Daniil,
Nu m-ai prins într-o zi bună.
Uite, întind mâna după Oaspetele de piatră şi-ţi dau cu el în cap. Îţi convine? Nici mort nu te-nţeleg ce ţi-a venit să scrii Anecdote din viaţa lui Puşkin, tatăl meu. Limba ta, ca şi a lui, v-a dus la pieire.
Eu am murit bătrân, nu ca voi, la 37 de ani. Poetul Jukovski, cel din prima anecdotă, a murit la 69 de ani. Doctorul Zaharin, cel din a doua, a murit la 96. Petruşevski n-a mai murit deloc pentru că i s-a stricat ceasul. În cea de-a patra anecdotă povesteşti despre cum tatăl meu şi-a rupt picioarele şi se deplasa furios pe roţi. Minciuni, trucaje. Aleksandr Sergheevici Puşkin stă numai pe soclu şi suferă! Chiar şi-n ziua de azi copiii îl strigă căluţul popii sau lăcustă, unii îi scot ochii, de aceea e orb ca Homer. În cea de-a cincea, zici că era vara, prin 1829. Într-adevăr, tatăl meu a plecat în vara aia la ţară, unde bea lapte proaspăt şi se scălda în râu. Dar, de dormit nu a dormit niciodată după-amiaza în hamac. Roiau ţânţarii şi tăunii, iar el îşi pierdea vremea strivindu-i. Ţăranii îi aduceau veşti despre războiul ruso-turc, el nu îi credea şi îi pocnea peste bot cu degetele. De aceea ei ziceau nu-i nimica.
A şasea anecdotă este o ticăloşie din partea ta. Auzi ce-ai scris: lui Puşkin îi plăcea să arunce cu pietre. De cum vedea nişte pietre, se şi apuca să arunce cu ele... Tata nu a aruncat niciodată cu pietre, în schimb mama îşi petrecea toate după-amiezele cu un francez căruia tata îi spunea oaspetele de piatră. Nu-mi amintesc decât un singur cuvânt din acele vremuri, în franceză, rostit când de tata, când de francez: canaille. Mama cânta Mozart la pian. De câte ori auzea o notă falsă, tata parcă râdea, parcă vomita. Apoi i-au crescut coarne şi a murit pe canapea cu intestinul perforat. Francezul a dispărut într-o cotitură îndepărtată. De-acolo a scris mai multe scrisori care s-au publicat prea târziu.
Iată că am ajuns la ultima anecdotă. A şaptea. O redau în întregime ca să nu mă acuzi de scoatere din context: Puşkin a avut patru fii, toţi idioţi. Unul nu ştia nici măcar să stea pe scaun şi cădea tot timpul. Şi Puşkin stătea destul de rău pe scaun. Uneori chiar că-ţi venea să te prăpădeşti de râs: stau cu toţii la masă; într-un capăt, Puşkin cade mereu de pe scaun, iar în celălalt capăt cade fiu-său. <
Eşti în stare să mă confunzi dinadins cu prinţul Mîşchin al lui Dostoievski, maimuţoiule. Te strâmbi, eşti bătăuş, usturi, nu ierţi, ca muştarul. Mai rău ca tata, ce tupeu! Ţi-ai spus singur capucin, ha, te-ai dat de gol. Te-ai fi vrut şi tu prinţ din Abisinia, ca străstrăbunicul meu, ca Hanibal. Negru. Cu picioare şi coadă. Să arunci cu pietre. Să cazi ca noi de pe scaun. Să faci piruete. Să fii excesiv în tot. Din ţara secretelor. Sălbatic şi romantic. Cu calotă de geniu. Rapid şi flexibil. Din Lună cu inimă dublă.
Cît e ceasul, Daniil, că mie mi-a stat?
Leovuşka