Simona Halep s-a oprit în semifinale la US Open 2015, unde a prins o zi rea şi a fost învinsă de o adversară mai bună, Flavia Pennetta. Atît şi nimic mai mult
Trebuie să ştii... Nu să pierzi, asta nu trebuie să înveţi niciodată. Trebuie să ştii să accepţi cînd adversarul a fost mai bun decît tine. Dincolo de tactica neadecvată, de greşeli neforţate, o mulţime, de oboseala adunată în minte şi în picioare. A fost o zi din acelea în care picioarele sînt grele, iar mîinile tremură imperceptibil.
Pennetta a fost pur şi simplu mai bună fără a căuta explicaţii savante ale victoriei ei scurte în faţa Simonei Halep. Mai bună pentru că la 33 de ani a găsit un echilibru pe care nu-l ai la 24. Mai bună pentru că a fost mai senină, fără poveri inutile pe umeri. Povara responsabilităţii faţă de suporterii din tribună şi faţă de cei de acasă, faţă de somităţile tenisului care o testează încă, dar nu o creditează. Faţă de aşteptările tatălui, care i-a recomandat, sper în glumă, să nu se întoarcă la Constanţa fără trofeu.
Depăşită de miza partidei, de importanţa acesteia, au spus comentatorii Eurosport. Posibil. Poate a funcţionat chiar supramotivarea, care de multe ori acţionează invers; îţi taie precizia, îţi întunecă mintea. Ce festin ar fi fost o finală contra Serenei! Dar Pennetta a jucat formidabil. A aspirat forţa Simonei şi a trimis-o înapoi peste fileu. Pennetta a avut un plan perfect pe care l-a aplicat cu inteligenţă, s-a văzut imediat. Şi, aş îndrăzni să o spun, a făcut-o cu un meşteşug vecin cu arta. Acelaşi meşteşug pe care l-am întîlnit cu ani în urmă la marile echipe de fotbal ale Peninsulei, de la Milan la Juve şi pînă la squadra azzurra. Scuzaţi exemplul profan!
Am zărit-o pe Nadia în tribună. Părea că vrea să îi transmită ceva Simonei. Ceva din răceala ei genială care a dus sportul în altă dimensiune. Nu era supărată Nadia, dar ştia ce urma să se întîmple. Şi Simona ştia. Nu era ziua ei însă.
Nu trebuie să înveţi să pierzi, dar trebuie să accepţi cînd adversarul a fost mai bun. A durut parcă mai tare rapiditatea înfrîngerii (6-1 6-3). Amintirea rea a meciului cu Makarova, cînd Simona îşi jurase să nu mai cedeze fără luptă. Mats Wilander, care este un fost mare jucător şi un foarte bun comentator de tenis, dar care de-a lungul anilor a spus o mulţime de prostii la microfonul Eurosport, a mers şi el pe teoria mizei care ar fi copleşit-o pe Halep. Şi a presiunii care a fost pe ea, nu pe italianca Pennetta, în ciuda declaraţiilor dinaintea semifinalei.
Domnule Stere Halep, mergeţi la aeroport şi aşteptaţi-o pe Simona! Îmbrăţişaţi-o şi puneţi-i ceva bun pe grătar să se întremeze! Şi spuneţi-i că Pennetta a reuşit la 33 de ani ce a reuşit ea la 23.
P.S.. Victoria Robertei Vinci în faţa Serenei Williams nu schimbă cu nimic datele înfrîngerii Simonei Halep în faţa Flaviei Pennetta. Schimbă altceva. Ideea că sportul este o poveste cu final cunoscut. Victoria Robertei este o minune a sportului, pe care nu o mai credeam posibilă. Dar acesta este subiectul unui alt articol.