Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lenore


Sabina de Rochefort

01.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Thomas Marr era cel mai faimos fizician din Europa covârşită de cohorte de imigranţi cu trupuri istovite, şi asta îi dădea o aureolă specială în faţa femeilor care îl întâlneau, nepricepute la fizică prin definiţie, după cum zicea, misogin şi uneori beat, când nu era însoţit de soţia lui la cocktailurile de după congrese. Le fascina povestind prin ce tărâmuri îndepărtate a umblat şi ce ritualuri oculte a întâlnit pe acolo. Un fizician celebru, pasionat de ocultism, era o raritate, şi cine putea aprecia mai bine asta decât nişte femei plictisite. Îi plăcea să le vadă cum îl înconjurau ca un cârd de gâşte şi îl măguleau graţios, sperând că ele sau soţii lor vor obţine vreo poziţie privilegiată prin comitetele organizaţiilor internaţionale.

În seara asta, la banchetul de după conferinţa ce convocase la Viena vârfurile fizicii mondiale, le zădăra doar pentru că voia să-i arate nevestei lui că are în continuare căutare, se înfoia pe lângă altele pentru că era gelos pe orice bărbat care se apropia de ea. Se apropiau destui, cum să nu se apropie, când arăta ca o adolescentă virgină, deşi era trecută puţin peste 30 de ani, când era tot timpul, chiar şi iarna, încălzită şi însetată, umezindu-şi cu vârful limbii, în mod involuntar, buza de sus, o copilă, deşi născuse de două ori. Pe cât de mult o iubea, pe atât de mult o ura când vedea cum roiesc bărbaţii în jurul ei, atunci o ura cu patimă, ştia că, urmând legea firii, în vreo 10-15 ani el putea să nu mai fie, şi oricum, chiar viu, va fi un neputincios. Cum să nu o urască atunci când îi vedea până şi pe cei uscaţi la trup şi lipsiţi de vlagă, cei care nu dormeau nopţile străduindu-se să rezolve misterele Universului, cum, de îndată ce se apropiau de ea, se trezeau la viaţa, nu mai erau roboţii de mai înainte. Începea să le apară o sclipire vioaie în ochi, şi chiar dacă erau speriaţi de el care veghea îndeaproape, tot sperau că se va produce o minune şi vor putea să o atingă, să-i simtă puful blond de pe braţe tremurând la adierea aerului, sclipind ca o brumă de aur pe pielea întotdeauna bronzată.

Lenore, ăsta îi era numele de regină, Lenore râdea cu inconştienţa ei perpetuă, bucuroasă de atenţia ce i se dădea, de energia bărbaţilor din jur ce îi pătrundea în pori fără să vrea şi să o ceară, nu înţelegea de ce soţul ei savant era gelos. Ea, chiar de-l va înşela vreodată, tot nu-l va părăsi, îi plăcea prea mult confortul în care trăia, casa mare cu şemineuri adânci în care ardeau din octombrie până în aprilie lemne adevărate, mobilele planturoase, catifelele moi, călătoriile la business class, admiraţia savanţilor. Cum ar fi putut să părăsească luxul oraşului burghez, parcă neschimbat de sute de ani? Pentru ce? Pentru ea cea mai apetisantă plăcere era subjugarea bărbaţilor cu ochelari cu dioptrii mari şi chelii lucioase în lumina reflectoarelor de la tribunele oficiale. Nu-i plăceau tinerii, erau săraci şi i-ar fi complicat viaţa prea mult. Râzând în sinea ei, şi-l imagina pe fiecare bărbat de la petrecere în camera lui de hotel, în pijama de modă veche, cu dungi grena şi luciu adormit de atâtea spălări, căci mai toţi erau zgârciţi şi holtei. Măcar pe Thomas al ei reuşise să-l dezveţe de zgârcenie, ştia că cedase doar de frică să nu o piardă şi-l şantaja fără ruşine, cheltuia fără noimă doar ca să-i facă în ciudă, genţi, pantofi, rochii şi mantouri zăceau aruncate prin debarale şi subţiau conturile din bancă, dar aşa-i trebuia dacă a vrut-o de nevastă, să zică mersi că nu îi plăceau prea mult bijuteriile.

O urmărea cu coada ochiului, îi vedea crupa şoldului cambrată pe marginea fotoliului, avea obiceiul ca niciodată să nu stătea normal pe un scaun sau canapea, întotdeauna era arcuită, parcă gata să sară şi să străpungă aerul, corpul îi era încordat şi când mergea, şi când ai fi zis că e adormit, o ştia din pat, dacă o atingea şi fără de voie, chiar şi prin somn, i se înălţa talia, trupul se încolăcea după el, şi atunci nu mai putea să se stăpânească şi trebuia să fie a lui în clipa aia de noapte sau zi, chiar dacă cardiologul îi recomandase să o mai rărească. Ce ştia cardiologul, nu ştia nimic, el nu o întâlnise niciodată pe Lenore.

