Sînt poet, deci (adică) traduc. Şi abia aşa învăţ să fiu poet!

Mi s-a spus, de către un jurnalist - iar aceasta e clar un stereotip în ceea ce mă priveşte -, că traduc "chestii elitiste". Poate în beciul turnului de fildeş, să-l sap, sau în vîrful lui, să-l transform în far pe timp de beznă şi de mare agitată, am răspuns. Opţiunea şi operaţiunea de a traduce este prin ea însăşi anti-elitistă, pentru că nu lasă lucrurile în idiomul lor de origine (care nu este niciodată, aşa cum se spune, o limbă naţională - maternă, naturală -, ci un idiom particular, al unui autor anume, limbile fiind tocmai spaţii de traducere între indivizi), ci îl "popularizează" traducîndu-l. În plus, ceea ce traduc eu, "planul meu editorial", are o vădită linie democratizatoare, eliberatoare, anti-establishment de orice fel, inclusiv intelectual.
 
Tocmai traducînd am descoperit (cine nu traduce, nu-şi oferă nici măcar şansa de a descoperi) că a traduce, dincolo de importanţa lui funcţională, pragmatică, este un act deosebit de important în sine, ca atare, pentru orice cultură, societate şi individ. În cartea mea recentă, Totul trebuie tradus, încep prin a scrie (căci voi continua să desfăşor semnificaţiile chestiunii) că numai culturile semnificative sau consistente, care se iau în serios, traduc. Cine nu traduce e aservit deja, căci vorbeşte (adică gîndeşte, simte etc.) în limba stăpînului: nici nu-şi dă seamă că e altul. A traduce înseamnă a te elibera în mod responsabil, adică a învăţa să te poziţionezi faţă de celălalt fără a te lăsa înghiţit de el, dar şi fără a-l înghiţi, crezîndu-te buricul pămîntului. Multe dintre problemele noastre de azi, etice şi pragmatice, s-ar rezolva dacă în locul ideii de comunicare am pune ideea de traducere. E şi mai drept, şi mai eficient să-ţi spui că traduci. În plus, engleza, ca "limbă generală", globală, nu este, tocmai, o limbă, căci nu are rădăcini istorice.
 
Tot timpul mă lupt cu termeni, dacă n-aş avea de luptat n-aş traduce, sînt poet. Ne întîlnim şi comunicăm, devenim conştienţi unii de alţii tocmai prin suprafeţele sau limitele de contact dintre noi, care sînt aşa-numitele intraductibile. Unul dintre cele mai celebre este, de exemplu, différance, cu a, al lui Jacques Derrida, în loc de différence, cu e, cum e în limba franceză. Intraductibilitatea lui în română vine din faptul că, spre deosebire de franceză, în română a diferi nu are şi un sens temporal, de amînare etc. O întreagă filosofie într-un singur cuvînt.
 
Tot timpul apar cărţi fundamentale, setul nu e finit. Gîndirea şi cercetarea care duc la cărţi fundamentale sînt activităţi infinite şi colective, traducerea trebuie să fie şi ea continuă, permanentă, dar pentru asta traducătorului trebuie să i se recunoască un statut auctorial de sine stătător, iar traducerea să fie recunoscută ca activitate de cercetare în sine. Revoluţia în ştiinţele umaniste vine dinspre traducere. Cu asta mă ocup!