Casa ucisă

Treceam pe lângă un palat, interminabil mastodont,
exemplu al arhitecturii urâţeniei triumfale;
treceam pe lângă masivele
înspăimântător de similare clădiri cu nenumăratele obsedante ferestre
menite să mă comprime la dimensiuni de gânganie neputincioasă;
treceam pe lângă case comune ţintuite peste groapa comună a caselor
în care a fost aruncată de vie casa bunicii mele; case ucise ca oamenii;
case care mi se alintau în cap linguşitoare ca pisicile,
încercându-mi memoria cu degetul.
Caut şi nu găsesc nicăieri atât de clara adresă a bunicii: Cazărmii 21 colţ cu Logofătul Nestor, mais ou sont elles les maisons d\'antan?
Era o casă care totuşi n-a făcut rău nimănui, o casă cumsecade care
îşi deschidea larg porţile spre grădină şi spre lună
şi a fost ucisă ca un om dar fără să i se mai pună piatra funerară.
"Bine că am murit înainte de a muri casa" îmi murmură bunica
cocoţată în curcubeu peste apa fântânilor.
"Nu aţi văzut o casă neasemănătoare nici unei alte case?"
întreabă bunica de sus dornică să dea
găsitorului drept recompensă cufărul culorilor din curcubeu
dar curcubeul nu mai e la modă ca şi noi care poate nu mai suntem la modă
depinde unde. Cine se sinchiseşte azi de curcubeu când am văzut
atâtea şi atâtea petrecându-se nestingherit, cui îi pasă unde e locul
casei dărâmate în alt secol şi de o cameră cu un pat dublu în care
s-au născut
Tata şi încă doi fraţi şi o soră care au fost odată ca niciodată şi au visat
şi au cântat la pian şi s-au jucat cu copiii vecinilor - ce banalităţi sănătoase - şi şi-au luat largul precum corăbiile în afară de sora cea frumoasă
Silvia Aberfeld considerată a fi o a doua Iulia Haşdeu
care a absolvit Magna Cum Laude trei facultăţi
şi a plecat la douăzeci şi unul de ani să locuiască la cimitir
căsătorită cu tuberculoza iar bunica îmbrăcând de atunci numai lacrimi şi rochii negre.
A fost odată ca niciodată o casă cu pod care îşi dezvăluia
toate comorile ascunse nepoţilor, casa cu o masă la care râdea
familia de sărbători şi râdea şi copilul Eu
sub tabloul frumoasei fete de douăzeci de ani
care zâmbea vieţii. Şi îmi zâmbea mie, deşi nenăscută.
"Ce greu e să te desparţi de cei care îţi sunt dragi" îmi spuse
bunica bolnavă înainte de prima ei moarte.
"Ce greu e să te desparţi de casa în care ai trăit o viaţă
şi ai dat naştere la patru vieţi" a spus bunica atunci când a murit
a doua oară împreună cu casa. "Ce greu" şi s-a risipit odată cu curcubeul.

Eu treceam pe străzi apăsând pe întrerupătorul de vedenii care
în cazul meu erau nişte cu totul şi cu totul nesfârşite ferestre similare
mânjite de arhitectura urâţeniei triumfale,
îmi treceam lăbuţele peste ochi ca o pisică şi vedeam alte case
şi vedeam străzi cu case neasemenea - ce crimă!- fiecare casă
domnind ca o Regină peste grădiniţa sa
mustind de copii şi de liliac înflorit
şi era de parcă vedeam cum casa bunicii
îşi deschide din nou porţile să locuiască in mine
ca să o pot arăta copiiilor mei.
Unde mai eşti tu dragule Logofăt Nestor colţ cu strada Cazărmii?
După această întrebare adresată de mine oraşului în durerile refacerii
Bunica zâmbeşte de la balconul casei şi îmi aruncă o floare de liliac

(în perioada 1 iunie 2015 - 30 noiembrie 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)