A te preface pentru a nu deveni. Metamorfoză sau devenire? (fragmente)

Voi încerca să construiesc o mică teorie ad hoc pornind de la o opoziţie ea însăşi ad hoc - ceea ce, evident, nu înseamnă că e fortuită sau forţată. Vă propun, aşadar, spre reflecţie, contestare sau dezvoltare, opoziţia pe cât de fină, pe atât de tranşantă (numai lamele foarte fine taie bine, precis) dintre metamorfoză şi devenire.

Astfel, din punctul meu de vedere, metamorfozele reprezintă - acum, în stadiul actual - nişte fenomene limitate şi intra-umane, în vreme ce devenirile ameninţă cu dezmărginirea, cu încălcarea limitelor ontologice ale acestei lumi. Metamorfozele sunt culturale, devenirile pot să devină ontologice, sunt, deci, potenţial politice.

Problema - o primă problemă -, în cazul metamorfozelor, o constituie reversibilitatea, deci relativitatea şi controlabilitatea lor: metamorfozele nu trebuie, tocmai, să fie complete şi radicale, definitive, să depăşească, să iasă, să scoată în afară, să schimbe lucrurile, ci doar, de fapt, poate, să ne ţină într-o prefacere, într-o instabilitate permanentă, fără a le preschimba însă total.
 
Devenirile, în schimb - şi folosesc aici termenul şi conceptul de devenire în sensul lui deja consacrat de către Gilles Deleuze şi Félix Guattari în Mii de platouri şi în Kafka. Pentru o literatură minoră -, presupun micro-colective, popoare în devenire, potenţiale, combinaţii neaşteptate, deschise, transversale, cosmice.
 
Şi metamorfozele, în înţelesul lor prim, antic, presupuneau deschidere cosmică, panteică, aventură, neprevăzut: reprezentau, cel mai adesea - aşa cum s-a păstrat şi transmis apoi în basme -, fie un şiretlic, o deghizare, o travestire strategică, fie un blestem, o vrajă, un farmec rău. Ţineau de magie.
 
Devenirile, în schimb, nu sunt individuale, izolate: nu devii altceva de unul singur. Şi tocmai acesta este pericolul la care expun devenirile: presupun din capul locului o multitudine, un colectiv, un, cum spuneam, popor potenţial. Deleuze şi Guattari insistă: nu ceva devine altceva, nu ne transformăm din ceva în altceva, dintr-un lucru deja existent în alt lucru deja existent şi cunoscut, ci devenim împreună ceva necunoscut, ne reunim tocmai ca să devenim, şi este ceea ce cei doi gânditori ei înşişi reuniţi numesc asamblaj (agencement). Asamblajele sunt, tocmai, deveniri-împreună, reuniri-întru-devenire, în care cele două momente constitutive, cel al reunirii-asamblării şi cel al devenirii-împreună, nu pot fi, tocmai, disociate decât ideal, fiind de fapt unul şi acelaşi proces indisociabil.