Despre ce este vorba? După patru ani de prizonierat chinez, de captivitate răzbunătoare la propriu (nu eşti de acord cu noi, nu pleci! - aşa arată în general şantajul unor autorităţi totalitare, al statelor-partid care nici nu se ocupă de altfel cu altceva decît cu politica de şantaj, înăuntru şi în afară), autorităţile Marelui Imperiu de Mijloc i-au dat înapoi lui Ai Weiwei paşaportul.
Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, dar de fapt pentru cine nu ştie, căci deja majoritatea demografică e a celor născuţi post-revoluţionar, fără istorie, şi oricum, nostalgicii naţional-comunismului românesc nu de dorul călătoriei tînjeau, cînd au putut să plece, ca acum, s-au dus să muncească, nu de plăcere, luînd satul şi blocul, spaţiul mioritic după ei, transpunîndu-l în "reaua străinătate", pentru cine nu-şi mai aduce, deci, aminte sau nici n-a ştiut vreodată, şi în România, înainte de 1989, şi în toate statele istoric-comuniste era la fel: paşaportul nu stătea în posesia titularului său, ca acum, cînd a şi devenit (cel puţin în Europa) inutil, ci îi era dat - sau, cel mai adesea, nu -, la nevoie, la cerere, de către autorităţi: paşaportul ca privilegiu. Dreptul la mişcare nu era recunoscut nici măcar înăuntrul ţării, unde eu, de exemplu, am "funcţionat" pînă în 1989 ca "parazit" (noţiunea de şomer nu există în comunism), fără a avea un statut social propriu-zis: altfel spus, nu existam.
Deci după mai mulţi de interdicţie de a ieşi din ţară, autorităţile chineze i-au re-dat lui Ai Weiwei paşaportul, deci dreptul să iasă. Dar paşaportul, atît de greu de deţinut, este insuficient, condiţia pentru deplasare e dublă: paşaportul ţi-l dă, temporar, ca act de identitate externă, propriul stat, dar pe el trebuie pusă viza, tot temporară, a statului-ţintă. Individul uman e prins în cleştii acestei duble condiţionări a dispozitivului-capcană paşaport-viză.
Astfel încît, după ce i-a fost dat înapoi paşaportul, ca viză de ieşire, Ai Weiwei - rămas o clipă între state, nicăieri, în afara lumii, în extra-teritorialitatea tuturor legislaţiilor de excepţie care nu visează decît să transforme lumea însăşi într-un teritoriu de excepţie, în afara legii, şi sînt pe cale să izbutească - a trebuit să solicite o viză de intrare de la guvernul Marii Britanii, iar acesta - aici e aici, aici voiam să ajung -, într-o primă fază, l-a refuzat, pe motivul "realpolitik", My Highn-Ass, că deplasarea lui Ai Weiwei în Regatul Unit ar coincide cu nu ştiu ce vizită oficială a nu ştiu cărui înalt oficial chinez, şi că ar putea să iasă nu ştiu ce nasoale, să strîmbe ăla din nas sau să facă ăsta urît.
Există, deci, o internaţională, care de fapt este tipologică, categorială: birocratul politic nu cunoaşte decît cu greu, forţat, brutalizat cel puţin mediatic, intelectual, diferenţe între democraţie şi autoritarism.
După care, totuşi, imediat, responsabilii politici de rang mai înalt şi-au dat seama de gafa nepermisă, au revenit şi i-au acordat viza solicitată de intrare în Marea Britanie lui Ai Weiwei. Stupidă odisee, dar măcar fără răi şi buni: totală!
Este clar că autorităţile chineze ar fi mai mult decît mulţumite dacă Ai Weiwei, şi alţii ca el, nu s-ar mai întorce în ţară să le facă probleme arătîndu-le măcar degetul sau filmîndu-se "narcisic" în captivitate, mai ales că o nouă Olimpiadă, de iarnă, de data aceasta, pîndeşte, ca un flagel, marea Chină: noi oportunităţi de deplasări de populaţii şi de raderi de situri istorice, deci noi apeluri la vigilenţă pentru Ai Weiwei, artist a cărui operă se compune tocmai din înscenarea interacţiunii absurde cu autorităţile, el lăsîndu-se "performat" de reacţiile acestora şi performînd pasiv-expozitiv în scenetele create de putere.
