Exuvii - Simona Popescu, editura Polirom, 2011
Ciudat sentiment de triumf. Timpul închis bine intre pereţi. Nimeni nu-l mai agita. Tu stai într-un colţ şi-l priveşti. Nu mişti deloc. Uite-l cum stă! Are culoarea galbenă. E-al tău.
15 ani. Ai colegi noi, nici un prieten, nici un duşman, nici o fiinţă care să ţi se opună, care să te scoată din sărite, care să te facă să fii în afara ta. Nu ştii ce e dragostea, dar te gândeşti mereu la asta. Eşti singura şi de-o trufie înfiorătoare. N-ai nevoie de nimeni. Cum te priveşti din oglindă, seriozitatea ta te intimidează. O făptură inaccesibilă, rece. Stai între cărţi. Mama şi tata sunt ultimele fiinţe care ar putea să priceapă ce se întâmplă cu tine. N-ai chef să vorbeşti cu ei[...] Asculţi în neştire Simfonia fantastica a lui Berlioz. Ţii un jurnal şi n-ai ce să scrii acolo. Nişte chestii foarte abstracte, peste care planează o caraghioasa megalomanie. Ai vrea să dansezi, dar nu ştii cum, ai vrea să iubeşti, dar n-ai pe cine, ai vrea să vorbeşti cu cineva, dar n-ai ce spune. Eşti vehement si paralizat. Irascibil si neprihănit. La pândă şi năuc. Împăunat şi nenorocit[...] Eşti singur şi..."pieziş'', adaugă în mod reflex o "componentă" aşa-zis educată din tine. Nedesluşit. Încordat şi neutru.
Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărţile decât oamenii. Ele-cele adevărate - nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă"dreptate''. Asculţi vocile cărţilor. Daca nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi. Si nimeni nu se supără pe tine.
Rezemată de un gând rece, priveşte dezorientată spre filele unduitoare ale cărţii. Par nişte falduri cafenii de la rochia unei doamne misterioase. Se desprinde de gând, iar gândul acum respiră, eliberat de povara greutăţii omeneşti. Odată cu gândul respiră întregul univers.
Caut în cărţi ca sa dau de mine aşa cum într-o vreme căutam în toate tomurile de medicină o boală necunoscută. Citesc până la vârtej, mă ameţesc, mă dezorientez voluntar, forez în materia groasă a volumelor ca să dau de huruitul acela care trebuie să fi fost la începutul lumii, de haosul invizibil care le cuprinde pe toate.
Am citit o grămadă de cărţi neinteresante doar pentru că, întâmplător, dădusem peste pasajele în care găseam singura"substanţă'' de care fiinţa mea avea nevoie ca să existe, liberă, independentă, distinctă.
Am citit in întregime opera unor autori numai şi numai pentru că găsisem în vreo carte scrisă de ei lucruri ce mă priveau direct şi personal, am citit imens în speranţa că voi mai găsi încă un fragment pentru marele meu puzzle în care să mă recunosc, întreagă.
Ar trebui să vorbesc si despre singurătatea de atâtea feluri din vis, acolo unde, de cele mai multe ori, nu eşti decât tu cu tine sau, şi mai rău, singurătatea în care nici nu eşti, dar care e a ta. Acolo, în vis, la zeci de ani distanţă de tine, pâlpâind. Singurătatea în care alergi de unul singur speriat, în labirint, printre ierburi înalte, în care înoţi pe sub ape întunecoase sau luminoase, singurătatea din mijlocul căreia te priveşti, în timp ce dormi, pe tine, curios si protector. Ascuns în tine însuţi te reface - că-i vremea de trezire.
Plângea închisă într-un vid creat de o pătură, de întuneric şi de puţină singurătate. O lacrimă a luptat să iasă din scoica fină a suferinţei şi şi-a continuat drumul, oprindu-se în vârful nasului. " De ce toate lacrimile se opresc în vârful nasului? ", s-a întrebat. Şi a râs." Sunt simpatice lacrimile...". A adormit zâmbind, cu gândul la drumul pe care l-ar străbate ea, dacă ar fi o lacrimă.
Pe vremea când nu înţelegeam o grămadă de cuvinte, aveam formele mele de orientare. Posedam un simţ ciudat pe care l-am cam pierdut: acela de a-i percepe pe oameni dincolo de ceea ce spun, de ceea ce par a fi. Îi dezbrăcam de cuvinte, de intonaţie, de parfumuri, de piele, de toate straturile materiale.
Ghiceam întotdeauna, după gesturi, după priviri şi după intonaţia vocii, care sunt oamenii tristeţii, care ai bucuriei, care sunt emisarii şarpelui, ai vulpii, ai lebedei, ai lupului, ai pisicii, ai câinelui. Desfăceam oamenii în culori-reci şi calde, fiecare dintre ei o combinaţie. Dacă erau violeţi, eu ştiam că-s făcuţi din două bucăţi cel puţin: roşu şi albastru. Dacă erau verzi: din galben şi albastru. Dacă erau portocalii: din roşu şi galben. Şi tot aşa.
Aşezată turceşte pe nisip, desena cu o frântură de creangă uscată un fel de paradis dorit. "Aici e bunica, nu-i aşa?". Şi întrebarea a zburat departe, într-o lume în care zâmbetul devine singurul adevăr.
Veşnicul mister din basme: ultima uşă, secretă, e încuiată şi nu se ştie ce se afla dincolo...Dar uşa aia din poveşti nu are şi o gaură a cheii?
Privită prin gaura cheii, lumea, chiar aceea pe care o cunoşti şi la care ai acces, devine altceva.
SHI TAO: Stau cu o pensula goală în mână şi-ţi zâmbesc. Deodată încep să dansez, scot strigate deşucheate. Auzindu-le, Cerul se deschide, imens; în inima bolţii străluceşte luna, perla iradianta, departe, măruntă.
Or, eu vorbesc cu mana şi tu asculţi cu privirea. Nu-i un lucru pe care să-l înţeleagă vulgul. Aşa-i că tu gândeşti la fel?
Or, eu vorbesc cu mana şi tu asculţi cu privirea. Nu-i un lucru pe care să-l înţeleagă vulgul. Aşa-i că tu gândeşti la fel?
Şi cartea asta, ca şi mine, ca un fractal, intersectându-se pe ea la nesfârşit.
Ar trebui să-nchei. Şi nu ştiu cum. Şi nici nu vreau. Stau cu un pix în mână şi zâmbesc(?). Să-nchei c-un vis? Cum altfel să pun capă fuzeei-pierdută-n vastul timp imaginar în care nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul nu-şi află rost?
De-ar fi să povestesc un vis, l-aş povesti pe unul vechi de douăzeci de ani: Mă aflu-ntr-o pădure şi mă ascund sub maldăre de crengi. Stau liniştită, abia respiră. Aud paşi, lemne trosnind. O mână smulge coviltirul frunzos. Dau peste mine-acolo, înfricoşată. O, Doamne, mă descopăr. Mi-e groază. Şi-o mare fericire.
