Jocul cu mărgele de sticlă - Hermann Hesse, editura RAO, 2013
"Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia. În muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzică clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem de-a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin. Cu senzualitatea sublimă în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştea, resemnată acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică exista un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă."
Knecht răspunse negativ cu o clătinare a capului şi începu cântecul din nou, celălalt intervine bucuros cu cele trei voci ale sale, iar cele patru voci îşi trasară liniile subţiri şi limpezi, dialogară între ele, se sprijiniră una pe alta, se întretăiară, se rotiră una în jurul celeilalte alcătuind arcuri şi figuri voioase, băiatul şi bătrânul nu se mai gândeau la nimic altceva, se dăruiră frumoaselor linii înfrăţite şi figuri pe care acestea le compuneau întâlnindu-se, făceau muzica prinşi în plasa lor, se legănau uşor odată cu ele, dând ascultare unui dirijor nevăzut.
Creionul rupt de apăsarea pe hârtie a ideilor întunecate ale nopţii, se rostogolea nepăsător pe podeaua rece ca o absenţă. O ultimă vibraţie a făcut creionul să se oprească, atins de teama umbrelor. Băiatului îi plăcea să stea cu urechea lipită de clapele pianul şi să cânte încet, savurând suferinţa diezilor ce pătrundea mai adânc şi mai temător în fiinţa lui. Tăcut, şi-a desprins urechea de luciul clapelor, şi a privit în gol, cu atenţie, ca şi cum ar fi perceput închipuirea unei fiinţe misterioase. Noaptea însă îşi continua muzica diezilor şi drumul creionului, ca şi cum băiatul nu şi-ar fi desprins niciodată urechea de clape, ca şi cum suferinţa întreagă ar fi oprit sfârşitul.
(...) i se părea că astăzi asculta pentru prima dată muzică, dincolo de opera muzicală ce lua fiinţă în faţa lui simţea spiritul, armonia dătătoare de fericire dintre lege şi libertate, dintre supunerea slujitorului şi puterea stăpânului; sufletul i se umplea de devotament şi dăruire faţă de acest spirit şi acest maestru, se vedea pe sine şi viaţa lui şi vedea în aceste clipe lumeaîntreagă condusă, pusă în bună rânduială şi lămurită de duhul muzicii; iar când cântecul ajunse la sfârşit, îl mai văzu un scurt timp pe cel venerat, pe vrăjitor şi pe rege, aplecat înainte peste clapele pianului, cu pleoapele pe jumătate închise, cu faţa uşor luminată din interior, şi nu ştia dacă trebuia să jubileze de fericirea acestor clipe sau să plângă fiindcă trecuseră. (...)
- Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni decât atunci când fac împreună muzică. Frumos lucru. Nădăjduiesc că vom rămâne prieteni, tu şi cu mine. Poate că ai să înveţi şi tu, Josef, să compui fugi.
...atunci când a ieşit din clădire, oraşul şi lumea i s-au părut mult mai schimbate şi mai pline de farmec decât dacă ar fi fost împodobite cu drapele şi cununi, cu panglici şi focuri de artificii. Trăise evenimentul chemării, care pe bună dreptate poate fi numit o sfântă taină: întruchiparea vizibila şi ademenitoarea deschidere a porţilor lumii ideale (...) evenimentul magic din acel ceas binecuvântat îi corespunde şi un eveniment concret din lumea reală, că acea chemare nu fusese numai o fericire şi o bunăvestire tăinuite în propriu-i suflet şi în propria-i conştiinţă, ci şi un dar şi o bunăvestire venite din partea puterilor lumeşti.
... el însuşi îşi trăia chemarea aproape numai ca pe un fenomen pur interior.
Există multe feluri şi forme ale chemării, miezul şi sensul trăirii rămân însă mereu aceleaşi: sufletul e trezit la viaţă, metamorfozat sau sporit de faptul că, în loc de vise şi presentimente interioare, răsună deodată şi pătrunde în el din afară un apel, un fragment al realităţii. În cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese fiinţa maestrului: maestrul muzicii, ştiut numai ca o figură îndepărtată, venerabilă, de semizeu, un arhanghel din cele mai înalte sfere celeste, apăruse în faţa lui în carne şi oase, avusese ochi albaştri atotştiutori, se aşezase pe un taburet la pianul de exerciţii, făcuse muzică împreuna cu Josef, o muzică minunată, îi arătase aproape fără cuvinte ce este propriu-zis muzica, îl binecuvântase şi apoi pierise iar.
în alte ore putea să uite totul şi să viseze cu o duioşie şi dăruire noi pentru el, să asculte vântul sau ploaia, să rămână cu privirile aţintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgătoare, nepricepând nimic, intuind totul, răpit de simpatie, de curiozitate, de dorinţa de a înţelege, târât dinspre propriu-i eu către ceilalţi, către lume, către mister şi sfintele taine, către jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.
