Dali este un orăşel de aproximativ 40.000 de locuitori, ce aparţin minorităţii Bai. Centrul său vechi, împrejmuit de ziduri vechi de apărare, grupează multiple străduţe pietonale, foarte turistice, pline de magazine de suveniruri şi restaurante. Arată că un fel de Vama Veche, dar mult mai îngrijit. Pe vremuri, Dali era paradisul aventurierilor, care între timp s-au împuţinat, alungaţi de valurile de turişti chinezi şi străini ce debarcă zilnic din nenumărate autocare.
(intrarea de sud în Dali)
Totuşi, numărul în continuă creştere de turişti a încurajat hotelurile să-şi îmbunătăţească condiţiile oferite, cum s-a întâmplat şi cu hotelul nostru, Fairyland Hotel, arhitectură Bai, curte interioară cochetă, cămăruţe mici, dar cu baldachin şi perete de sticlă la baie (;-) şi wifi... la numai 25 Euro pe noapte.
De dimineaţă am ratat micul dejun de la hotel, pentru că Şerban a avut nişte frisoane în timpul nopţii, aşa că am dormit mai mult. După ce ne-am potolit foamea cu un creativ mic dejun englezesc servit pe stradă străinilor, am ocolit zona turistică şi am ajuns în piaţa localnicilor.
(suită de raţe pe banca de rezerve)
Aici, oferta era atât de variată şi necunoscută, încât ne era greu să distingem legumele de fructe. Din loc în loc, ne bucurăm să recunoaştem o varză, o conopidă, o ceapă şi foarte foarte mulţi ardei iuţi.
(domnul vinde beţigaşe de mâncat)
Ne-am învârtit apoi prin oraş ca să facem programul pentru zilele următoare şi sperăm că am aranjat 2 zile interesante de incursiuni cu traducător şi şofer.
(tunsoare tipică zonei)
Citisem că la distanţă de 2 ore de drumeţie pentru cei antrenaţi sau un sfert de oră cu telecabina pentru cei mai comozi se află un mic templu. Noi, făcând parte din a doua categorie, ne-am hotărât să găsim telecabina, bazându-ne pe harta şi pe propriile simţuri, deoarece cu localnicii nu pare să conteze prea mult dacă vorbeşti română sau engleză. Se pare că trebuie să mai vină încă mulţi alţi turişti ca să progreseze şi la acest capitol. Oricum, n-am făcut o alegere prea inspirată, deoarece singurul kilometru ce părea să ne despartă de telecabină s-a dovedit un urcuş de o oră, telecabina nu părea să meargă iar în schimb am fost îndrumaţi pe muteşte, dar contra sumei de 50 lei, să intrăm într-un fel de templu ce s-a dovedit o butaforie kitchoasă. Aşa că s-a dus de râpă vizita la templu, admiratul norilor şi a priveliştii.
Să sperăm că mâine va fi mai bine...