Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre bucuriile şi provocările meseriei de actor


Judy Florescu, un interviu cu Raluca Aprodu, Tudor Istodor

17.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă vrem să găsim noutăţi în calendarul evenimentelor teatrale, putem lua în considerare comedia Happy end de la Godot Cafe-teatru. Autorul a scris piesa la rugămintea unui actor care a vrut un rol în care să piară pe scenă de 7 ori şi, ca duhul din lampa fermecată, dramaturgul maghiar Zsolt Poszgai i-a îndeplinit dorinţa. Liselott in May este titlul original al piesei Happy end. În montarea lui Alex Bogdan, Lisotte - Liz este Raluca Aprodu şi cele 7 personaje sunt jucate de Tudor Istodor. Pe muzica anilor '60-'70, într-un decor familiar şi primitor, publicul este invitat să asiste la o poveste dinamică, autentică şi plină de umor.


Judy Florescu: Întrebare pentru amândoi. Care a fost primul spectacol pe care l-ai văzut?
Raluca Aprodu: La mine e foarte uşor pentru că eu am început să merg la teatru după ce m-am şi decis să-l fac. Câtă reclamă îmi fac! Incredibil... Nu am fost dusă la teatru de ai mei, pentru că munceau foarte mult, nu prea aveau nici timp, nici cum. Îmi amintesc de primul spectacol pe care l-am văzut a fost Romeo şi Julieta la Teatrul de Operetă. Ţin minte costumele şi muzica din acel spectacol.
Tudor Istodor: Nu ţin minte care a fost primul spectacol pe care l-am văzut, dar îmi amintesc de unul care m-a impresionat se numea Toujours l'amour în regia lui Dan Puric. Eram clasa XI-a când l-am văzut. Era un spectacol în două personaje cu Carmen Ungureanu şi Dan Puric la TNB. Am ieşit de la spectacolul acela şi am zis că vreau să dau şi eu mai departe ce am primit în seara aceea. M-a umplut de tot. M-a impresionat. Mi-a făcut de toate. Ţin minte că am ieşit exact cu sentimentul acesta că asta vreau şi eu, să dau ce am primit.
 
J.F.: Raluca, ai jucat în spectacolul Misterul Sebastian de la Odeon, care s-a jucat doar o stagiune. Cum a fost să joci cu domnul Radu Beligan?
R.A.: Acela a fost un proiect foarte frumos. El trebuia să se joace de două sau trei ori maxim, dar la cererea publicului şi pentru că a fost foarte bine primit, l-am mai jucat de câteva ori. Eu nu m-am născut cu respectul pentru oameni de la sine. Respect oamenii pentru ceea ce au făcut, dar e foarte important pentru mine, din punct de vedere uman, să-l cunosc să simt că e un om pe care am de ce să-l respect, cum e domnul Rebengiuc pe care eu îl ador şi îl iubesc. Aşa şi cu domnul Beligan. Nu aveam emoţii pentru ce aveam de făcut acolo. În schimb aveam emoţii referitor la părerea dumnealui despre ce făceam acolo. Ştiam că pentru el s-a scris rolul din Steaua fără nume. Ştiam că a mai avut încă trei Mone extraordinare. Mă temeam că era posibil să mă ia pe alocuri ori în glumă, ori să nu dea prea multă importanţă. Paradoxal a dat foarte multă importanţă, deşi n-am repetat de foarte multe ori. La spectacol am avut o surpriză extraordinară pentru că era de o candoare, deşi dânsul avea 93 de ani pe vremea aceea. În momentul în care îi vorbeam mi se părea că este Miroiu de la 35 de ani, care şi-o convinge pe Mona lui de stele şi mi s-a părut o experienţă extraordinară. Am trăit senzaţia asta extraordinară că joc cu Miroiu. A fost un momenţel din Steaua fără nume absolut veridic şi emoţionant. Mi s-a părut o experienţă foarte frumoasă. Eu văzusem spectacolul lui Marius Manole cu doamna Rodica Mandache, Marea iubire a lui Sebastian, la care am plâns tot timpul. Eu sunt fan Mihail Sebastian. Sunt fan al poveştii sale de viaţă. Mi se pare că textele lui au un umor şi o sensibilitate şi o vulnerabilitate impecabilă. Misterul Sebastian conţinea şi fragmente din Marea iubire a lui Sebastian. Mi s-a părut un spectacol foarte frumos şi de suflet.
 
