Monologul

Chiar şi atunci când nu e, se află undeva acolo şi te macină pe interior. Că de ce nu e? Şi când e, de ce e? Sau când întârzie să apară şi te amăgeşte. Are un soundtrack propriu, pe care îl apreciezi în funcţie de cum te situezi tu în planul ei. Mereu vei face parte din planul ăsta, indiferent că vrei sau nu. Şi chiar sunt momente în care vrei cu toata fiinţa să fii acolo, dar te împiedică ceva. Sau momente în care te ia prin surprindere. S-au scris şi s-au făcut o grămadă de lucruri pe tema asta, de când e lumea. Nici până acum nu ne putem da seama pe bune ce înseamnă şi ce se întâmplă cu noi atunci când ne loveşte. Ştim semnele, deşi ne pot băga în ceaţă. E asociată adeseori cu nebunia ori cu orbirea, ceea ce îi dă o tentă destul de negativă. Nu mai ştii dacă e de bine sau de rău. Ştii şi simţi că e bine şi în acelaşi timp ştii şi simţi că doare ca naiba. Te frământă, te trece prin apă şi prin foc, pe rând şi în acelaşi timp - pentru că, da, se poate. Toată lumea se crede în măsură să dea sfaturi în legătură cu asta. Şi totuşi... Nimeni nu ştie mai nimic. Mereu va găsi o modalitate prin care te va da peste cap.

Marile întrebări ale vieţii încep şi se termină cu asta. Toate marile poveşti ale lumii au un strop din ea, dacă nu reprezintă chiar baza şi rezolvarea tuturor conflictelor. Dacă nu e prezenţa, atunci e absenţa ei şi tot e acolo. Până nu se instalează definitiv în viaţa ta, te irită un pic. Când se întâmplă, însă, toate poveştile şi melodiile încep să aibă sens. Le înţelegi, le adori, le înveţi pe de rost. Le urăşti, le uiţi. Îţi aminteşti de ele şi intri într-o altă etapă. Totul e o înşiruire de etape. Din momentul în care deschizi ochii şi iei prima gură de aer, începe jocul lor. Odată cu el, se aprinde dorinţa de a-l fenta şi de a-l face mai interesant. Joaca e bună şi importantă în viaţa noastră, dar în momentul în care o conştientizezi, lucrurile se schimbă. Îţi dai seama de asta când apare ea în viaţa ta, preia jocul şi îl întoarce pe toate părţile. Tu crezi că nu mai ţine cont de nimic, dar ea ştie foarte bine ce face. Nimic nu e întâmplător. Şi totuşi, de ce aşa? De ce acum? De ce eu? Pentru că aşa este şi totul e aşa cum trebuie să fie. Nimic mai mult sau mai puţin...

Totul e aşa cum vrei tu să fie. Va dura ceva timp până când îţi vei da seama de asta - una dintre etape. Cea în care începi să te prinzi de lucruri e o alta. Ea rămâne cea care va porni toate procesele din tine; e motorul tău. Şi atunci te întrebi dacă iubirea e viaţă sau dacă e invers. Cine a fost prima oară? Nu ştim dacă iubirea s-a născut din viaţă sau viaţa din iubire. Ştim că ceea ce e în jurul nostru, energia, vibraţia asta, e suma celor două - cu tot felul de variaţii pe care le conştientizăm, dar nu le putem explica. Şi tot scriem şi compunem... Pentru ce? Pentru a afla răspunsuri? Pentru a crea noi întrebări? Suntem pe blind şi asta e, deopotrivă, fascinant şi înfricoşător. Nu ştim ce se întâmplă dacă facem noi primul pas către sărutul acela nenorocit, ne căcăm pe noi de frică şi în acelaşi timp e o energie în noi care ne dă în cap într-un mare fel, dar frumos de tot. Suntem curioşi. E bine? E rău? E aşa cum trebuie să fie. Nu vom şti niciodată. Fiecare etapă e o uşă către altele noi. Ea va fi mereu acolo, ca o paletă de culori şi de senzaţii. Tu te duci şi le testezi pe toate, cu frică şi exaltare. Fiecare combinaţie înseamnă ceva. Habar n-ai, e pe făcute.

O ieşi ceva-ceva. Şi dacă nu-i ca lumea, devenim trendsetteri. Sau ceva de genul...