România interbelică. Schiţe de portret (III)

Prin urmare, campania de "românizare" a administraţiei îşi are un pandant vizibil în tentativa de a autohtoniza, rescriind-o în spiritul etniei majoritare, arhitectura oraşelor intracarpatice ale României Mari. Un prim val (al anilor douăzeci şi până la jumătatea anilor treizeci) este acela al catedralelor şi marilor biserici ortodoxe în centre urbane semnificative (Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, 1924 arh. V. Ştefănescu, catedralele ortodoxe de la Cluj, 1925-35 arh. G. Cristinel, Timişoara, 1935 arh. I. Traianescu, Satu Mare, 1930 arh. V. Smighelschi), când se ridică şi Palatul Patriarhal de pe Dealul Mitropoliei din capitală (arh. Gh. Simotta). Este în mod evident un gest politic: catedralele sunt de dimensiuni evident gigantice în raport cu locul amplasării lor şi ocupă locuri privilegiate în centrele respectivelor oraşe, destinaţia lor fiind una festivă şi simbolică mai degrabă decât liturgică. Un al doilea val de arhitectură românească (în care administraţia va fi la fel de activă ca şi biserica ortodoxă) va urma în oraşe secunde ale Transilvaniei şi chiar în Secuime în anii treizeci. Acest al doilea val "colonizator" va cuprinde însă şi vechiul regat, mai cu seamă Bucureştii, unde se ridică lăcaşuri de cult ortodox la scara preconizatei metropole (Caşin, Sf. Elefterie Nou) şi se preconizează noi monumente ortodoxe (Turnul Patriarhiei, 1937 arh. Gh. Simotta, o amplă Catedrală Patriarhală); unde, de asemenea, începe amintitul proces de "îndreptare" şi "modernizare" a structurii urbane.

Arhitectura ortodoxă din această a doua generaţie postbelică este mai puţin eclectică - în sensul colajelor de localităţi decorative sau tipologice - şi mai consistent bizantin(izant)ă. Se produce însă acum o desprindere de modul iniţial de a înfiinţa identitatea colectivă (naţională & românească - două atribute noi, fără precedent în istoria teritoriilor asamblate în stat). În cazul arhitecturii neoromâneşti de primă generaţie procedeul este acela de a obţine o identitate naţională prin colaj şi combinatorică de date (tipuri spaţiale, ornamentică) ale locurilor (casă submontană, musceleană la Mincu, bunăoară) şi provinciilor articulate în vechiul regat român (vezi biserica nouă a Mânăstirii Sinaia , unde Moldova aduce contraforţii şi o parte din decoraţia exterioară, iar Muntenia tipul de plan şi numărul de turle).

Întrebării "cine suntem?", această arhitectură îi răspunde folosind conjuncţii: românii sunt valahi ŞI moldoveni, olteni ŞI dobrogeni, sud-basarabeni ŞI bucovineni (iar înşiruirea nu face decât să se multiplice după 1918). Dimpotrivă, arhitectura neoromânească târzie, cea care face mariajul cu stripped classicism şi cu modernitatea, va încerca să pună între paranteze episodul medieval, stânjenitor din multe privinţe (atât istorice, cât şi artistice) atunci când e vorba ca el să glăsuiască despre unitate şi mândre fapte de arme (multe fiind, cum se ştie, fratricide).

Este interesantă această opţiune pentru soluţii mai degrabă atipice spaţiului autohton, unde bisericile ortodoxe medievale au fost oricum construite mai degrabă în spiritul locurilor de unde proveneau meşterii (Serbia în sud, Armenia, Georgia sau Ucraina în Moldova, spaţiul central-european în vest). În esenţă, ceea ce arhitecţi de tipul lui Ionescu-Berechet, Tiberiu Niga sau, puţin mai târziu, Constantin Joja au dorit să facă la Caşin sau, respectiv, la Catedrala din Odessa şi Biserica Neamului (proiecte de concurs) a fost să rezolve problema scării şi diversităţii neconvenabile a precedentelor medievale din provinciile istorice. Aceasta s-a făcut prin punerea în paranteză cu totul a episodului post-bizantin (în sens propriu). Vedem cu se încearcă din nou şi din nou să se răspundă ziditor întrebării colective "cine suntem?", de data aceasta prin fetişizarea (esenţialistă) a originilor. Pare că sunt acestea mereu altele, în funcţie de necesităţile prezentului - religioase sau etnice; "reale" (i.e. argumentate istoric) sau imaginare (argumentate mitic sau propagandistic).

Or, întrebării "cine suntem" i se putea răspunde fără a apela la episodul medieval: "românii sunt latini din punct de vedere etnic şi (post) bizantini din punct de vedere religios". Noua perspectivă, în care identitatea este dată nu de apartenenţa geografică, ci de sânge şi religie, dă seama despre o identitate dezirată (latinitate şi ortodoxie, ambele imperiale) mai mult decât despre una construită pe principiul puzzle-ului din ingrediente modeste dar localizabile în chiar proximitatea noilor biserici sau în interiorul teritoriului "naţional". Rezultatul este acela că bisericile cele noi sunt mai puţin autohtonizante Sunt ele, de asemenea, mai urbane - prin scară şi prin modul de încadrare în spaţiul urban perimetral, ca la Sf. Elefterie Nou.

Invocarea directă, nemediată a (re)surselor bizantine şi chiar romane părea că poate rezolva convenabil (şi într-un singur edificiu) atât problema scării urbane, cât şi aceea a subtextului identitar. Mai cu seamă opţiunea romană - în cazul Bisericii Neamului a lui Joja şi Goga, al proiectelor lor pentru concursul de la Odessa şi, încă mai explicit "latin", pentru că romanic în felul baptisteriului şi a turnului din Pisa, cel al lui Tiberiu Niga la acelaşi concurs pentru Odessa din 1942 - ne apare astăzi ca stranie. Părea să existe un consens în epocă privitor la caracterul feluritelor edificii: roman pentru administraţie, bizantin pentru biserică. În anii patruzeci însă, sub spectrul războiului şi al propagandei regimului antonescian, pare că asemenea ambiguităţi sunt menite să dispară. Cum regimul întrevede ca posibilă (deşi nu realizează niciodată) o axă latină - în interiorul, dar încă mai plauzibil în afara Axei militare - cu Italia şi Spania, este de înţeles de ce acest accent apăsat şi exclusiv pe componenta latină a originilor poporului român, cele care I-ar marca definitiv nu doar limba, ci şi mediul edificat.