J.F.: Să abordăm şi subiectul facultate. La cine aţi terminat?
T.I.: Eu am terminat la domnul Ion Cojar, coordonator de an, şi la clasă i-am avut pe domnul Adrian Titieni, Mircea Gheorghiu şi Tania Filip. Am avut un noroc extraordinar. Am învăţat actorie pentru viaţă. Mie aşa mi se pare. Anul întâi, semestrul întâi, ziua întâi aşa a fost: să fii acolo, adevărul tău să vină de la partener, nu să joci de unul singur, să te întrebi de ce spui lucrul acela, nu cum îl spui, replica să vină ca o necesitate. Acestea sunt lucrurile de bază pe care le înveţi. Când eşti tânăr şi nu ştii şi vezi exemple în stânga şi în dreapta şi ai noroc să ai un călăuzitor bun cred că e o mare şansă. Recunosc că am avut o mare şansă să-i am pe profesorii aceştia absolut extraordinari. Ţin minte când venea domnul Cojar la clasă, că lunea aveam clasă comună, erau cele 2 clase unite, şi erau câteodată blocaje de tipul: înţelegi cu mintea, dar nu poţi să faci lucrul acela. E frumos că se întâmplă în şcoală, că e un experiment, e un laborator. Iar domnul Cojar te ducea pe la Ploieşti, pe la Piteşti, pe la Suceava, şi cumva făcea să ţi se întâmple, să ajungi unde îţi doreai să ajungi. Era fantastic. Am avut noroc de colegi foarte buni, de profesori foarte buni. Şi asta e mişto să ai colegi care să te ridici cu ei.
 
J.F.: Cu cine ai mai fost coleg?
T.I.: Cu Alex Potocean, Paul Ipate, Lucian Iftime, Alina Grigore. Sunt colegi care fac treabă şi fac treabă bine.

J.F.: Raluca, tu ai făcut şi master în actorie.
R.A.: Şi eu am avut noroc de nişte oameni extraordinari. Ştiu oameni care au făcut facultatea acum 20 de ani şi cumva din povestirile lor, mi-am dat seama că am fost foarte norocoasă că am trăit aceleaşi experienţe. Eu am prins facultatea de care o să vorbesc ani de zile, pe care o s-o iubesc, pe care am iubit-o. Eu am terminat la Mircea Rusu şi la Alexandru Jitea, mega-profesori, diferiţi foarte tare ca stil. Domnul Rusu era mult mai intens ca pedagogie şi cerea de la tine, nu te lăsa deloc să te alinţi şi să fii înţelegător cu tine, dimpotrivă, îţi cerea să dai totul în momentul acela. Domnul Jitea, ca şi domnul Radu Gabriel, era mai mult pe desfacerea textului. Am avut şi eu într-adevăr colegi cu care am crescut, cu care am făcut şi o mini-trupă în facultate a lui Tudor Lucanu, el era la Regie şi cumva toate spectacolele din anul întâi până în anul trei le-am făcut împreună. Asta ne-a ajutat foarte mult. I-am avut colegi pe Alex Bogdan, Andrei Huţuleac, Alex Călin, Mihaela Velicu, oameni care fac meseria asta. Am rămas împreună. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau aşa se întâmplă lucrurile. Am trăi facultatea aia frumoasă cu dormitul în facultate...
T.I.: Cu pierdutul nopţii la regie.
R.A.: Cu repetiţii la 5 dimineaţa pentru că era singurul spaţiu orar la care aveai scena. Doamna Liudmila Szekely a fost lângă noi, deşi nu era profa noastră, era la regie. A fost un pilon important din dezvoltarea mea ca actriţă fără doar şi poate.
 
J.F.: Happy end este prima piesă regizată de Alex Bogdan?
R.A.: În afara facultăţii, da. Practic, e debutul lui regizoral. Nu că mi-e prieten, dar omul acesta este întruchiparea expresiei pute a talent din toate punctele de vedere. Alex este un om cu un umor aparte şi cu o energie aparte, pe care şi-a folosit-o cu succes şi în regia spectacolului nostru. Cel mai frumos lucru este că el despre el însăşi spune că nu e regizor, e un îndrumător, că a încercat. Când îi venea câte o idee sau avea vreo cerinţă de la noi, şi-o exprima mai bine sau mai puţin.
T.I.: Da, dar chiar a fost o comunicare între noi. Am vorbit şi i-am pus întrebări. Am venit şi noi cu propuneri. I-au plăcut sau nu i-au plăcut. Lucru în echipă de-adevăratelea, nu fiecare cu treaba lui, e vital.
R.A.: Şi în acelaşi timp lucrurile în care noi am crezut sunt foarte bune şi nici unul din noi nu a zis să nu facem asta. El a avut nişte idei extraordinare şi noi am mers pe mâna lui cu toată încrederea, am pus în practică ideile sale şi bine am făcut pentru că sunt chiar foarte bune. Eu sper din suflet ca oamenii să aibă încredere în el şi ca actor şi ca regizor pentru că are foarte multe de spus.
T.I.: De exemplu, la bucata în care sunt eu un om de pe stradă, un cerşetor, prima oară când repetam încercam să fac o grămadă de lucruri şi el mi-a zis - N-ar fi mult mai puternic, dacă n-ai face nimic? Dacă pur şi simplu te-ai uita la ea ca omul care nu înţelege, dar se uită. Şi multă lume îmi spune după spectacol că le-a plăcut cel mai mult cerşetorul. Uite, o idee regizorală care e foarte bună. Less is more câteodată.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Happy End
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer