Domnule Cărtărescu,
Ce bucurie şi speranţă aş simţi dacă m-ar duce un vârtej spre dumneata. L'encre de mes cendres est légere, vorba unui cântec francez dinspre ocean. Eu îţi cânt din urnă. Nu te mânia. Nu te speria. Uimeşte-te. Văd totul de-aici, din păhăruţul meu. Povestea pe care-ai scris-o despre mine - despre frumoasa Zaraza, cum mi se spunea -, m-a impresionat. Frumos ai scris. Dar nu şi-adevărat.
Cum spui pe-acolo, iubitul meu Cristian Vasile a-nghiţit încet cenuşa dintr-o urnă, timp de 40 de zile. De drag de mine, da. Linguriţă după linguriţă. După ce mi s-a tăiat gâtul, am fost incinerată. Dar, ce eroare! Că el n-a înghiţit cenuşa mea, furase altă urnă, din greşeală, a altuia, a unui anonim hingher, fără poveste. Cred că sufletele câinilor ucişi l-au chinuit de s-a zvârcolit atât, n-a mai cântat, gemea, halucina, lătra şi el. L-am iubit, nu pot să zic altfel.
Domnule Cărtărescu, dacă nu te-aş fi descoperit pe-o copertă de carte cum stai zen, zău că nimeni n-ar mai fi aflat nimic din acel mister. Cartea o răsfoia cineva lângă urna vecină, între două rugăciuni. M-a impresionat nonşalanţa proustiană (ce om, Proust!) cu care-ţi sprijini capul pe-un fotoliu moale, maro, humanitas. Privirea, părul, genunchiul îndoit m-au răscolit.
Uite ce-ţi propun aici, acum, pe loc, c-aşa e-n zen: aş vrea să mă cunoşti, să-ţi povestesc ce s-a-ntâmplat atunci... Dar nu pot fiecum... Nu mi-au tăiat gâtul cine şi cum crezi dumneata. Eram celebră-n Bucureşti, altele au fost cauzele. Câte n-ai putea afla..., ce agendă plină ochi aveam. Rochia aia verde praz, şalul de indii la gât, pantofii cu cataramă strălucitoare, petalele de crin, lucirile, şarpele felin, gura poem, sânii, heruvimii nu erau decât deghizamentele meseriei. Te-au derutat până şi pe dumneata. Cerceii baroc cu ştrasuri sclipitoare nu ştiu de unde i-ai scos, că eu am purtat numai de-ăi rotunzi şi mari, ca ochiul boului, să pot fi recunoscută prin ei.
Trebuie să ne-ntâlnim, domnule Cărtărescu. Dar cum altfel decât să vii dumneata aici, la crematoriu?... Pe lună plină ar fi mai potrivit. Să ai de grijă să nu vii când cântă cucuvelele. Cum intri-n hol, o iei pe aripa dreaptă (aici nimic nu este orbitor), şi mă găseşti într-o firidă. Suntem acolo trei urne, eu sunt într-un păhăruţ. Celelalte sunt în ceşti. Să nu te temi. Ai să mă recunoşti, doar m-ai descris atât de bine: faţa aspră... buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios dat cu ulei de nucă! Iar ai greşit. Nu foloseam ulei de nuci. Dar ce importanţă mai are uleiul când semănam atât de bine cu dumneata. Aceeaşi faţă aspră, buze ca de femeie senzuală... Şi părul atât de negru. Cu plete. De copil cu singurii prieteni Kafka, Musil, Max Blecher. Nu ştiu cine sunt dânşii, dar am reţinut ce ştie o lume-ntreagă.
Ce greu pun frână acceselor de tandreţe..., bine că nu sunt Etna. Îmi vine s-o iau direct spre casa unde stai, dar nu ştiu adresa, mai bate şi vântul. Sper că nu eşti alergic la praf. Vino dumneata şi ia-mă. N-o să se supere doamna, gelozia e bună numai în tangou şi dumitale nu-ţi place tangoul. Dar marşul funebru?
După ce mă vei lua linguriţă cu linguriţă în fiecare dimineaţă, sau seara, cum te vei hotărî, vei afla teribila poveste a vieţii mele. Şi-o vei scrie. Da, vei scrie cel mai frumos roman al secolului XXI. Globul va înmărmuri. Îţi vor acorda Premiul Nobel şi pentru Fizică atunci când vor vedea viitorul la fel de limpede ca trecutul şi vom înţelege că ele sunt una. Cu formulă. Exact ca pe coperta de la Orbitor - aripa dreaptă. Doamne, câţi au plâns nebuni după mine... Şi câţi au murit.
Zaraza