O, Eugène!
Din dorinţa dumneatale (o, Eugène!) de a construi în capul oamenilor un labirint din care să nu se mai poată ieşi, m-ai făcut pe mine - La Cantatrice chauve -, o piesă şi mai absurdă în ziua de azi. Atunci, te-ai folosit de franceza patafizică, m-ai tipărit for the first time în caietele Colegiului de patafizică, ai devenit yourself satrap al Colegiului (pe vremea lui Raymond Queneau, în 1957, când directorul de la Scala din Milano tocmai pupa obrazul drept al Mariei Callas fără ca ea să-l mai întoarcă şi pe celălalt) şi, brusc, ţi s-a năzărit să înveţi limba engleză ca să dialoghezi cu o celebră traducătoare zozofilistă shakespeariană. Apropo, ce face Alfred Jarry pe-acolo fără bicicletă, pistol şi absint? Spune-i că pe-aici ştiinţa soluţiilor imaginare, patafizica sa, a devenit realitate; Ubu şi căpitanul Bordură s-au făcut partid, partidul a câştigat alegerile şi a devenit Maître de Phynances.
O, Eugène, au înflorit noi concepte ştiinţifice de care habar n-ai: coruptologia anormală şi vegetală, incompetenţa în instalaţiile de forţă, dialectica ştiinţelor inutile, erotica începutului de secol XXI, megaelena critică şi administrativă, nautica vamală şi infra-nucleară, învăţământul moral şi atrocitatea comparată, spaţiul metapornosofic, necrobioza furtologiei, L.P. (lucrări practice) în eşecul diplomaţiei externe, patafizica pensiilor militare, impozitarea şi animaţia zozologică, mitografia clinică şi obsesivă, bazaconismul bancar, pornosofia guvernamentală mediată şi imediată, mecanica de recalculare cataleptică, patricistica hipotetică, manelieutica în buclă etc.
Mă zbat între aceste noi dimensiuni ale vieţii, încerc cu disperare să nu mi se sufle-n flacără, în sacru, să mor in darkness. N-ai uitat engleza, înţelegi ce zic, I hope. Dar, despre altceva voiam să-ţi scriu. N-o să-ţi convină, îţi spun de-acum, aşeză-te într-un fotoliu şi nu mai da din cap ca Alfred Hitchcock. Nu-l saluta dacă e prin preajmă, nu suportă chelioasele, deşi, cred, tot ca british subject ar renaşte din propria-i cenuşă răspândită over the ocean, nu ca dumneata, că mă şi enervez. Why? Cum, why, o, Eugène? De ce-mi trimiţi unda cu-ntrebarea asta? Chiar nu-ţi dai seama? Ai uitat că te-ai născut în Slatina - district şi acolo n-aveai accent pe nici un e?
Uite ce vreau să-ţi scriu: nimeni nu-nţelege cine sunt. Ce sens am? Exist sau nu exist? Am sau n-am identitate, buletin, poză cu chelie? Fac sau nu fac parte din spaţiul Schenghen? The Bald Soprano! Ce soprană sunt eu? Poate o contra alto, never numai soprană cu anvergura pe care-o am! Ating notele cele mai grave, fără efort, de la Fa2 la Fa4, pot să fiu dramatică, din Wagner, sau comică, a 8-a minune a lumii, ca Oum Kalsum, and the days have gone by, de-a căzut până şi De Gaulle pe spate numind-o La Dame. Callas era numai: incomparabila! Mie, nimeni nu mi-a măsurat-o corect, întinderea vocii, ai aiurit întreaga lume că mi se spune-aşa din greşeala unui actor, că era vorba de o institutoare, că piesa al cărui titlu, repet, sunt, e absurdă, n-are intrigă, e plină de anti-eroi.
Eu sunt eroina piesei. Prostimea nu pricepe nici de ce mi se spune la cantatrice, sau, mă rog, cântăreaţa, nici de ce sunt cheală. Şi-au pierdut reperele, merele, sunt incoerenţi, exegeţi, îşi imaginează că dumneata, o, Eugen, ai făcut operaţii intelectuale, nu amor. Le-aş aminti acelora că i-ai prins într-o cursă de şoareci, ei fiind chiar şoarecii. Unii se-ntreabă de ce, totuşi, n-am şi eu o replică în piesa asta. Păi, cum să vorbesc, că mă apucă şi râsul! De-a curmezişul?
Iată ce trebuie să faci urgent. Creează o situaţie, aruncă o sticlă în Marea Neagră, sau Roşie, Bering, oricare, şi, în sticlă, pune un manuscris cu povestea mea, a cântăreţei chele. Până şi Borges a făcut chestii de-astea, găsea sticle cu poveşti te miri cum. Ei, cineva o va găsi, va autentifica manuscrisul în instanţe, va apărea cu sticla pe sticlă, în prime time, cu următoarea poveste:
Cântăreaţa cheală a apărut ca o fericire în mintea mea (a ta, Eugen!) în urma unei viziuni. Noaptea era albastră. Mă plictiseam. Deodată, o floare de mac roşu într-un lan cu grâu. Atât de tânără. De proaspătă. De virgină. Ochii mei, cei din vis, contemplau şi cercetau visul. Găsesc paradisul, îl pierd. Nu mai ştiu. În somn, omul e vrăjit şi uită. Aud un murmur. Zeiţa ploii, a lunii, a pământului, a maternităţii, cea cu cornul zeului Jaguar în frunte, ea însăşi cu urechi de jaguar, Ix Chel, sau zeiţa O, cea din clasificarea zeilor făcută de Schellhas, mă privea precolumbian. M-am aruncat cu faţa la pământ. I-am sacrificat câinele. L-a mâncat. Era mai strălucitoare ca soarele. Din neastâmpărul ei, al tropicalei, izbucneau chiote. Ix Chel cânta.
Ce zici, O, Eugène?