Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am fost rector al UNATC între 1996 şi 2000


Andrei Rus, un interviu cu Florin Mihăilescu

24.07.2015
Film Menu, mai 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din dorinţa de a înţelege modul de funcţionare al universităţii în care activăm şi de a cunoaşte parcursul istoric al acesteia până a ajunge în stadiul actual, vom continua în perioada următoare să dialogăm cu mai mulţi oameni care au avut de-a lungul timpului roluri importante în devenirea ei.
 
Domnul Florin Mihăilescu, unul dintre cei mai importanţi directori de imagine ai cinematografiei româneşti - participând, printre altele, la realizarea unor capodopere precum Secvenţe (regie Alexandru Tatos) sau De ce trag clopotele, Mitică? (regie Lucian Pintilie) -, a fost rector al UNATC în perioada 1996-2000.
 
În cadrul interviului amplu pe care domnia sa ni l-a acordat discutăm atât despre probleme particulare ale UNATC, cât şi despre unele care privesc direct întreg învăţământul universitar vocaţional de performanţă. Sperăm ca acest material, împreună cu celelalte interviuri pe care le vom publica, să constituie un punct consistent de plecare pentru o dezbatere asupra modului de funcţionare al universităţilor din România. Iar în urma dezbaterilor pe care sperăm că le vor genera, ideal ar fi să rezulte o serie de soluţii pentru îmbunătăţirea acestui mediu formator.


Efectele Convenţiei de la Bologna asupra învăţământului vocaţional de performanţă
 
Andrei Rus: Sunt uşor de observat din interior problemele universităţii, dar e greu să ne explicăm de unde provin ele şi cum a fost consolidat acest sistem care permite şi încurajează de multe ori anumite anomalii.
Florin Mihăilescu: Ar trebui să începem de la a ne aminti că s-au produs două mari şocuri în trecutul apropiat. Mai întâi a fost şocul post-1990, când cei care au preluat majoritatea universităţilor, după epurări şi corectări de programe analitice, au aruncat apa din copaie cu tot cu copil. Multe lucruri care nu erau deloc rejectabile din învăţământul superior de dinainte de 1989 au fost aruncate, fiind considerate comuniste. Or, mai ales în structura instituţională a universităţii sunt componente de care ar fi nevoie să fie şi azi bine puse la punct. Voi da un exemplu foarte clar: fişele de post, care cuprind ce trebuie să faci tu, angajat al unei universităţi de stat, fie că eşti profesor sau fochist la centrala termică, în timpul orelor de serviciu. În 1996, când mi-am început mandatul de rector al UNATC, eu le-am reconfigurat, dându-mi seama că din această poziţie nu aveam, de fapt, niciun fel de pârghie de a determina drumul corăbiei. Şi primul lucru pe care îl faci când ajungi în poziţia asta este să îl întrebi pe angajatul universităţii dacă şi-a făcut treaba. Iar el îţi răspunde: "Care treabă?". Şi tu îi spui: "Uite, ai în descrierea de funcţie următoarele: să ţii curs, să ţii seminar sau să ai grijă să avem petrol etc.". După mandatul meu, aceste fişe au dispărut din nou din universitate, deşi ele există azi în orice instituţie: când semnezi un contract de angajament, ţi se dă şi un "job description". Am angajat, aşadar, un om care a reconfecţionat fişele de post pentru toate poziţiile la care aveam competenţe, cu rezultatul că am fost acuzat imediat că aş fi cripto-comunist şi dictator. Le-am cerut, de asemenea, profesorilor să semneze condica - prezenţa lor la ore - şi o parte dintre domniile lor m-au anunţat că îşi dau demisia. Şi atunci le-am răspuns senin şi uitându-mă în ochii lor: "Demisia se depune la secretariat". Dar evident că nimeni nu şi-a depus-o niciodată. Am devenit, în consecinţă, o persoană odioasă, încercând să fac ca prestaţia către student să fie cât mai consistentă. De altfel, consider că prestaţia dinspre universitate spre student reprezintă esenţa într-o astfel de instituţie.
 
Cel de-al doilea dintre lucrurile cu efect negativ de după 1990 a fost adoptarea Convenţiei de la Bologna în învăţământul superior, pentru că s-a dovedit devastator în toate ţările europene în privinţa învăţământului vocaţional de performanţă. Şi mi-a rămas în minte, în acest sens, replica rectorului Conservatorului de la Varşovia, care îmi povestea la o întâlnire cu rectorii că s-a dus la ministrul lui şi l-a întrebat: "Domnule, cum o să scot eu un violonist în trei ani, când el curicula universitară o are în patru ani?". Şi ministrul i-a răspuns: "Pune-l să cânte mai repede!" În perioada în care eram eu sub mandat se discuta deja despre Convenţia de la Bologna, aceasta având o importanţă în primul rând pe plan internaţional, formând centre de excelenţă în diverse părţi ale lumii care ar fi trebuit să crească competitivitatea universităţilor. Ce nu s-a luat în calcul, însă, este că această competitivitate se disputa între universităţi şi ţări cu alocări spectaculoase din produsul intern brut pentru învăţământ în raport cu România, care avea o relaţie precară cu finanţarea învăţământului superior. Era o perioadă extrem de dură şi rectoratul meu a fost marcat de deficienţe de finanţare dureroase şi neplăcute, neconvingătoare pentru cadrele didactice. Or, Bologna a pus în balanţă principiul finanţării pe cap de student în raport cu cel pe flux. A doua faţetă a fost aceea a diminuării importanţei învăţământului de licenţă şi a creşterii importanţei masterului în raport cu primul. Desigur, nicio universitate nu a fost obligată să implementeze principiile acestei Convenţii. De altfel, mărturisesc că eu, în perioada mandatului de rector, am răcnit cât am putut în toate şedinţele: "Nu, nu nu!, noi trebuie să rămânem cu un învăţământ vocaţional de performanţă, menirea noastră este să scoatem cineaşti şi specialişti în teatru cât mai buni, în condiţii de şcoală de elită, cu o proporţionalitate justă în raport cu mediul de spectacole din România." Se ştie că o ţară ca România nu are de ce să producă mai mult de 15-20 de filme pe an. Nu ai de ce să produci, la o populaţie de 20 de milioane de locuitori mai multe filme, şi, în consecinţă, numărul de locuri pentru studenţi în cadrul universităţii trebuie să fie suficient cât să alimentezi talentul, vocaţia şi aspiraţia publicului spre cinema.
 
