Încă un articol despre victoria lui Horia Tecău la Wimbledon. Cum adică încă un articol? Vi se pare că a fost inundată presa cu editoriale elogioase pe adresa celui de-al doilea român din istorie învingător pe iarba londoneză? Sau că televiziunile i-au cîntat performanța în reportaje lirice și emoționante? Nu cumva urmașul lui Năstase merita mai multă atenție? Mai mult entuziasm? O, da, lucrurile astea nu se comandă, se întîmplă. Știm.
Și se întîmplă că Horia este un om serios, inteligent, coerent, talentat, da, talentat, un român care vorbește o limbă română corectă, mai corectă decît destui profesori de gimnaziu de limba română. Iar astfel de oameni nu atrag. Au prea multe calități, sînt prea la locul lor, deci nu fac obiectul adorației publice.
Îi respectăm, pentru o zi ne scoatem pălăria sau șapca în fața lor, apoi ne întoarcem privirile spre ghidușiile celorlalți. Șmecherii pe care îi bănuim a fi posesorii a tot soiul de zăcăminte de geniu. Pe adevărații campioni îi ocolim dintr-un motiv greu de acceptat. Fără să își propună, ne stabilesc standarde ale calității pe care nu sîntem deloc dispuși să le urmăm. Fiindcă ne este mult mai ușor să semănăm cu "ceilalți".
Horia Tecău este al doilea român după Ilie Năstase care cîștigă un titlu la Wimbledon. Aici ni se strecoară precizarea în măsură a diminua valoarea victoriei. "La dublu", ți se amintește ușor malițios. Colega mea Maria Andrieș a sesizat imediat precizarea lui Hagi succesivă victoriei tandemului Tecău-Rojer în fața celui britanic, Peers-Murray.
"Să ajungi să cîștigi un Grand Slam fie și la dublu...". Dar, dragă Gică, jocul de dublu la tenis este unul de echipă, ca și fotbalul, așa că tu, monarh peste spațiul carpato-danubiano-pontic al fotbalului, ar trebui să înțelegi că "fie și la dublu" a semănat măcar cu un cartonaș galben luat pentru gest nesportiv.
Nu mă voi lansa încă o dată în apologia și teoria jocului de dublu. A spectaculozității, a multitudinii de sensuri. E suficient să spunem că dublul este o întreprindere mai complicată decît pare la prima vedere și mai frumoasă chiar decît pare la a doua. Ajunge cu teoria!
Și nici nu voi proclama, purtat de valul festivismului, că trebuie să fim mîndri că sîntem contemporanii lui Horia. Ori, pur și simplu, mîndri că sîntem români. Aș zice că e suficient să ne bucurăm din suflet că am cîștigat un campion de talia lui.
Fără emfaza care se sparge ca un balon despre care noi ne închipuiam că va ajunge pe Lună. Simțea, știa că va cîștiga turneul încă de la primul meci la Wimbledon, a mărturisit Horia după finală. Era acolo, în declarația lui, ceva firesc. Era așteptarea răsplatei după ani de muncă. Știa ce poate, acum împreună cu Jean-Julien Rojer, un partener solid, sobru și echilibrat. Horia a vorbit ca un om mulțumit și fericit. Modest, natural, derulîndu-și gîndurile cu sinceritate. Lăsîndu-ne să fim parte la triumful lui. Pentru asta trebuie să îi mulțumim. Vedeți cît de simplu e totul?