi de rezultatele tale la învăţătură. Te aşteaptă ca recompensă o vacanţă frumoasă în care vom pleca la mare şi la munte, după ce intru şi eu în vacanţă.
- Eu ştiu de ce n-ai luat premiu! sare netam-nesam soră-sa.
- De ce? se miră Daita.
- Pentru că n-ai avut bentiţă la serbare.

Pe Daita o apucă râsul şi hohotele îi spulberă ultimele regrete. Catrinel o auzise pesemne pe Daita povestind când se întorsese de la serbare cum îi fusese ruşine de doamna învăţătoare că, în graba şi emoţia plecării de-acasă, îşi uitase bentiţa în dulap.

Dar anul şcolar al Daitei a fost presărat şi cu tot felul de "perle".

Astfel, chiar în prima zi de şcoală, învăţătoarea le dăduse să completeze un formular cu mai multe rubrici, printre care: numele, prenumele, locul naşterii, data naşterii etc. Ce credeţi că trecuse Daita la "locul naşterii" în loc de Bucureşti? Scrisese: "Maternitatea Polizu". Când m-a pufnit râsul, s-a revoltat: "Ce, nu-i corect? Nu acolo m-am născut?"

Altă dată, Daita mi-a spus că voia să cumpere de la şcoală două bilete la operă pentru sâmbătă după-amiază, ca să vadă "Gâzele" cu mine. În clasa lor se distribuiau zece bilete. Uimită, niţel contrariată, i-am dat telefon doamnei învăţătoare, ca s-o întreb ce-i cu această operă, de care nu auzisem niciodată. Ei bine, era vorba de baletul "Giselle" de Adolphe Adam! Aşa că nu a trebuit să vedem dansând pe scenă nişte gâze, ci pe frumoasa şi delicata Giselle.

Catrinel, ca şi Daita, a cules multe roade în acest prim an de grădiniţă care a schimbat-o mult în bine, dar a adunat şi ea diferite "perle". Nu se sfârşise încă primul trimestru, când m-a informat, cu o mutriţă foarte serioasă şi plină de importanţă, că săptămâna următoare era şedinţă cu părinţii şi că fiecare mamă trebuia să înveţe să recite câte o poezie. Ce era de fapt? Curând venea vacanţa de iarnă şi se organiza serbarea pomului, la care erau invitaţi părinţii şi fiecare copil urma să spună o poezie. Catrinel inversase rolurile, nimic mai mult.

Tot în acel prim trimestru, s-a întâmplat ca ea să fie într-o zi neascultătoare la grădiniţă. Când m-am dus s-o iau, educatoarea mi-a relatat ce ispravă făcuse Catrinel şi cum fusese nevoită s-o dojenească în faţa întregii grupe. În drum spre casă, am certat-o şi eu, spunându-i la urmă: "Am impresia că tu cauţi bătaia cu lumânarea". Expresia, care mie mi-a venit spontan pe buze fără s-o gândesc prea mult, era însă nouă pentru Catrinel, aşa că a tot frământat-o. De asemenea, era speriată la gândul de a fi bătută... doar nu mai păţise aşa ceva de la mămica ei. Ajunsă acasă, s-a repezit la Buni, şoptindu-i la ureche: "Buni, tu să-i zici lu' mami să nu mă bată cu lumânarea aprinsă."

Dar Catrinel n-a făcut doar prostii, ci şi multe progrese în ultimele luni. Astfel, ea, care de abia putea să traseze un cerc şi un băţ - "O" şi "I", vă amintiţi, nu-i aşa? - a învăţat să deseneze destul de corect case, flori, pomi, copii...
- Mami! îmi întrerupe Daita gândurile, parcă citindu-mi-le tocmai când erau la cuvântul "copii". Când îmi citeşti povestirile tale pentru copii? Mai ai mult de scris?
"De ce nu aş face-o chiar acum?" îmi trece prin minte.
- Veniţi amândouă în birou ca să vă citesc.

Şi încep lectura de la prima pagină a caietului meu cu coperţi roşii:
Aş dori să vă povestesc despre cele două fete ale mele: Daita, care a trecut în clasa a doua, şi Catrinel, care va intra la toamnă în grupa mică la o grădiniţă cu program de patru ore.
Aveţi şi voi un frăţior sau o surioară?

Le citesc. Mă ascultă atente. Oare pentru că le place sau pentru că sunt mama lor şi am scris despre ele?

Citesc vreo două ore, apoi facem o pauză, după care le citesc iar. Sunt neaşteptat de cuminţi. A doua şi a treia zi continuăm după masa de prânz lectura şi tot aşa, până reuşim să ajungem la sfârşit.
- Cel mai mult mi-a plăcut povestea cu furnicile, îmi spune, la urmă, Daita.
- Şi mie, şi mie adaugă... cine oare? Nu cred că are rost sa vă mai spun, că ştiţi şi singuri.
- Sau poate cea cu Ţara păpuşilor şi cu zeiţa lor, se răzgândeşte apoi Daita. Sau...

Dar cum spiritul ei critic îşi spune tot mai des cuvântul şi nu-i dă pace, adaugă:
- Şi cel mai puţin mi-a plăcut povestea despre...

Nu o să vă divulg care i-a plăcut cel mai puţin. De ce v-aş spune?
- Păi atunci o mai lucrez niţel, o mai îmbunătăţesc, ca să îţi placă mai mult.
- Dar atunci vine alta la rând care să îmi placă cel mai puţin. Mereu va fi una pe ultimul loc, îmi declară cu o logică de fier.

Asta mă face să mă decid să nu mai schimb nimic la "codaşa numărul unu". Îmi spune totuşi care este "codaşa numărul doi", adică, mai corect exprimat, penultima, care ar fi putut, cu puţin aport al condeiului meu în favoarea rivalei ei, să ajungă ea numărul unu... din coadă.


- Dar de ce ai scris că am spart ceasul deşteptător în prima zi de şcoală? De ce n-ai scris că am reuşit totuşi să-l prind la timp?
- Ei, am mai schimbat şi eu puţin, pe ici, pe colo, aşa cum mi-a convenit mie. Cred că majoritatea oamenilor au nişte sentimente neplăcute faţă de ceasul care le zbârnăie pe la urechi spre a-i trezi din somn şi a-i scoate din căldurica patului, aşa că am exagerat gestul tău faţă de acest "duşman" comun.
- Şi de ce spui că, atunci când eu te strig de jos, tresar toate mamele din blocul nostru? îşi continuă fii-mea seria de întrebări, în stil "Daita".

Tac şi mă uit la ea zâmbind.
- Chiar aşa se întâmplă? insistă ea.
- Da. Chiar aşa se întâmplă mai ales când tu, Daita, sau Micky, sau Luminiţa, sau alte fete din bloc vă jucaţi în faţa sau în spatele casei şi începeţi să strigaţi: "Mamaaa!" Tresărim şi apărem la ferestre sau la balcoane toate mamele care ştim că avem o fetiţă afară la joacă.
- O să le întreb dacă şi mamele lor tresar la fel... Iar compunerea Marianei despre "Trăieşti cu capul în Lună" nu ţi-am povestit-o în cuvintele pe care le-ai scris tu! îmi mai atrage ea atenţia.
- Ei, am mai transformat-o ca să le placă cititorilor. Ar fi trebuit să notez, după părerea ta, şi bâlbâielile tale şi cuvintele nepotrivite şi "ăăă"-urile care-ţi întrerupeau povestirea? Dar uite, ca să respectăm aici adevărul istoric, o să specific că am redat-o în cuvintele mele.

Spiritul de potenţial viitor om de ştiinţă al Daitei fiind astfel satisfăcut, trecem mai departe, rămânând însă tot la "Lună". Ne amintim cum s-a aflat curând în clasă că băiatul care scrisese "Mingea lui Lăbuş" fusese nu doar ajutat de mama lui, ci că ea îi scrisese de fapt toată compunerea. Încolţindu-l cu întrebări, învăţătoarea reuşise să-l facă să recunoască. "Vezi", îi spusesem atunci Daitei, "ce bine că nu te ascult când mă mai rogi uneori să îţi scriu eu temele? Şi-ar fi dat imediat seama, căci doar are experienţă didactică."

Întorcându-ne acum de pe Lună, zăbovim puţin în "Căsuţa din pădure", la cei doi pitici şi prietenii lor. Îmi zice că am exagerat în poveste coşmarul avut de ea. O simt că nu-i place să i se amintească despre cum s-a rătăcit ea în pădure când a pornit-o singură pe scurtătură.
- Vrei să renunţ la această povestire?
- Nu-nu. Las' să fie o lecţie pentru alţii, îmi răspunde cu altruism şi mărinimie.

Ca să nu rămână mai prejos, vine şi Catrinel-prichindel cu o critică:
- De ce ai scris aia cu trei ani jumate? S-o scoţi din poveste.
- De ce? sare acum Daita în apărarea mea. E ceva atât de drăguţ.
- Ba nu e deloc ceva atât de drăguţ, se bosumflă Catrinel.
- Şi mie mi se pare drăguţ, încerc să o conving.
- Mereu îi dai dreptate lu' Daita. Şi o laşi singură prin Obor, şi îi dai tot timpu' voie mai multe decât am io voie, începe acum să-şi amintească de relele pe care le suferă ca mezina familiei.
- Ba ţie-ţi dă mai des dreptate, iar mie-mi zice "las că ea-i mică" şi atunci eu trebuie să cedez... Dar hai să decidem ce facem cu chestia aia, revine apoi Daita cu înţelepciune la "chestia" anterioară şi încheie astfel rapid conflictul încă în faşă.