A.R.: Aş vrea să vorbim despre consecinţele introducerii finanţării per-capita, odată cu adoptarea principiilor Convenţiei de la Bologna, în raport cu vechiul sistem de finanţare, pe flux.
F.M.: Finanţarea pe cap de student e uşor de înţeles şi e onestă în raport cu învăţământul de aulă, unde există o programă analitică, un plan de învăţământ şi programele analitice se pun în operă cu un anumit pachet de cadre didactice, de unde rezultă costurile. Un student de la Facultatea de Geografie sau de la cea de Litere presupune anumite costuri clare, exceptând regia clădirii sau alte astfel de cheltuieli care se regăsesc pe întreg pachetul de finanţare. Învăţământul pe flux e forma de învăţământ care diferenţiază costurile directe cu prestaţia didactică de costurile adiacente inerente. De exemplu, în domeniul artelor frumoase, a muzicii, a sportului trebuie să existe săli şi instrumente speciale, iar de multe ori raportul student/profesor e foarte costisitor - în general, un profesor de măiestrie la un instrument poate lucra doar cu doi sau trei studenţi într-o şedinţă, aşadar relaţia e diferită de a unuia care predă într-o aulă de o sută douăzeci de studenţi. Or, atunci când pentru disciplinele vocaţionale vreau să finanţez, pun problema invers: de câţi absolvenţi am nevoie? Câţi mi-aş propune să absolve în spaţiul universităţii de la Iaşi, de la Bucureşti sau de la Cluj? Tu, universitate, poţi să îmi scoţi zece actori pe an? Universitatea poate, în acest caz, să accepte mai puţini candidaţi, conform necesarului estimat, iar aceasta nu afectează pachetul profesoral, pentru că primeşte finanţare pe flux pentru zece sau doisprezece studenţi, din care pot foarte bine să termine numai şapte, pentru că finanţarea nu e afectată. Această formă de finanţare încurajează, aşadar, crearea de elite.
 
Finanţarea UNATC a fost pe flux până la finalul mandatului meu, dar pe următorul a devenit per-capita, fiind o decizie pe întreg sistemul de învăţământ superior naţional, la care nu ne-am mai putut opune, pentru că trebuia să corespundem conceptului Bologna. Iar această decizie s-a dovedit total contraproductivă pentru că reacţia imediată a universităţilor a fost să ceară o mărire a numărului de studenţi, să ceară cifre de şcolarizare absolut aberante. Mie, de exemplu, mi se pare exagerat ca şcoala noastră să scoată câte 60-70 de studenţi la actorie pe an.
 
Pe cealaltă formă de finanţare, pe flux, primeai bani şi întotdeauna rămânea o marjă de negociere la cheltuielile de învăţământ. În finanţarea per-capita, însă, e inclus totul, nu se primeşte nimic în rest. Ea e diferenţiată pe cele două facultăţi - de Teatru şi de Film -, fiecare tip de student având un coeficient, care se judecă în nişte comisii ale Ministerului Învăţământului. Şi ele îl micşorează sau îl măresc în raport cu al studentului standard, care are alocare bugetară 1. Facultatea de Film este cea mai scumpă din ţară, însă coeficientul i-a fost scăzut recent în mod arbitrar (de la 9, la 7 şi ceva), afectând întregul finanţării. Dacă un ministru, pe forma de finanţare pe flux, îmi diminua banii pentru peliculă, nu îmi afecta decât cantitatea de peliculă cumpărată şi trebuia să mă recalibrez cumva, să argumentez de ce e necesar să îmi dea înapoi acea sumă. În schimb, o astfel de decizie afectează azi întregul proces de învăţământ din universitate. Din păcate, conceptul Bologna a afectat nu numai nivelul de licenţă, ci şi gândirea în ansamblu a sistemului.
 
Dacă ar fi să tragem linie şi să analizăm ce vom face în viitor, ar trebui să vedem unde suntem acum şi care au fost consecinţele adoptării principiilor Convenţiei de la Bologna - şi după mine sunt câteva rezultate nefaste:
 
1. Calitatea învăţământului la licenţă a scăzut din cauză că s-a trecut de la formula de patru la cea de trei ani. Într-o logică imediată a învăţământului vocaţional de performanţă, dacă în formula de patru ani s-a dovedit că marii actori, marii cineaşti, marii regizori de teatru aveau un ciclu de instrucţie acoperitor dopat cu programe analitice cât de cât consistente, e clar că atunci când au doar trei ani la dispoziţie, calitatea formativă este mai joasă. În opinia mea, masterul îşi are rostul numai dacă un aplicant vizează o carieră universitară, însă acesta s-a dovedit, în forma lui actuală de doi ani, că reprezintă aproape exclusiv o ocazie pentru studenţi de a juca unul sau două spectacole sau de a realiza unul sau două filme în plus pe bani de la stat. Iar calitatea de dobândire de noi cunoştinţe şi de îngustare a specializării este foarte firavă, pentru că pe bună dreptate studenţii vin la master ca la un SRL şi se preocupă să-şi facă proiectele. Ţinta intelectuală şi de viitoare inserţie profesională exclude pentru majoritatea masteranzilor cariera didactică. Or, universitarismul trebuie să asigure - lucru de care noi suferim mult - şi un personal didactic foarte bine pregătit, la fel cum ar fi indicat să asigure personal specializat pentru întreg domeniul de activitate artistică. De exemplu, un actor care a absolvit patru ani de facultate poate lucra oricând şi ca secretar literar sau ca regizor tehnic într-un teatru, dacă vocaţia actoriei e neîmplinită pentru el. Asta înseamnă că în domeniul nostru vom avea persoane instruite care să ia decizii. Degeaba pun un ministru la cultură specializat în viticultură, ideal ar fi măcar să ştie recita ca lumea "Căţeluş cu părul creţ". Anul al patrulea face masiv diferenţa în formare, şi mai ales aspiraţional - un tânăr, după trei ani, vrea să mai stea un an în facultate.
 