Cele trei femei de lângă el erau destul de simpatice, iar una era chiar frumoasă, dar nu le-ar fi atins nici dacă vreuna dintre ele i-ar fi înmânat personal Nobelul - care sigur la anul va fi al lui. Pentru noua formă de materie descoperită împreună cu idiotul ăla de Arnoldi, steaua fizicii italiene, lucrând la acceleratorul de particule de lângă Geneva, vor lua sigur Nobelul, iar când cercetarea lor se va pune în practică, vor veni şi multe milioane în bancă. Aşa că Lenore nu va pleca. Ştie că dacă ar fi sărac, nici măcar cei doi copii nu ar ţine-o lângă el, de asta e sigur. Îi vede pe bărbaţii din încăpere uitându-se cu dioptriile parcă şi mai mari la nevasta lui, şi ar vrea pentru o clipă să o pipăie sub ochii lor, să-i mângâie picioarele până sus, la portjartier, să-i desfacă ciorapii de mătase şi să-i lase să alunece spre gleznele nervoase de mânz nărăvaş. Ar vrea să le spună că Lenore nu poartă niciodată, nici măcar iarna, desuuri, doar un portjartier de mătase bleumarin închis, iar vara nici măcar atât. Pe sub rochii nu e nimic, nimic, doar pielea arămie, cu asta l-a înnebunit când a cunoscut-o, cu asta şi cu râsul ieşit adânc din trupul arcuit, tăind aerul şi pulverizând stropi infinitezimali de salivă cu gust de mentă sălbatică, ca aceea pe care o punea, pe când era copil, bunica în limonada rece de vară.

S-ar culca mai devreme în seara asta, e obosită, a umblat toată după-amiaza prin oraş, Viena nu va fi niciodată un oraş agitat, asta îi place aici, calmul şi magazinele în care vânzătorii o primesc ca pe o regină, gata să golească vitrinele şi rafturile şi să-i prezinte toate minunăţiile, fără să le pese prea mult dacă va cumpăra sau nu. Nu vede în jur niciun bărbat să îi placă, ce furios ar fi Thomas dacă ar afla ce îi trece prin cap, dar nu are de unde să ştie că asta o face să nu se plictisească, permanenta evaluare a bărbaţilor pe care îi vede, notele pe care le dă şi care nu i-ar bucura prea mult dacă le-ar afla. Ştie că oricând ar avea de unde alege, şi asta o linişteşte şi o face să-i fie credincioasă pe moment.

Se uită la ea şi, pentru o secundă, i se taie răsuflarea când vede cât e de frumoasă, când îi vede buzele roşii, umede, întredeschise leneş într-un surâs de odaliscă desenată de un pictor înfometat, îi simte de la distanţă mâinile subţiri, cu degete străvezii întotdeauna calde, cum alunecă pe pieptul lui rahitic de soţ mult mai bătrân.

În sală intră Luciano Arnoldi, mergând uşor legănat, cu trupul mărunt de italian născut în Florenţa, cu părul negru, deşi are spre cincizeci de ani, ochii strălucind de inteligenţă şi alcool, zâmbind distrugător, ca un adevărat descendent al familiei de Medici. Nimeni nu şi-ar fi imaginat văzându-l pe stradă că e un geniu al fizicii. Nimeni. Italianul se opreşte brusc în faţa Lenorei, şi se înclină aproape, mult prea aproape de trupul ei, îmbrăţişându-i umerii şi sărutând-o pe ambii obraji.

Simte că inima i se rupe în mii de fărâme fără de viaţă şi durerea din umărul stâng se răspândeşte ca o otravă rapidă în întregul corp. Fără să îi pese de durere şi de femeile de lângă el, se duce la cei doi, o apucă pe Lenore de cotul electrizat al mâinii stângi şi o îndreaptă ferm spre uşă, într-o ieşire din scenă pe care aceia care îl ştiu bine pe Thomas Marr o recunosc, şi nici nu o discută după ce uşile se închid.

Arnoldi rămâne pentru o secundă într-un echilibru relativ, apoi se duce la unul dintre chelnerii din sală, ia o cupa de şampanie de pe tava de argint, şi o goleşte dintr-o înghiţitură. I-ar da jumătatea lui de Nobel anticipat ofilitului de Marr în schimbul Lenorei, şi încă ceva pe deasupra. A simţit că se curentează când i-a pus mâinile pe umeri şi i-a atins cu buzele obrajii. Ce minunăţie de femeie are Marr, pe când el, doar cuceriri de o noapte şi premii internaţionale. Adică nimic.

Lenore, Lenore, îngână ca un refren de serenadă gondolieră, şi ignorându-şi colegii savanţi, Arnoldo iese şi el din salon, adulmecând parfumul de gardenii lăsat în urmă de Lenore.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer