Minunile de pe Meazza şi de la Bosfor

Dacă duminică seara n-aţi văzut Milan – Lazio, înseamnă că aţi ratat unul dintre cele mai entuziasmante meciuri de fotbal ale anului. Ceva nebunesc, greu de suportat chiar şi în faţa televizorului, o încrâncenare frumoasă şi presărată cu momente de fotbal importate parcă din altă lume şi imposibil de imaginat în Italia. Lazio a avut 2-0 la pauză, după o repriză tactică impecabilă, realizată de elevii tânărului şi promiţătorului Mancini. Milan s-a întors de la cabine cu un atacant în locul unui fundaş. Şi ce atacant!!! Pippo Inzaghi, despre care bătrânul Trappatoni a spus că e singurul "ucigaş plătit" pe care l-a antrenat. Deodată, "Meazza" a luat foc sub şarjele milaneze, Rivaldo a redevenit cel care conducea Barcelona, Seedorf a arat terenul, Shevcenko a împins atacul spre poarta lui Peruzzi. Iar Inzaghi a făcut de toate, s-a luptat, a cerşit, s-a enervat, a dat un gol, apoi o pasă de gol. La 1-2, după ce Rivaldo ştersese o minge pentru bocancul lui Pippo, Dejan Stankovic a zguduit transversala lui Dida, ratând un 3-1 de coşmar pentru gazde. Imediat Ambrosini a irosit ocazia de 2-2. Era jumătatea reprizei şi nici unul dintre cei 22 de jucători n-avea timp să respire între sprinturi. Iar dintre sprinturi cel mai luminos a fost al lui Inzaghi (jucător pe care altfel, până aseară, nu prea puteam să-l sufăr), pe stânga, ca un alergător de sută; a tăiat apoi careul spre poartă şi l-a văzut pe Rivaldo singur, i-a pasat (ce mare minune Dumnezeiască să se fi întâmplat ca Inzaghi să de o pasă?) şi s-a făcut 2-2. Ultimele zece minute le-am văzut în picioare în faţa televizorului, recunosc, ţinând cu Lazio, dar mai mult ca să nu mai dea Milan un gol, chiar dacă Lazio a avut câteva ocazii bune. Cezar, un alt brazilian inventat la Sao Paolo, i-a dat cap în cap pe Laursen şi Costacurta, dar a şutat în Dida. Pirlo i-a aruncat o minge la limită lui Shevcenko, dar Peruzzi a scos din 3 metri. Năucitorul ritm s-a menţinut până când Pierluigi Collina a fluierat finalul, care m-a găsit înmărmurit: ce meci!!! O partidă venită după dezolantul Parma – Juve, de după prânz, ca să salveze Italia din ghearele celui mai urât fotbal mare jucat pe Planetă.

Prin acest Milan – Lazio, Serie A ne-a făcut cel mai frumos cadou posibil. Nouă, tuturor acelora care visăm în faţa televizorului la mai mult decât un schimb de pase pe latul terenului între Giani Kiriţă şi Angelo Alistar. Sau între Şoavă şi Ogăraru, proaspeţi internaţionali în Cipru, unde naţionala ruşilor "de acasă" i-a tăvălugit pe "ai noştri" din campionatul lui Mitică. Iordănescu a adunat ce a crezut el că avem mai bun prin vacanţele active de la Norcia, Albena sau de aiurea şi ne-a arătat despre cine e vorba. O sumă de jucători de fotbal care nu adorm decât gândindu-se la un contract "afară", nerealizând că afară se întâmplă câte un Milan – Lazio, la finalul căruia, dacă aş fi Marius Sava, de la Craiova, m-aş lăsa de fotbal. Bine că nu sunt şi nu dispare astfel una din eternele speranţe oltene...

Aş mai zice două vorbe despre Mircea Lucescu, antrenorul care are deja 28 de meciuri consecutive fără înfrângere cu Besiktas. E lider în Superliga turcă şi am curajul unui pariu: va câştiga campionatul! E o altă minune ce reuşeşte antrenorul român acolo. Dat afară de la Galatasaray, după ce cucerise titlul, el a ales răzbunarea în persoana celei mai slabe dintre marile echipe turceşti. A făcut din Besiktas o putere continentală, a reinventat un jucător român care nu mai "exploda", pe Pancu, l-a determina pe rebelul francez Pascal Nouma sa-i sărute mâna în semn de respect după marcarea unui gol. Din păcate nimeni nu-l vede în ţară ca să-l cheme la Naţională. Ar fi singurul capabil să reconstruiască o nouă echipă naţională şi asta doar pentru că are vocaţia de a clădi. Va veni vremea când vom plânge după el şi ne vom bucura doar în faţa televizorului, privind Milan – Lazio. Dacă n-a venit deja...