2. Admite şi mă obligă să cer o cifră de şcolarizare tot mai mare, crescând exponenţial şi numărul de cadre didactice, în acelaşi timp scăzând participarea directă a unor maeştri în formarea studenţilor. Fiind înmatriculaţi şaizeci de studenţi la actorie şi admiţând că profesorii de măiestrie vin la cursuri, aceştia ajung să aibă mai puţin acces la primii şi să lucreze mai mult cu asistenţii lor, care au o experienţă didactică mai mică.
 
3. Universitatea e obligată, pentru a beneficia de o finanţare cât mai consistentă, să admită persoane al căror coeficient de vocaţie nu i-ar recomanda unor astfel de profesii. Există, în consecinţă, oameni care îşi rod coatele în facultate şi în final ajung să ţină o cameră electronică de coadă la nu ştiu ce televiziune dintr-un sătuc, dar având recomandarea unei universităţi.
 
Masterul ar trebui să constituie, de fapt, preambulul doctoratului. Or, dacă acesta şi-ar recăpăta profilul teoretic mai apăsat, cu o programă analitică de reală specializare din perspectivă didactică, am rezolva o problemă delicată a universităţii noastre, şi anume pe aceea a calităţii prestaţiei didactice. Noi rămânem acum, după modesta mea părere, cu o mare datorie faţă de studenţi, din cauza nivelului prestaţiei didactice, care e mult mai jos decât ar fi convenabil. De altfel, de lucrul acesta a suferit universitatea dintotdeauna, e o tară veche. Şi universităţile de artă de multe ori suferă pentru că profesorii angajaţi îşi rezolvă progresia didactică pe cale administrativă, iar nu pe cale meritocratică. E motivul pentru care în multe universităţi de stat din afara României sunt invitaţi profesori din exterior, aşa-numiţii "visiting professors", care vin pe pachete foarte clare şi completează cu ceea ce lipseşte grundului învăţământului de bază, acesta din urmă putând fi preluat de cineva care poate nu a făcut niciun film niciodată, dar predă o dogmă seacă, obligatorie, standardizată, fără niciun pic de graţie. Noi avem carenţe chiar la predarea acestui grund - la Facultatea de Film, dintotdeauna, la cea de Teatru, după aplicarea conceptului Bologna.
 
Apoi, e foarte important pentru o universitate să verifice gradul de inserţie profesională a absolvenţilor. Normal ar fi ca mai ales universităţile din domeniul vocaţional de performanţă să-şi pună problema inserţiei absolvenţilor în lumea artistică. E o chestiune pe care am propus-o de multe ori în timpul mandatului meu de rector, dar Senatul a tracasat în repetate rânduri subiectul. Am mers până într-acolo, încât am cerut chiar să se formeze un departament de urmărire al parcursului profesional al absolvenţilor, să ştiu dacă prestaţia universităţii este eficientă, dacă piaţa lumii artistice e capabilă încă să aspire numărul nostru de absolvenţi şi dacă nu cumva facem un mare deserviciu unui mare număr de tineri pe care îi îmbătăm cu apă rece că vor intra într-un sistem ce îi va conduce să-şi îndeplinească vocaţia, când de fapt nu e aşa deloc. Or, când aceasta nu se împlineşte, înseamnă că undeva e o greşeală în modul de funcţionare al instituţiei.
 
Universitatea noastră este ghidată acum de cu totul alte principii: să avem cât mai mulţi salariaţi, cât mai mulţi studenţi, să aglutinăm cât mai multe persoane şi să fie cât mai măreaţă universitatea, aceasta fiind, de fapt, un fel de uriaş cu picioare de lut şi cu menirea universitară neîmplinită, sau împlinită firav.
 
Relaţia dintre Facultăţile de Film şi de Teatru din cadrul UNATC
 
A.R.: Aş vrea să discutăm despre felul în care au funcţionat şi funcţionează relaţiile dintre facultăţile de Teatru şi de Film din cadrul UNATC.
F.M.: Tradiţional - şi o spun cu părere de rău -, cele două facultăţi au avut întotdeauna propria viaţă, propriul vârtej, iar intersecţia celor două medii, atunci când s-a produs, a fost absolut întâmplătoare şi spontană.
 
Istoric, Facultatea de Film a fost inventată şi alipită Conservatorului de Teatru în anii 1950 şi atunci s-a creat această entitate teatru-film. Ce a preexistat a fost Conservatorul de Teatru, înfiinţat în secolul al XIX-lea Aşadar, formarea în domeniul teatral are o tradiţie serioasă în Bucureşti. Cele două domenii nu au fost, însă, niciodată integrate unui plan de învăţământ comun - deşi toţi cei care ne vizitează şi toţi cei cărora le vorbim despre asta îşi imaginează în universitatea noastră un Rai artistic, un fel de Eden al împlinirilor artelor spectacolului între teatru şi film. Dar realitatea nu e deloc aşa.
 
În 1996, când am venit pe poziţia de rector al universităţii, am constatat că nu stăteam, de fapt, de vorbă cu cele două facultăţi, ci cu diverse personalităţi din cadrul lor. Contau discuţiile cu profesorii de măiestrie şi cele din Senat, pentru că acolo era forul unde se întîmplau întâlnirile între membrii celor două comunităţi. În Senat aveam parte de un tip de discurs didactic, doct, dincolo de frecuşuri şi de inerentele tensiuni dintre cele două facultăţi, motivate mai mult de orgolii individuale. Altfel, singura chestiune care genera conflictele dintre facultăţi era problema spaţiilor (a sălilor de curs), dar în rest, din raţiuni artistice sau formative, ele fuzionau. Profesorii de la Film mergeau la premierele de la Casandra, sau cei de la Teatru veneau la proiecţiile de la Cinemaiubit ş.a.m.d. Problema mea majoră, pe vremea aceea, ca rector, era ca în vremuri foarte sărace să încerc să menţin echilibrul între cele două facultăţi, având două mari greutăţi: una era problema devizelor, a banilor vitali pentru Facultatea de Film, veniţi într-o pondere clară pentru un anumit număr de studenţi. Iar la Teatru problema mare era starea de precaritate materială a formării studenţilor: sălile de actorie se aflau în condiţii dezastruoase, de multe ori improprii repetiţiilor, iar asta din cauza conduitei puterii de dinainte de 1989 faţă de teatru şi de învăţământul artistic, în general. Mizeria materială nu se stinsese încă. Existau, de pildă, cursuri la seral, programele analitice erau amestecate cu rost şi fără rost etc. Treceam printr-o perioadă grea care nu se corectase încă. Victor Rebengiuc avusese mandatul de rector dinaintea mea şi i-ar fi fost absolut imposibil să recupereze toate păcatele cu care intrase universitatea în noua epocă.
 