După câteva negocieri dure, rămâne stabilit că scoatem "aia cu trei ani jumate" din povestirea respectivă, dar că o lăsăm aici, în final, cu condiţia să vă explic, dragi copii, că acum Catrinel ştie foarte bine la ce se referise atunci Daita.

Aşadar: într-o zi, Catrinel nu se purtase manierat faţă de sora ei mai mare. La care aceasta îi spusese revoltată: "Unde-ţi sunt cei şapte ani de-acasă?" Catrinel, neînţelegând ce voia Daita de la ea şi neştiind că expresia înseamnă, de fapt: "Eşti cam prost crescută", replicase candidă: "Păi eu n-am decât trei juma'."
Ne pufnise, desigur, râsul, la răspunsul logic şi dulce al fetiţei, iar Buni îi spusese Daitei: "Vezi, e doar pe jumătate prost crescută."

- Când e iarnă? mă întreabă iute Catrinel, ca să schimbe vorba.
- Mai e mult. Întâi se termină vara, apoi vine toamna, pe urmă abia iarna. Vrei să fie iarăşi frig?
- Vreau să facem iar omu' de zăpadă în balcon. Şi să mă lase Daita numai pe mine să-i pun morcovu'. Pot şi io la fel de bine, ba chiar mai bine, pen'că eu...

Dar Daita îi întrerupe motivaţia şi îşi continuă observaţiile.
- Trebuia să mai scrii noutăţi despre Cipi! Ai promis în povestirea despre păsărele că o să mai vorbeşti despre el.
- Da, el face acum atâââtea şi zice muuulte! adaugă şi Catrinel, uitând de omul de zăpadă.

Asta-i adevărat. De un timp zice atât de amuzant: "Cipi micu'" şi "Cipilică mic", deşi e... fată. Când am cumpărat din târgul de animale mici de la Obor papagal nostru galben ca un canar, avea vreo două luni şi am fost asiguraţi că-i băiat. Noi nu voiam o femelă, ci un mascul, întrucât ei învaţă să vorbească mai bine. Dar, cu timpul, nările, care erau rozalii, în loc să se închidă la culoare şi să devină albastre, ca la "băieţi", s-au făcut tot mai roz, ca la "fetiţe". Şi la papagali, pare-se, "fetiţele poartă roz".

Dar, din alt punct de vedere, se pare că e invers decât la oameni: bărbatul vorbeşte mai repede şi mai mult decât femeia. Totuşi Cipi, fiind deosebit de dotat - adică de dotată -, a reuşit să înveţe câteva cuvinte. Fiind fetiţă, înţelegem şi de ce, la concurenţă cu Catrinel, îi place să se uite mult în oglindă şi ne distrăm grozav când vorbeşte cu păsărica frumuşică pe care o vede acolo.
- Aveţi dreptate. Trebuie să adaug că, tot auzindu-ne pe noi strigându-i "prostule!" când se încăpăţânează să nu spună cuvintele pe care am vrea noi să le înveţe, de un timp încoace a început să ne imite, trântind un "prostule!" oricui intră pe uşă, în loc de "bună ziua". Lucrurile rele se învaţă întotdeauna cel mai uşor şi cu cea mai multă plăcere.
- Şi de păsări? întreabă Catrinel.
- După cum vezi, chiar şi de ele...
- Asta nu e bine să mai pui aici, zice Daita. Te repeţi. Ai mai scris şi în povestirea despre păsărele că Cipi zicea "prostule"!
- Ba nu am mai scris.
- Hai să verificăm. Pariem?
- Pariem.

Răsfoim paginile de caiet, până găsim ce scrisesem acolo.
- Uite aici, îmi arată Daita pasajul. Ai dat a înţelege că el repetă cu nesaţ cuvântul "prostulică".
- A, da, aşa e, dar am scris "prostulică", nu "prostule"! Deci cine a câştigat pariul?
- Ce mi-e una, ce mie alta? Hai să nu disecăm acum firul în patru, mi-o taie Daita.
- Care fir? se bagă şi Catrinel din nou în dialogul nostru.
Dar nu avem timp să-i explicăm căci ne grăbim să o chemăm pe Buni la telefon ca să decidă.

Îi expunem cazul, mama mea ascultă atentă la capătul firului ("care fir?" ar întreba din nou Catrinel) şi, ca o bunică ce nu se dezminte, îi dă dreptate, desigur, nepoatei. Doar ştim că aşa sunt bunicii, ar fi trebuit să mă aştept...

