Bucureşti

1.
 
Când am întâlnit-o pe Rodica Ionescu eram al dracului de prinsă.
Tocmai ieşisem din emisie, trebuia.
Să-mi fac nişte înregistrări.
Alergam până în centru.
Să mă întâlnesc cu un prieten.
Să îmi dea o carte. Trebuia.
Să mă grăbesc spre acasă.
Să gătesc ceva.
Să mănânc.
Să-mi pregătesc emisiunea de a doua zi.
Aproape zilnic cineva îmi cere ceva
bani pentru medicamente,
bani pentru mâncare,
bani de metrou,
bani pentru biserică,
bani pentru asociaţii care îngrijesc de copiii bolnavi de SIDA.
bani pentru salvarea urşilor panda.
Bani.
Ţigări, foc, o bucată de pâine, o gură din sticla de cola.
Trec mai departe fără să clipesc.
Nici acum nu aveam vreun motiv să mă opresc.
Eram pe Berthelot. Am păşit mai departe. Am auzit-o vărsând spre mine:
Mi-a murit copilul. Trebuie să dau un telefon. Ce mă fac. Unde găsesc o cartelă.
Ningea.
Am zis:
Pot să vă ajut eu.
Pentru că nu înţelegea:
Vă dau telefonul meu să sunaţi.
Ea, cu neîncredere.
Am răscolit în geanta mea supradimensionată. Timp de câteva secunde mi-am mişcat mâna într-o parte şi-n alta, trecând cu vârfurile degetelor peste cărţi, agende, pixuri, carduri. Am ezitat între a-i da telefonul meu personal şi a-i da telefonul de serviciu. Până la urmă, l-am scos pe ăsta. Încă mă mai întrebam dacă m-a făcut sau nu. A scos un dosar cu şină, m-a tras deoparte. Mi-a dictat numărul.
Mi-a spus:
Domnul doctor Alexandrescu. Sunt mama copilului Gaspar Cristian, care a murit. Vin în două ore jumate să-l iau acasă.
Vorbiţi dumneavoastră.
Nu pot, nu aud. Avea 18 ani. Mai am cinci copii acasă, bărbată-miu a murit anul trecut de cancer.
Vin să-l iau. Cât costă transportul? Că nu am decât două milioane, poate mă mai ajută cineva.
În partea cealaltă, doctorul Alexandrescu:
Deci, aşa, şi cu, da, deci 1200 de lei.
I-am transformat în bani vechi, în acel moment mi se părea mult mai clar.
Douăsprezece milioane. Vreţi să-i mai transmit ceva?
Să... o aşteptaţi.
Sunt aici până la 18.00. Dar care e numele, să ştiu pe cine aştept.
Rodica Ionescu. Sunt mama copilului schizofrenic Ionescu Cristian.
Schizofrenic. Parcă nu mai era atât de grav.
Ajutaţi-mă şi dumneavoastră cu cât puteţi.
Chiar nu mai aveam nici un ban. Tocmai îmi luasem ceva de mâncare şi mai aveam doar 1 leu. I-am arătat.
O doamnă s-a dus să scoată din aparat nişte bani, ajutaţi-mă şi dumneavoastră.
Zăpada se chinuia să îngroape
o pungă Billa
lângă piciorul meu.
 
 
2.
 
entorsă glezna dreaptă.
doctorul de la Universitar a scris:
repaus funcţional 10 zile cu picior ridicat (CM-MF)
fără masaj
faşă elastică (ziua!)
aplicaţii reci
tador 1 la 12 ore
 
ascult radio mă uit la televizor
cum nu am telecomandă îl las să meargă
lucruri care se întâmplă:
prietena noastră actriţă cântă cântecelul puiului, doi copii foarte mici îi sar în spate
morţi inundaţii minge de fotbal sex sex sex sex sex sex sex.
nu trebuie să mă mişc să umblu prin casă
mă plictisesc.
stau în vârful patului cu piciorul drept ridicat pe un strat de perne şi pilote
mă plictisesc.
un vecin dă o petrecere, muzica trece prin ziduri
când cu entorsa, coboram la metrou
în Titan iar ningea şi eu întorceam pe o parte şi pe alta autoficţiunea
aşteptam la radio o scriitoare franceză foarte cunoscută.
controversată.
faimoasă.
scrie despre tot ce i se întâmplă.
o face de vreo douăzeci de ani,
nu se plictiseşte.
autoficţiune
am vorbit juma de oră despre literatură.
m-a sfătuit cum ar trebui să fac şi să nu fac dacă vreau să scriu ceva despre glezna mea luxată.
nici măcar nu voiam. dar ea m-a tratat de sus.
nu puteţi scrie pur şi simplu despre votre pied cassé. e nevoie de o idee.
de o miză.
 
 
3.
 
S. I. a rămas repetent când noi toţi treceam într-a douăşpea.
"Are calculator şi e toată ziua pe jocuri", spuneau băieţii.
Mama avea o cu totul altă părere:
"Ce să facă o femeie singură cu doi băieţi?
"Aşa se întâmplă întotdeauna într-o familie dezorganizată".
"Vezi, nici banii ăştia prea mulţi nu-s buni".
Profii aveau şi ei o părere:
"Să vezi tu ce frumos o să fie la anul, când o să fii cel mai mare din clasă".
"Brânză bună în burduf de câine".
"Eşti băiat bun, dar leneş. Nu vrei deloc să munceşti. Uite, acum îţi dau, cu muuuultă indulgenţă, un cinci, că tot mi-ai spus două-trei vorbe, dar dacă data viitoare te mai prind nepregătit, îţi pun un trei şi te las pe vară".
"Se droghează" au spus alţii, deşi eram în \'99.
Fetele erau de părere că e drăguţ.
Că se îmbracă frumos.
Că e cam şleampăt.
Mergea pe vârfuri, ca şi cum ar fi avut un picior mai scurt.
Îşi tot trecea mâna pe faţă, părul îi intra în ochi.
Până să rămână el repetent, doar ţiganii şi ăia foarte săraci repetau clasa.
Nu că era o regulă, dar întotdeauna ăia foarte săraci şi ţiganii învăţau şi cel mai prost.
În vara următoare, toţi am fost prinşi cu BAC-ul, apoi cu admiterea.
Eram super-stresaţi.
Trebuia să demonstrăm. Să intrăm la facultăţi bune
să venim în Bucureşti
părinţii băgaseră o căruţă de bani în fundul nostru, pe meditaţii şi cărţi.
Nici unul dintre noi nu s-a dus. Probabil fiecare şi-a imaginat în felul său cum s-a întâmplat.
Ceva-alcool-poate+depresie+nici-o-miză-nici-un-scop-în-viaţă+o maşină.
Un zid.
Noapte.
 
(Aceste texte fac parte dintr-un grupaj despre Bucureşti citit prima oară într-o lectură, în primăvara lui 2015, la ARCUB.)

(în perioada 1 iunie 2015 - 30 noiembrie 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)