La Casandra era oribil: copiii jucau uneori în cabina de jos cu gleznele în apă, din cauza unor infiltraţii. Când m-am dus prima oară în vizită acolo am rămas stupefiat, mi s-a făcut ruşine şi m-a cuprins groaza. Or, lucrurile astea trebuiau de urgenţă remediate şi am încercat să menţin un echilibru între dolarii de la finanţarea pe flux de la Film şi nevoile materiale imediate de recuzită sau logistice - precum nevoia de utilităţi - ale celor de la Teatru. Primii ani au fost grei din punctul acesta de vedere, al echilibrului între cele două facultăţi, încercând să nu o nedreptăţesc pe vreuna dintre ele, ci să rezolv imediat urgenţele.
 
Citirea celor două facultăţi am făcut-o din perspectiva aceasta şi s-a produs splitarea atunci când, către finalul mandatului meu, a venit un ordin de ministru prin care întreg învăţământul superior a fost obligat să taie planurile de învăţământ cu douăzeci la sută. Şi au fost eliminate forţat discipline pentru că trebuiau economisiţi bani. Numai că nu exista un temei legal să dai oameni afară, şi atunci am redistribuit un număr mai mic de cursuri aceluiaşi număr de cadre didactice. Iar asta a creat o tensiune între facultăţi, şi fiecare decan şi-a negociat altfel criza. La Teatru au activat mai mulţi decani în timpul mandatului meu (Gelu Colceag, Grigore Gonţa), iar la Film a fost decan doamna profesor Elisabeta Bostan. Fiind amândoi oameni de Buftea şi nişte "mobile bătrâne" în domeniul acesta, ştiam foarte bine cum e cu cinematograful şi ce e de făcut şi cred că de multe ori am nedreptăţit Facultatea de Film, dar am preferat să o sacrific puţin pentru că dincolo problemele erau mai mari şi de natură materială, iar nu doar formativă. Când ai o cancelarie, cum aveau atunci cei de la Teatru, din care fac parte Dem Rădulescu, Grigore Gonţa, Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Sanda Manu sau Olga Tudorache, apar inerent anumite tensiuni, deoarece unde sunt personalităţi puternice apar şi micile conflicte. Dar cel mai important este că o astfel de cancelarie produce beneficii reale pentru studenţi. Exista atunci o concurenţă între profesori, care se transfera la nivelul celor din urmă; şi asta genera formarea vocaţiilor. Era o cu totul altă atmosferă decât azi.
 
A.R.: Acest moment tensionat de la finalul anilor 1990 a fost unul trecător sau a condus ulterior la separarea tot mai accentuată a celor două facultăţi?
F.M.: Cum spuneam, tradiţional au existat dintotdeauna tensiuni între facultăţile de Teatru şi de Film, mai ales la nivel de conducere. După anul 2000, tensiunile acestea au crescut în intensitate, măcar şi pentru faptul că Facultatea de Film a fost destul de rezistentă în a adopta conceptul Bologna. Iar apoi, până târziu, majoritatea numerică din Senat aparţinea Facultăţii de Teatru - care până acum câţiva ani avea aproximativ 2/3 reprezentativitate la acest nivel. Aşadar, iniţiativa Facultăţii de Film era sever controlată de majoritatea celor de la Teatru şi, din cauza asta, multă vreme s-a discutat în subteran despre o iminentă despărţire a celor două facultăţi, cu desprinderea bugetelor şi aşa mai departe. S-au făcut tentative de desprindere şi pe finalul mandatului meu, chiar am discutat şi la minister acest subiect, dar, ca de obicei în România, ni s-a transmis că nu era momentul potrivit.
 
Mărturisesc, de altfel, că viziunea mea în domeniul formării cinematografice este cu totul alta decât modul de funcţionare al UNATC-ului. Eu cred că optimă ar fi existenţa unui institut foarte restrâns, cu un număr mic de studenţi (5-7 pe formare), cu cheltuieli materiale mai puternice şi cu o execuţie a programei analitice bazată pe existenţa unui număr minim de profesori care predau grundul la regie, la imagine şi la celelalte departamente. Secţia de scenaristică ar fi trebuit, în opinia mea, să migreze de multă vreme la Facultatea de Litere, pentru a funcţiona într-un context propice invenţiei în spectrul beletristic, mai degrabă decât să rămână într-unul mediu destul de arid, cu care nu a intrat, de fapt, niciodată într-o oarecare armonie - mă refer mai ales la relaţia cu departamentul de Regie. În felul acesta, scenariştii ar avea şansa să iasă pe piaţa muncii nu ca nişte subordonaţi ai catedrei de Regie, ci ca profesionişti capabili să se realizeze în mai multe domenii ale scrisului. Subordonarea secţiei de scenaristică persistă, de altfel, de multă vreme, deoarece - s-o spunem pe aia dreaptă! - catedra de Regie lucrează, în 90 la sută din timp, la şlefuirea scenariilor propriilor studenţi, în loc să colaboreze cu scenariştii şi să-şi vadă de chestiunile legate de regie.
 