Aşa că dacă uit să scot paragraful cu "prostulică" din povestire, vă rog pe voi să-l tăiaţi când daţi de el, uite aşa cum fac eu aici: a se tăia paragraful despre "prostulică".
- Mami, crezi că viitoarea noastră carte va avea şi desene?
- Eu aşa sper. Dar stai mai întâi ca textul din acest caiet să ajungă, bătut la maşina de scris, acolo unde are şanse să fie transformat în carte.
- Va avea desene color? insistă Daita.
- Adică faci o carte de colorat? îşi expune Catrinel cunoştinţele în ale cărţilor pentru copii.
- Ce idee! râde Daita. Noi ne dorim o carte care să aibă ilustraţii colorate, ca să fie veselă cum suntem şi noi.
- Păi cartea de colorat e veselă!
- Cum o să fie carte de colorat, Catrinel? Alea nu au text sau au câte două-trei cuvinte pe pagină şi atât, continuă să râdă Daita. Au nişte contururi în negru pe care copiii le desenează cu creioane colorate, mâzgălind de obicei şi pe lângă margini.
- A, da??... A, da!! întreabă mai întâi şi apoi aprobă surioara.

"Dezbaterile" dintre mine şi fetiţe pe marginea cărţii pe care am scris-o continuă câteva zile, întrerupte din când în când de câte o joacă voioasă şi vijelioasă cu prietenii, de câte un zburdat în parcul Obor, la leagăne, la maşinuţele de karting sau la "buburuze", de un mers la cinema ori la teatrul pentru copii sau de o nouă lecţie la care o supune Daita pe Catrinel. Dar în urma lor, trebuie să recunosc, micuţa chiar face progrese. Daita o învaţă de multe ori alt gen de lucruri decât află de la mine sau de la mama mea sau de la grădiniţă, plus că, în ciuda aparentei severităţi a "profesoarei", totul ia o formă de joacă: "ne jucăm de-a şcoala".

Concluzia în urma discuţiilor despre carte: cu patru voturi din patru s-a hotărât în unanimitate ca ea să poarte titlul "Ţara păpuşilor". De unde patru voturi? Sigur că bănuiţi că de la vot nu putea lipsi Buni. Ea fusese de fapt primul cititor şi critic blând dar perspicace al textelor mele, înainte de a le da "juriului", format din cele două fete. Membrii juriului şi-au dat deci acordul să trec la următorul pas după ce voi termina şi eu şcoala, căci liceele intră mai târziu în vacanţă: să îmi bat textele la maşina de scris. Trei ore pe zi timp "liber", pentru dactilografiere! a fost decizia finală.

Concluzia în urma jocului de-a şcoala în vacanţă: Catrinel merită din plin promovarea în grupa mijlocie la grădiniţă şi intră în fine şi ea într-o perioadă plină de jocuri şi de joacă mai adecvate noţiunii de "vacanţă".


S-ar putea, dragii mei, să ne luăm rămas-bun de la voi, căci după cum vedeţi, cartea despre fetiţele mele ia sfârşit. Sunt şi bucuroasă, dar simt şi o uşoară tristeţe.

Deodată, Daita îmi zice, parcă presimţind din nou ce gândeam:
- Mami, sper că o să mai scrii despre noi, nu-i aşa?
- Da, maaaami, te rugăm, completează şi Catrinel.

Deşi ezit, fetele reuşesc să-mi smulgă promisiunea că, odată şi odată, voi istorisi iarăşi păţaniile lor. Până una-alta, voi continua oricum să notez - pentru noi, dar poate şi pentru voi - năzdrăvăniile fetiţelor mele cuminţi.

Dar parcă mi-aş dori ca ele să mai crească puţin. Aş mai lăsa să treacă doi-trei ani.

Ne întâlnim deci eventual din nou peste nişte ani...

Oh! Dar staţi! Tocmai mi-a venit o idee! Nu spuneam că trăim în poveste şi că acolo este posibil orice?

Aşa că dacă este şi Ştefan de acord să ne ilustreze în continuare cu atâta har şi haz peripeţiile, ce-ar fi să trecem din nou repede, ca gândul şi ca vântul, peste aceşti ani - doar am mai făcut şi altă dată o încercare de a zbura peste anotimpuri.

Deci ce-ar fi să ne regăsim cât de curând reuşim, în plină acţiune, cu aceleaşi eroine, cele două fete la fel de cucuiete, ceva mai măricele, însă tot frumuşele?

Aşa că, dragii noştri prieteni, vă aşteptăm chiar peste o săptămână tot aici, căci cunoaştem cu toţii bine acest loc de întâlnire...