- Cred, spuse însoţitorul lui Josef, că niciodată încă n-am văzut bine câte e de frumoasă. Ei, da, asta poate fiindcă o văd pentru prima oară ca pe un loc pe care am să-l părăsesc şi de la care îmi iau adio.
- Aşa e, zise Knecht, ai dreptate, şi eu simt la fel. Dar chiar dacă vom pleca de-aici, nu vom părăsi propriu-zis şi cu adevărat Eschholzul. Cu adevărat l-au părăsit cei ce-au plecat pentru totdeauna, ca de exemplu acel Otto care ştia să facă atât de minunate versuri glumeţe în latineşte, sau bietul nostru Charlemagne, care putea să înoate atât de mult pe sub apă, şi ceilalţi. Ei şi-au luat într-adevăr adio şi s-au despărţit. De mult nu m-am mai gândit la ei, acum mi-au venit din nou în minte. Să nu râzi de mine, dar aceşti dezertori au totuşi pentru mine ceva impunător, după cum apostatul înger Lucifer îmi apare investit cu o anume măreţie. Probabil că au săvârşit o greşeală, mai mult chiar, e neîndoielnic că au greşit, dar cu toate acestea ei au făptuit ceva, au realizat ceva, au cutezat un salt, pentru asta îţi trebuie curaj. Noi, ceilalţi, am fost sârguincioşi, am avut răbdare, ne-am purtat rezonabil, dar de făptuit n-am făptuit nimic, n-am făcut niciun salt!
Îngerului de piatră mereu i-a fost teamă de oameni. De privirile lor. Unii oameni zâmbeau, alţii se rugau, tânjind după o minune nevăzută. Alţii râdeau când îi zăreau privirea uşor nostalgică, ca şi cum îngerul îşi aducea aminte... Cei mai răi oameni erau aceia care plângeau, încercând să îl înţeleagă pe înger. Însă îngerul nu voia să fie înţeles. Sau iubit. Îşi dorea numai prezenţa unor ochi negri, învăluiţi de un parfum negru. Acea prezenţă care trăia alături de prezenţa lui, fără să i-o perceapă cu adevărat. Acea fiinţă dulce care îl considera viu, fără să îl intimideze. O fiinţă care purta numai spectrul îngerului şi îl învăluia cu gânduri. Pentru înger, fiinţa aceea exista numai ca o prezenţă într-o altă prezenţă. O continuă întrepătrundere. Fără priviri.
- Înţeleg să poţi să te desprinzi, să faci ceva serios, adică, ce mai - să sări!
N-aş dori să fac un salt înapoi în fosta mea patrie şi în viaţa mea dinainte, nu mă atrag, aproape că le-am uitat. Dar îmi doresc asta: odată, când va veni ceasul şi va fi necesar, să pot şi eu să mă desprind şi să fac un salt, nu înapoi, într-o existenţă mai limitată, ci înainte şi mai sus.
- Păi vezi, acum asta vom şi face. Eschholz a fost o treaptă, următoarea va fi mai înaltă, iar în cele din urmă ne aşteaptă Ordinul.
- Da, dar eu m-am referit la altceva. Hai să ne continuăm drumul, amice, e frumos sa baţi potecile, am să-mi recapăt voia bună. Prea ne-a copleşit melancolia.
După ce se trezi, nu-şi mai aminti nimic, dar când, în timpul unei plimbări de dimineaţă, maestrul îl întrebă dacă nu cumva a visat ceva, avu impresia că a trăit în vis ceva ruşinos sau tulburător, reflectă o clipă, îşi regăsi visul în amintire, îl povesti şi fu uimit de naivitatea lui. Maestrul asculta atent.
- Trebuie să dăm vreo atenţie viselor? întrebă Josef. Pot fi ele explicate?
Maestrul îl privi în ochi şi răspunse scurt:
- Trebuie să dăm atenţie la orice, căci totul poate fi explicat.
- Ah, strigă Knecht, dacă am putea deveni ştiutori! Dacă ar exista o învăţătură, ceva în care să putem crede! Toate se contrazic între ele, toate se ciocnesc, nimic nu e certitudine. Toate pot fi explicate aşa şi pot fi lămurite şi altminteri. Întreaga istorie universală poate fi tălmăcită ca o evoluţie şi un progres, şi tot aşa poţi să vezi în ea doar decadenţă şi nonsens. Oare adevărul există? Nu există nicio învăţătură adevărată şi definitivă?
(....)
- Adevărul există, dragul meu! Dar "învăţătura" pe care o râvneşti, învăţătura absolută, desăvârşită, singura care să te poată face înţelept, aceea nu există. Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi în cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră. Fii gata de luptă, Josef Knecht, bag de seamă că ea a şi început.