Revenind, un institut de cinema ar trebui să aibă în primul rând cancelarii foarte puternice şi să beneficieze de o expertiză practică în domeniu. De exemplu, normal ar fi ca CNC-ul să nu mişte fără UNATC, care ar trebui să funcţioneze ca o entitate care formează oamenii şi care teoretic (nu executiv) girează producţia de filme dintr-un anumit spaţiu. Ani de zile CNC-ul nu a avut nici măcar un om în Consiliul de Administraţie şi în tot numărul de angajaţi care să fi absolvit UNATC-ul, aşa că normele de aplicare şi de finanţare au fost realizate fără niciun fel de expertiză din partea noastră.
 
A.R.: Revenind la chestiunea legăturilor dintre cele două facultăţi, se observă în prezent o destul de clară lipsă de comunicare instituţională, atât la nivelul studenţilor, cât şi în cazul profesorilor, între membrii celor două comunităţi.
F.M.: Se întâmplă astfel, deoarece în anii 1990 exista o relaţie emoţională convenabilă între profesori, iar acum aceasta a devenit neconvenabilă. Şi ca de obicei, relaţiile de acest fel sunt determinate de gradul de cultură, de civilizaţie, de asumare intelectuală a participanţilor. Or, când lucrurile acestea îşi coboară rangul, atunci şi stările emoţionale se modifică automat. Iar a avea cancelarii atât de subţiri ca azi e similar cu a urmări un meci de fotbal între două echipe din liga judeţeană sau din comunele Pătârlagele şi Cucuieţii din Deal, în comparaţie cu un meci Germania-Anglia. Dacă joacă echipele din judeţeană mai ai parte de un joc la fel de frumos? Nu prea. Ştiu că e o comparaţie vulgară, dar mi-a venit pe moment şi consider că e concludentă.
 
Situaţia e similară cu cea din domeniul viţei de vie, unde uneori sunt ani buni pentru cultura vinului, iar alteori sunt ani proşti. Aşa se petrec lucrurile şi în domeniul vocaţional de performanţă, la nivel de flux şi de întreg. În domeniul învăţământului efectele se măsoară de la 30 sau 40 de ani încolo, nu pe termen scurt. Iată, de pildă, cât ne-a trebuit de când s-a aplicat Convenţia de la Bologna să percepem efectele perverse, ascunse ale implementării principiilor acesteia. Faptul că în ultimii ani au intrat în universitate atât de mulţi studenţi a vlăguit masa critică, cea care furniza vocaţii candidaţilor. Au venit la admiteri tot mai mulţi candidaţi lipsiţi de vocaţie. Or, ei au realimentat ciclul lipsei de performanţă. Pe vremea mea eram douăzeci de candidaţi pe un loc, iar acum de-abia sunt câte doi. Învăţământul era alimentat de oameni cu expertiză şi mult mai activi în afara şcolii. Iar cancelariile sunt mai subţiri acum şi pentru că o vreme îndelungată după revoluţie progresia administrativă a fost mult mai tolerantă, iar doctoratele şi concursurile pe posturi didactice erau simple formalităţi, până acum patru-cinci ani de zile, când s-a mai strâns şurubul. Aşa că ne-am trezit în corpul profesoral cu persoane nu tocmai pregătite pentru posturile respective. Ideal ar fi ca un profesor să aibă, în acelaşi timp, zece filme bune în portofoliu şi să vină şi cu pachetul pedagogic la clasă. Însă situaţia aceasta va apărea din ce în ce mai puţin în viitor, pentru că nu e normal ca într-o societate liberă să existe acest dualism satisfăcut. În comunism erai salariat la stat undeva, mai făceai un film pe undeva, dar situaţiile nu suferă comparaţie şi în niciun caz nu e de invidiat cea de dinainte de 1989. Normal e ca domeniul creativităţii să fie liber şi să predai dacă ai vocaţie pentru asta şi dacă satisfaci standardele. De aceea, în mintea mea era convenabilă o formă de învăţământ specifică cinematografului, unde activează un număr exact de profesori care trebuie să predea o programă analitică severă, dură, clară, pentru a putea rezulta măcar meseriaşi. Iar glazura, strălucirea, glamour-ul profesiunii ar urma să fie aduse, prin invitarea lor periodică în cadrul instituţiei, de profesionişti care au la activ 10-15 filme, expertiză internaţională şi expertiza altor cineaşti din lume. Aceasta ar trebui să fie contribuţia celor activi în domeniul cinematografic. Ceilalţi, care stau la catedră, e suficient să fie bucherii dogmei şi să nu îi lase pe studenţi până nu deprind aptitudinile elementare ale meseriilor respective.
 
A.R.: Înţeleg, din afirmaţiile dumneavoastră, că momentan singura raţiune pentru care facultăţile de Teatru şi de Film există în cadrul aceleiaşi universităţi e de natură strict administrativă şi că, de fapt, nu s-a încercat niciodată adaptarea programelor analitice pentru a exista o relaţie reală între acestea.
F.M.: Aşa şi este. Teoretic, studenţii sunt liberi să circule între catedre - şi eu am recomandat studenţilor mei de-a lungul vremii să intre la clasele de actorie, sau la cele de regie de teatru, aşa cum şi la cursurile de la Film vin periodic şi studenţii de la Teatru. Normal era, însă, să le oferim posibilitatea studenţilor de la Regie de film, de exemplu, să opteze pentru materii de la Teatru, sau unor studenţi de la Regie de teatru să poată să îşi aleagă un curs de ecleraj, ş.a.m.d. Aceste cursuri interdisciplinare ar trebui să fie perfect posibile în cadrul universităţii, să fie recomandate şi - foarte important - supravegheate instituţional, aşa cum există ele în toate pachetele universitare din lume.
 
Şcoala doctorală din UNATC
 
A.R.: Aş vrea să vorbim acum despre modul în care funcţionează şcoala doctorală din UNATC, unde se formează viitoarele cadre didactice ale universităţii.
F.M.: Trecem printr-o criză şi la acest nivel, iar ea provine tot din carenţele de formare ale absolvenţilor de la licenţă şi de la masterat, pentru că nu pregătesc suficient standardul pentru doctorat. În faţa doctoratului ar trebui să existe un nivel superior de cunoştinţe profesionale, de vocabular, de cunoaştere a vieţii. Acum, din păcate, ne trezim cu oameni la doctorat care propun idei sau texte de clasa a noua, de dinainte de facultate, de un primitivism şi de o simplitate incredibile şi mergând pe ideea că "lasă că se poate şi aşa", ceea ce pe mine mă face să le rejectez imediat. De altfel, nici nu mai particip la şedinţele şcolii doctorale unde se discută temele pentru că sunt absolut jenante; apoi, şi abordarea temelor e, de multe ori, absolut jenantă şi iată că ne aflăm într-o situaţie critică, deoarece teatrul şi cinematografia fiind domenii ştiinţifice de nişă, toată lumea trece în diagonală peste aceste lucrări. Dacă ar exista la minister, la comisia de titluri şi diplome, lectori avizaţi, nu ar trece decât unul din zece doctorate dintre cele propuse de noi.
 
Problema doctoratelor e una care ţine de conţinuturi. Lucrarea de doctorat trebuie să fie o obsesie. Dacă nu e, nu are cum să funcţioneze la nivelul acesta, pentru că e o supraspecializare. Indiferent de temă, doctoratul trebuie să aducă un procent de măcar zece la sută originalitate asupra temei abordate. Dacă nu gândim lucrurile astfel, generaţiile actuale de studenţi vor ajunge ei să dea doctoratul în curând şi ne vom mira de ce vom avea cancelariile profesorale din ce în ce mai subţiri. Dacă doctorandul meu termină şcoala agramat profesional, ce se va întâmpla în clasă, când va ajunge la catedră şi le va preda altora? Am observat, de-a lungul vremii, că cu cât îl stimulezi mai mult pe student să investigheze, să nişeze domeniul care îl preocupă, cu atât capătă un discurs mai incisiv, în sensul bun al cuvântului. Nu se mai mulţumeşte cu expertiza fluidă, tipică la nivel de licenţă. Pe măsură ce capătă expertiză, pe măsură ce se exprimă şi îşi angajează scriitura, la un moment dat se întoarce împotriva ta şi îţi indică propriile carenţe pe subiectul respectiv. Şi aşa e normal să se întâmple. E mult mai greu să predai unor studenţi care s-au instruit şi pe care i-ai crescut just şi ai turnat cu căniţa apă la rădăcină, pentru că peste timp ei devin mediul tău real concurenţial. Aceasta e aspiraţia - nu să nu predau nimic, studentul să iasă tâmpit după licenţă, să rămână tâmpit şi ca masterand şi tot la fel şi ca doctorand, în nişte cancelarii tâmpite.
 
Eu aş spune că facultăţile ar trebui chiar să îşi lungească perioada de instrucţie pentru că nu pot nega şi ignora ce s-a inventat până la momentul acesta, aşa că trebuie să reiau ciclul istoric. A ignora trecutul înseamnă că vor rezulta absolvenţi firavi, cu dorinţa imediată de a câştiga bani şi atât. Sigur că toţi avem nevoie de bani, dar dacă discutăm din perspectiva universităţii, ideal ar fi să o blindăm cu oameni care cunosc domeniul în profunzime. Învăţământul a devenit exagerat de pragmatic şi tot mai suficient, în primul rând în instituţia noastră.
 
Profilurile decanilor şi ale rectorilor din trecutul recent al UNATC
 
A.R.: Aş vrea să vorbim despre perioada din ultimii ani, pornind de la profilurile decanilor şi ale rectorilor din trecutul instituţiei.
F.M.: Fiecare perioadă de decanat şi-a avut profilul ei: decanatul doamnei Elisabeta Bostan era poate exagerat dogmatic, domnia sa punând foarte mult accent pe meşteşug. Deşi a fost inventatoarea festivalului "Cinemaiubit", acesta nu era, în vizunea sa, decât un ultim segment vital pentru formarea studentului, care îi permitea să-şi vizioneze filmul în prezenţa publicului. Cu toate că, aşa cum spuneam, a fost un decanat dogmatic şi chiar rigid, nu i-au ieşit până la capăt proiectele, pentru că pe dedesubt potârnichile zburau în toate direcţiile. Decanatul Cristinei Nichituş nu a fost spectaculos, ci unul tot timpul atent la vocea Elisabetei Bostan. Continua viziunea primeia şi constituia un fel de tranziţie, dar Cristina nu a avut niciodată, de fapt, o voce foarte personală. Radu Nicoară a avut un decanat interesant, dar a făcut o greşeală managerială majoră. Provenind din mediul privat, intrase în mandat cu o viziunea extrem de liberală asupra universităţii şi până în ultimul moment nu a înţeles în profunzime că sistemele etatiste - cum sunt instituţiile de stat în întreaga lume - au o matrice de funcţionare destul de rigidă şi pe care aproape că nu e de dorit să o minezi pentru că are virtuţile ei. E un sistem care oferă anumite garanţii. Or, el a visat enorm, a amplificat planurile de învăţământ - după gustul meu, un pas excelent -, numai ca acestea s-au dovedit, în final, nefinanţabile. La acest nivel a făcut o eroare majoră de management, deşi a vrut să ridice nivelul ofertei către student. Decanatul lui Sorin Botoşeneanu a fost unul care a încercat să rezolve prea multe probleme. Nu e mai puţin adevărat că lucrurile pe care le-a abordat, multe de natură factologică, au fost spectaculoase: modernizarea unor săli, dotarea cu aparatură şi cu echipamente moderne, refacerea platoului de filmare şi, într-o oarecare măsură, şi renovarea laboratorului de peliculă. El a reuşit ceea ce făcusem eu la Facultatea de Teatru la începutul mandatului meu, mergând cu modernizarea existenţei materiale şi împlinind-o, dar din păcate cu carenţe la conţinut. Deşi şi-ar fi dorit să reuşească şi la acest capitol o îmbunătăţire substanţială - ori nu a avut curajul, ori a realizat că nu are cu cine să ducă la bun sfârşit reforma -, cert este că nu a făcut-o pe deplin. Ce ştiu sigur e că şi el regretă că nu a reuşit să upgradeze programele analitice ale profesorilor, dar de multe ori mi s-a confesat astfel: "Aş vrea, dar nu am...", şi continuarea rămânea în aer. În mandatul lui s-a împlinit, însă, un alt lucru care mi-a dat o mare satisfacţie: revista şi activităţile Film Menu, care au constituit un succes al menirii intelectuale dintr-o universitate, însă una plasată în afara registrului planului de învăţământ.
 
Ce ar trebui să ne întrebăm în acest moment este cum ar trebui să arate decanatul următor şi cum ar trebui să fie viitorul decan al Facultăţii de Film. Şi cred că viitorul decan trebuie să îşi pună întrebările la care am încercat să răspundem noi doi acum şi să facă o ofertă care să completeze ce nu avem astăzi, şi nu neapărat în raport cu independenţa de rectorat sau de Facultatea de Teatru. Acestea sunt fapte emoţionale, şi nu serioase. Tratate neemoţional, problemele la nivel de conducere universitară se pun la punct în câteva minute, iar coexistenţa şi respectul reciproc se tratează imediat, însă cu condiţia ca şi de o parte şi de cealaltă discuţiile să nu se petreacă ca într-o cabină de teatru din provincie. Viitorul decan ar trebui să aibă ca primă condiţie un soi de fermitate, de mănuşă de pluş, dedesubt cu o mână de oţel. Gentileţea lui Sorin este tratată de multe ori, în mod emoţional, ca o slăbiciune. Or, nu strică puţină fermitate în ton atât în dialog cu rectorul, cât şi cu propria cancelarie. Pentru a-ţi atinge ţintele, la un moment dat trebuie să fii cinic şi indiferent în anumite privinţe. Viitorul decan trebuie în primul rând să identifice ţinta şi şi să fie cel care o atinge pe aceea pe care toţi o vedem ca fiind cea mai utilă.
 
A.R.: Vreau să vă rog să faceţi acelaşi tip de descriere a rectoratelor care s-au succedat după dumneavoastră.
F.M.: Ca în cazul decanatului, şi aici omul sfinţeşte locul. O universitate reprezintă viziunea rectorului. Dacă acesta nu are o viziune, totul e haos. Iar asta ţi-o spun eu, care nu am mărturisit vreo viziune, pentru că în vremea mandatului meu nu aveam experienţa pe care o am acum, din perspectiva rectoratelor care au trecut. În plus, aceea era o perioadă extrem de critică pentru a putea avea viziuni. Am încercat să construiesc un rectorat pentru salvarea corăbiei, pentru recalibrarea ei, cu scopul de a-i găsi în primul rând o stare de echilibru. Universitatea era într-o disoluţie instituţională, cum din păcate este şi astăzi. Ce e grav în UNATC azi e disoluţia instituţională, deşi vremurile s-au schimbat. E o situaţie moştenită. Nimeni nu a luat în serios de-a lungul timpului nevoia unei rigidizări instituţionale, iar modularea cursurilor la Facultatea de Teatru a volatilizat conceptul de prestaţie didactică şi ceea ce ar trebui să impună un decanat. Decanatul şi viziunea acestuia se execută prin profesori. Din moment ce pe profesor, cel care pune în operă programa analitică, îl ai sporadic, fiindcă el trece şi fulgeră prin şcoală, e clar că atunci profilul devine tot mai impersonal şi mai puţin vizibil şi pregnant, de unde rezultă că şi instituţia în sine devine fleşcăită şi moale.
 
Profilele rectoratelor au fost total diferite. Profilul rectoratului lui Gelu Colceag a avut ca marcă adoptarea conceptului Bologna. Privind din perspectiva de acum, nici măcar nu judec decizia respectivă, ci constat pur şi simplu - şi cred că şi el constată - că acest concept Bologna a avut efecte foarte proaste pentru învăţământul artistic. Din păcate, însă, drumul de întoarcere e foarte dificil. Rectoratul lui Florin Zamfirescu a fost unul indiferent. El este un mare actor, dar nu cred că a avut vreodată o apetenţă specială pentru management. Or, din păcate, poziţia de rector presupune şi o gândire managerială, iar Florin nu a coborât niciodată de pe soclul lui de mare actor în zaţul managementului şi a privit totul de sus, de pe soclu. Şi din cauza aceasta, dedesubt a început clivajul şi un soi de disoluţie care - mai ales că eu nu reuşisem să pun lucrurile într-un angrenaj care să aibă o perenitate garantată - a făcut imposibil pentru el să sesizeze că în cala vaporului e dezordine, ca să mă exprim elegant. Ulterior, Colceag a încercat să rearanjeze şi să reinstituţionalizeze universitatea, dar a reuşit doar într-o mică măsură, deoarece şocul Bologna a impus recalibrarea costurilor şi a schimbat raportul învăţământului şi a costurilor materiale, producându-se alte seisme de o cu totul altă natură, care au mascat disoluţia universităţii.
 
Rectorul trebuie să aibă o viziune asupra mersului facultăţilor şi a universităţii, iar asta nu înseamnă că e obligatoriu să aibă expertiza dedicată pe domenii. Eu nu îi cer rectorului să aibă o expertiză în domeniul achiziţiei bateriilor, de exemplu (pentru că ştiu că nu demult rectorul actual şi-a exprimat nemulţumirea că s-au cumpărat nu ştiu ce baterii la Film şi au costat prea mult). După mine, eroarea pe care a făcut-o Adrian Titieni e că s-a coborât acolo. Rectorii au competenţele şi expertiza delegate - se bazează pe unul sau doi prorectori, care ar trebui să fie dedicaţi problemelor studenţilor, iar restul problemelor le rezolvă prin cei doi decani. Şi dacă vrea neapărat, dată fiind cifra de şcolarizare ridicată din universitate, să zicem că apelează şi la prodecani. Şi le lasă lor competenţele, folosindu-i pentru punerea în execuţie a viziunii sale. Cu toţii ne dorim o lume perfectă, ca totul să se întâmple aşa cum vrem noi, dar ce nu a sesizat Adrian a fost că universitatea peste care a fost pus rector era deja măcinată de fluiditate instituţională. Ceea ce trebuia să fie transparent nu era transparent şi ar fi fost mult mai util să fie transparent. E necesar ca rectorul să aibă mai multă încredere în ceilalţi, pentru că acum că a plecat Botoşeneanu, ce se va întâmpla cu încrederea în următoarea persoană, care îi va urma? Va trebui să alegem un om pe care îl doreşte rectorul, pentru că altfel nu se poate? Or, din contră, instituţia funcţionează cu adevărat atunci când mecanismele ei merg perfect, indiferent de persoanele care sunt numite pe poziţiile de conducere.
 
