Dilema de luni, pentru articolul de marţi

De la o vreme, în frenetica mea dragoste faţă de tot ce e sport, îşi face loc o dilemă: al cui naiba e sportul ăsta? Sam a inventat o dată un slogan pentru o firmă care vindea acces la internet : "Al cui e internetul? Internetul e al tău, prin firma noastră!" Adică era a lor şi ţi-l dădeau şi ţie. Sau nu era nici al lor? Cam aşa şi cu sportul: e al meu, spectatorul, al lor, sportivi, al lor, învârtitori de bani prin sport? Fiind luni, mi-am zis că începutul de săptămână, mereu aproape de disperarea unui drum pe care ai impresia că nu-l sfârşeşti, m-a aruncat în dilema asta. Trebuia să îmi treacă până după prânz, dacă era doar atât. Nu puteam da vina pe zăpadă, nici pe stratul îngroşat de pe trotuar, nici pe cea care cădea necontenit de vreo două zile. Aveam dilema, dar cine (sau ce) mi-o vârâse între gânduri. Duminică seara am văzut Bologna – Atalanta la televizor. Am ţinut cu Atalanta, pur şi simplu. Vorba lui Radu Cosaşu, mereu trebuie să ţii cu cineva, şi într-o carte, într-un film, altfel nu-ţi place. Aşa şi la fotbal, la sport în general. Şi sportul, sportul ăsta, al cui e?

În tren, un domn se făcea că le ştie pe toate. Aş fi vrut să dorm, vorbea mult, doamne câte prostii spunea! Uneori am şi ghinion. Câmpia albă fugea prin dreptul ferestrei şi nici măcar nu mă puteam gândi la ceva, din cauză că domnul vorbea într-una. Ghinion şi mai mare, în dreapta mea, o doamnă trecută de 60 de ani întreţinea discuţia. Că e scumpă întreţinerea, că era mai bine înainte, că ăştia fură, că-n tramvai nu-ţi mai oferă tinerii locul, că americanii sunt criminali, că Isus nu era evreu, iar copii îşi strică ochii de la calculator. Mă sperie oamenii care le ştiu pe toate. Mă sperie ţara asta în care toţi le ştim pe toate. Probabil de aia ne merge atât de prost...

Bologna – Atalanta s-a terminat 3-2 pentru Atalanta. A fost ca o răsplată după ce suportasem în tren: "ai mei" erau Atalanta. Mai mult chiar, Alex Pinardi, un puşti care mie îmi place mult şi care zic ca va fi peste del Piero, a dat două goluri. Să tot dormi liniştit... Dacă vrei să dormi. Şi dacă poţi, după ce ne-a snopit Franţa la tenis, cred că dacă îi puneau pe ei să-şi aleagă nişte parteneri de antrenament, găseau unii mai buni ca Pavel sau Voinea. Ahhhhh... a mai fost şi comentariul domnului Cristian Tudor Popescu; din păcate, la televizor, orice competiţie sportivă cu sonorul dat la "mute" n-ar farmec. Aşa că m-am chinuit să ignor părerile unuia dintre mulţii români care cred că se pricep la toate. Domnul Popescu crede că dacă a fost copil de mingi acum 20 de ani la o finală de Cupa Davis, se şi pricepe la tenis. E drept până la un punct spusele domniei sale au fost amuzante. În rest, parcă nu ne-ar fi ajuns bătaia care ne-au tras-o francezii! Adjective necontenite, verbe nestrunite, judecăţi strâmbe şi, cel mai grav pentru un comentator sportiv, evidenţe, cam asta a fost reţeta unui comentariu care nici măcar la valoarea jocului românilor nu s-a ridicat. Iar jocul a fost cât piciorul broaştei peste zero.

Cred însă în legea compensaţiei, aşa că m-am exaltat pe TVE, ascultându-i pe cronicarii spanioli comentând etapa din Primera Division. Am adormit târziu şi m-am trezit devreme, citind, tot în Radu Cosaşu, la 7 dimineaţa, că între 6 şi 9 se scrie cel mai bine. Am scris mult după 9... Recunosc, nu m-a interesat All Star Game-ul baschetului american, jucat duminică noaptea, doar pentru că, avându-l pe Jordan la dispoziţie, americanii l-au votat doar rezervă. Trebuie să fii tare stupid să hotărăşti asta. Jordan n-are cum să fie rezervă!

Vin şi zic din nou: al cui e sportul? E al meu, spectator uneori extaziat, alteori frustrat, e al lor, al celor care mă extaziază sau frustrează, sau al acelora care învârt banii? Asta da dilemă, cred eu, luni, când cred lucruri de care mă dezic vinerea. N-am decât să aştept să vină vineri; ori ies din dilemă, ori nu mi-o mai recunosc. Până la urmă nu cred că pot să cad rău. Cade cineva rău în ţara asta?