îl vedea scufundându-se în el însuşi
o construcţie, în care fiecare piatră îşi capătă sensul numai de la întreg .
Căci alături şi deasupra acestei lumi, există o a doua, cea castaliană, cea spirituală, o lume artificială, în cea mai bună ordine, pusă mai la adăpost, dar care impunea o supraveghere şi exerciţii permanente, o ierarhie.(...) De ce oare cele două lumi nu trăiau aparent în armonie frăţească, alături şi întrepătrunzându-se, de ce nu puteai să le cuprinzi şi să le uneşti pe amândouă în sufletul tău?
"Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptăţit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale. În ochii mei, lupta a doua principii ireconciliabile - opoziţia lume şi spirit sau opoziţia Plinio şi Josef - s-a sublimat într-un concert."
A ieşit din matca chiar atunci. Din omidă s-a transformat în fluture chiar în mijlocul ploii. Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat. Întinzându-şi aripile, a creat o mică explozie de culori orientale, fericit că poate să cunoască zborul. Când a încercat să plutească, o lacrimă grea l-a doborât la pământ. Culorile orientale s-au desprins de suferinţa aripilor sfâşiate şi s-au contopit cu pământul. Pământul a transformat culorile în muzică, iar muzica s-a transformat în vis şi visul a uitat să se mai transforme şi uitarea însăşi a devenit fiinţă. Toate acestea în mijlocul ploii. Când omida s-a transformat în fluture.
Acum magistrul se răsuci pe scaun şi puse mâinile pe clapele pianului. Cântă o temă şi o dezvoltă mai departe cu variaţii; părea să fie o bucată de un maestru italian. Îi indică oaspetelui său să-şi reprezinte desfăşurarea acestei bucăţi muzicale ca pe un dans, ca pe o serie neîntreruptă de exerciţii de echilibristică, o succesiune de paşi mai mici sau mai mari pornind din centrul unei axe de simetrie, şi să nu fie atent la nimic altceva decât la figura pe care o desenau aceşti paşi. Cântă măsura încă o dată, apoi medită în tăcere la ea, o cântă iar şi rămase liniştit de tot, cu mâinile pe genunchi, cu ochii pe jumătate închişi, fără nicio mişcare, repetând muzica în el însuşi şi contemplând-o. Învăţăcelul o auzea şi el răsunând în interior, vedea parcă aievea în faţa lui fragmente de portative, vedea ceva care se mişca, păşea, dansa şi plutea, încerca să recunoască mişcarea şi s-o descifreze, întocmai cum ar fi urmărit curbele unui zbor de pasăre. Totul se încurca şi se pierdea, trebuia s-o ia de la capăt, o clipă puterea de concentrare îl părăsea, plutea în gol, se uita încurcat în juru-i şi zărea chipul cufundat în linişte al maestrului plutind palid în amurg, se regăsea în acel spaţiu spiritual din care alunecase afară, auzea din nou muzica răsunând în el, o vedea păşind acolo, o vedea trasându-şi linia mişcării, vedea şi medita la paşii de dans ai celor nevăzute...
I se păru că a trecut timp îndelungat, când alunecă din nou în afara spaţiului interior, când simţi iar scaunul sub el, pardoseala de lespezi acoperită cu rogojini, lumina aproape stinsă a amurgului dincolo de ferestre. Îşi dădu seama că îl priveşte cineva, ridică ochii şi întâlni privirea maestrului muzicii care-l cerceta cu atenţie. Maestrul înclina capul uşor de tot, încât mişcarea ar fi putut trece aproape neobservată, cânta pianissimo, cu un deget, ultima variaţiune a melodiei italiene şi se ridică.
- Rămâi aici, spuse el, am să mă întorc. Caută încă o dată muzica în tine însuţi, fii atent la figură! Dar nu te constrânge, nu-i decât un joc. Dacă între timp ai să adormi, nu face nimic.
(...)
- A fost foarte frumos, spuse băiatul visător. Muzica a pierit cu totul pentru mine, s-a transformat.
- Las-o să vibreze mai departe în tine, zise maestrul şi îl conduse într-o mică încăpere, unde fusese pregătită o masă cu pâine şi fructe.
(...)
- În timp ce meditai, ai văzut ceva, muzica ţi-a apărut sub forma unei figuri. Încearcă, dacă-ţi face plăcere, s-o schiţezi pe hârtie.
(...)s-a retras dintr-odată şi pe deplin în singurătate (...) cel mai mult i-ar fi plăcut să se facă nevăzut (...) nicio formă de existenţă, destul de potrivită pentru setea lui de izolare(...) Vestitul elev Knecht a dispărut(...) devenind cu vremea aproape o legendă.