Despre nevoia de transparenţă a universităţilor
 
A.R.: În interiorul UNATC au tot fost în ultima vreme voci care susţineau că nu ar fi trebuit să ieşim în public cu problemele interne ale universităţii, că ar fi trebuit "să ne spălăm rufele în familie" etc. Ce omit sau nu cunosc persoanele acestea este că înainte de a semnala public neregulile actualei conduceri au fost încercate soluţionări în interior, dar fără a fi acceptat dialogul. Sunt curios cum vă raportaţi dumneavoastră la tot acest episod recent.
F.M.: O voi lua un pic caraghios, pe ocolite. Când s-a inventat conceptul de universitate, instituţia aceasta a apărut ca urmare a nevoii existenţei unui spaţiu al libertăţii. Până nu demult, universitatea era considerată de toată lumea un spaţiu deschis. Acesta e sensul unei universităţi. Un institut de cercetări poate fi închis, zidit, fără ferestre, cu cât are ceva mai bogat de ascuns. Dar într-o universitate, unde de obicei se cercetează pasivul şi se formează oameni din perspectiva trecutului, totul trebuie să fie deschis, transparent. De aceea şi organizăm la UNATC festivalul "Uşi deschise". Dar noi, de fapt, suntem o universitate numai cu uşile deschise şi cu ce e esenţial închis, secret, abscons şi părem că avem tot timpul un sentiment de vinovăţie faţă de restul lumii. Avem ceva de ascuns faţă de toţi ceilalţi din afara instituţiei. Or, după mine acest "scandal" nu trebuia să se producă pentru că noi ar fi trebuit să nu avem nimic de ascuns. Primul lucru bizar e că, la începutul conflictului, am auzit de mai multe ori expresia "din UNATC sunt noutăţi". Dar nu trebuia să fie noutăţi, deoarece tot ce se întâmplă în UNATC ar fi fost normal să fie cunoscut de toată lumea. Toate acţiunile universităţii - de la curiculă, la bugetări, la avansări, la concursurile pentru ocuparea posturilor vacante, la stenograme ale şedinţelor de consiliu şi de Senat - totul trebuia să fie la vedere. Ce avem de ocultat? Un asemenea demers de a ieşi în public ar fi trebuit alimentat chiar de către universitate. Aceasta ar fi trebuit să fie cauţionarul şi să spună la fiecare afirmaţie publică, cu ştampilă în partea dreaptă: "Da, asta e just. Valid, valid, valid". Şi atunci când era vehiculată o informaţie incorectă era normal să iasă şi să o corecteze argumentat. Dar, în rest, nu ar trebui să avem nimic de ascuns.
 
A.R.: Bazându-mă pe numeroase reacţii primite în ultimele luni de peste tot din România, pare că multe alte universităţi suferă din cauza aceleiaşi lipse de transparenţă.
F.M.: Cred că este o chestiune care ţine mai curând de un fel de psihologie şi reprezintă faţeta negativă a elitismului, care trebuie să aibă şi părţi proaste. Or, suirea pe soclu duce la un soi de ascundere, din nevoia de a conferi măreţie prin ocultare (o apucătură medievală). Deşi practica ocultismului s-a stins, apetenţa noastră pentru scenarii ascunse a devenit în ultima vreme un sport naţional. Or, cred că în toate universităţile s-ar putea să existe încă această lipsă de transparenţă şi o neînţelegere a faptului că ele se află în slujba studenţilor şi a comunităţii, iar nu invers. Lipsa de transparenţă şi de comunicare nu face decât să cauţioneze acest raport inversat, pitind oarecum faptul că noi nu suntem în mod real în slujba comunităţii, a societăţii sau a studentului. Cred că de aici provine acest lucru. Dacă înţelegi că eşti în universitate pentru a te pune în slujba studentului, nici nu mai vrei, de exemplu, să modulezi cursul de măiestrie, cum fac cei de la Facultatea de Teatru - vii şi îl faci de două ori pe săptămână, pentru că studentul nu poate învăţa măiestria decât repetitiv. Repetitivitatea este condiţia fundamentală a deprinderii unei măiestrii. Te duci cu el pe platou de două ori pe săptămână, puneţi lumina împreună, intri în sală cu el şi îl pui să zică monologul de două ori pe săptămână etc. Efectul modulării este rău. Goethe spunea că poţi să îţi educi gustul frecventând lucrurile excelente. Or, ce să-i ceri unui student pus în situaţia să frecventeze lucruri mediocre? Maestrul este garantul excelenţei.
 
Faptul că studenţii nu au o voce distinctă e tot vina universităţii. Pe alte meleaguri, tocmai pentru a sprijini formarea personalităţilor acestora, profesorii alocă cel puţin o oră pe săptămână în care discută privat şi cu uşa deschisă cu studentul. Iar în cadrul acestor întâlniri, studentul poate să îi spună orice - de la faptul că nu a înţeles cursul, sau că e bolnav, sau că are datorii la bancă, până la limita de intimitate pe care o convine primul cu comunitatea de elevi. Acest pas făcut la noi în universitate şi deja ar însemna enorm pentru toată lumea, fiindcă ar detensiona relaţiile clasă - profesor. Mă întreb, de pildă, câţi dintre profesori îi întreabă pe studenţi la finalul cursurilor dacă au înţeles ceva din tot ce le-au predat. Măcar atât. În felul acesta, studentul va sesiza că ai făcut tot ce ai putut ca să ajungă ceva la el. Dar din moment ce tu nu întrebi asta, din moment ce tu nu te pui la dispoziţia lui, raporturile sunt inversate. Aceasta e celula a ceea ce discutam înainte, apropo de neînţelegere şi de secretomanie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Revista Film Menu


0 comentarii

Spacer Spacer