Ce voiam să spun? Aşa cum am comentat deja, dedicatoriu, pe Facebook:
Pentru toţi cei care nu ştiu cum e să fii de două ori (se poate şi de mai multe ori, trebuie doar să ştii şi să ai răbdare să numeri) prizonier într-o ţară, între ţări şi sisteme, prins între comunism şi capitalism, adică să trăieşti exact pe fîşia frontierei, să fii graniţa şi să vezi cît de întinsă - nesfîrşită - poate să fie o graniţă. Adică să nu ai nici paşaport (drept de ieşire) din partea "propriei" ţări, dar nici viză (de intrare) din partea unei ţări, nu-i aşa, democratice! Aşa am trăit toţi aici. Deci pentru toţi cei care nu au trăit asta. Adică, azi, pentru toţi. Imaginaţi-vă!
Dar n-am terminat. Pentru că ceea ce mă interesează, pe bună dreptate, aici, adică accidentul, faptul divers istoric al dublei excluderi care dă, performativ, spaţiu, corp, substanţă, materie tocmai excluderii ca atare, este, de fapt, tocmai condiţia artistică a persoanei, care tocmai o graniţă multiplă materializată este şi trebuie să fie, recunoscîndu-şi şi asumîndu-şi creator condiţia de exclus. Dubla excludere şi menţinerea în carantină, în no man's land, este de fapt însăşi condiţia noastră, dar abia recunoscînd-o şi "performînd-o" (spectacularizînd-o, exemplarizînd-o) artistic poate ea deveni, din întîmplător-pasivă, necesar-activă, adică creatoare.
Excluderea multiplă este, de fapt, condiţia noastră minimală, numai că noi nu vrem, nu suportăm să trăim independent, suveran, în afară, şi vrem cu orice preţ (şi preţul este întotdeauna exorbitant: noi înşine) să fim acceptaţi şi incluşi, îngropaţi în societate (o societate care se joacă astfel cu vieţile este de fapt un mormînt).
Artistului Ai Weiwei i-a izbutit performanţa de a fi maltratat nu numai de către un regim autoritar, ci şi de către unul democratic. Nouă, pînă în 1989, ni se spunea povestea, pe care ne-o spuneam apoi singuri ca să visăm frumos, că Occidentul suferă de lipsa noastră şi tînjeşte după noi, nu mai poate de dorul nostru. N-a fost şi nu este aşa, şi atunci, dacă vrem să fim cu adevărat agenţi, subiecţi politici, trebuie să ne asumăm ca pe o şansă multipla excludere, sau existenţa condiţionată, viaţa-şantaj la care ne supune politica statelor, statalitatea în general, guvernamentalitatea.
Dacă ni se pare că este pace, că sîntem liniştiţi, că putem trăi în tihnă şi ne putem "vedea de viaţă" este pentru că am plătit deja preţul, ne-am dat deja (fără luptă) viaţa (potenţială) şi nimic nu mai are, în principiu, de ce să ne ameninţe: nu mai are ce să ameninţe, "viaţa" e prefabricată.
Artistic trebuie, vai, să vieţuiască omul pe pămînt, modelîndu-se din graniţele care îl sculptează (transpunere etică a opoziţiei estetic-procedurale modelaj/sculptare: din materia pe care o elimini politic din mine îmi fac altă fiinţă, mai bună, concentrată), care îl scot din lume, care vor să-l ţină în societatea-leprozerie, filtre sanitare peste filtre sanitare!
Globalizarea nu este, astfel, aşa cum pare şi cum ni se spune, o depăşire a statalităţii naţionale, ci tocmai o generalizare a ororilor statal-naţionale "moderniste" la întreaga planetă. Tocmai de aceea, exact cînd par a dispărea, graniţele sînt de fapt concentrate şi masificate, transformate, din linie şi contur, în teritoriu (graniţă-teritoriu!), lumea însăşi devenind o graniţă, un no man's land, un ne-teritoriu al oamenilor - sau un teritoriu al ne-oamenilor, al postumanilor (post-umani, postum-ani).
Şi tocmai de aceea, mesajul prim şi ultim al artei este că trebuie să re-facem graniţele, să le re-multiplicăm, numai ca pluralitate se poate lupta cu frontiera şi poate fi ea folosită plastic, etic, la auto-creaţie. Ni s-au retras pînă şi graniţele din care, în modernitate, începuserăm să ne fabricăm!