Cer de plumb

Carme Martí este o autoare de limbă catalană pasionată de reconstituirea unor momente istorice uitate. A publicat romanul Cer de plumb în anul 2012, în colaborare cu Neus Català.
Bazat pe o poveste adevărată, romanul Cer de plumb narează viaţa de legendă a lui Neus Català, ultima supravieţuitoare a lagărului de concentrare nazist de la Ravensbrück. Autoarea Carme Martí a fost impresionată de curajul acestei femei, care n-a încetat niciodată să lupte pentru a-şi face cunoscută povestea - care nu este doar a ei, ci mai ales a celorlalte nouăzeci şi două de mii de femei catalane care au pierit în lagăr în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
 
Născută într-o familie de ţărani din Catalunya, Neus avea doar douăzeci şi doi de ani atunci când a izbucnit Războiul Civil spaniol. S-a angajat ca asistentă medicală la un orfelinat, dar în scurtă vreme s-a văzut nevoită să ia calea exilului spre Franţa, împreună cu cei 182 de copii orfani pe care-i avea în grijă. Acolo s-a alăturat forţelor de rezistenţă, s-a îndrăgostit fulminant, şi-a servit patria de departe şi a fost, în cele din urmă, deportată şi închisă în lagărele de concentrare Ravensbrück şi Holleischen, în care a cunoscut iadul, dar şi raiul solidarităţii umane.
 
Carme Martí nu face decât să o lase pe Neus Català, acum în vârstă de 97 de ani, să-şi depene povestea - uneori amuzantă, mereu emoţionantă şi, chiar şi după atâtea decenii, de-a dreptul cutremurătoare. Titlul, Cer de plumb, face trimitere la prima zi în lagăr; acel moment suspendat între viaţă şi moarte după care nimic nu va mai fi la fel.
 
Un roman captivant, inteligent, plin de spirit, care se citeşte dintr-o răsuflare.


După două zile lungi, trenul s-a oprit la Compiègne. Ne-am dezmeticit încetul cu încetul din starea de semiinconştienţă în care ne aflam, nedormite şi epuizate de oboseală. Eram aşezată la geam şi priveam gara aceea de parcă aveam să aflu de la ea nişte răspunsuri. Nu ne mişcam... părea să fie staţia-terminus, dar nimeni nu ne zicea să ne dăm jos.
 
În faţa noastră se afla un marfar plin de prizonieri. Ne priveam toate, îngrijorate. Părea că zvonurile şi coşmarurile se transformau în realitate, dar era o realitate pe care n-o puteam crede. Aşa că aşteptam, tăcute.
 
Prin fereastra trenului din faţă ieşeau două braţe care se agitau întruna; era îngrozitor. Poate ar fi fost mai bine să nu mă uit, dar nu puteam. Mi-era frică să mă uit în altă parte, pentru că ştiam că nouă ne făceau semne. Între timp apăruseră şi alte braţe, care se agitau ca şi cum ar fi vrut să ne spună ceva. Ce mai era de spus?
 
Eram aşa de speriată, că am cercetat cu privirea vagonul în care ne aflam şi, văzând că nu eram supravegheate de niciun ofiţer SS, m-am decis să scot capul pe fereastră. De cum am scos capul, mi-am auzit numele strigat de o mulţime de voci. Cum era cu putinţă?
- Neus! Neus! Neus!
 
Tovarăşele de drum mă priveau uluite, iar eu nu ştiam ce să mai cred. Un soldat SS a apărut numaidecât lângă mine, cerându-mi să închid fereastra, dar mi-am unit palmele a rugă şi l-am implorat să îmi lase un mic răgaz:
- Numai o clipă, doar un minut, am zis.
 
Am scos capul pe geam, pentru că auzeam cum continuă să mă cheme pe nume. Când am scos capul, strigătele au încetat. Priveam fix spre marfarul acela; braţele au dispărut şi-n locul lor a apărut capul lui Albert. Am simţit că mă loveşte cineva cu putere; aproape că ieşisem de tot pe fereastră. Nu puteam să cred că trenul acela mă adusese la doi paşi de Albert. Ce mică era lumea! Şi ce crudă...
 
Câteva secunde am rămas încremenită; nici nu visam, nici nu deliram. Albert al meu se afla în vagonul acela de vite. Am început să-l strig, aşa de tare că m-a auzit, iar privirile ni s-au întâlnit acolo, în acea gară. Îmi făcea semne disperate, iar eu urlam cum nu crezusem că voi urla vreodată. Nu puteam să spun nimic, doar îi strigam numele: "Albert! Albert!" Iar el îmi făcea semne cu mâinile, mâinile acelea în care ţinea toată viaţa mea.
 
Am fost apucată pe dată de o criză de isterie; loveam cu picioarele în podeaua vagonului şi ţipam; ochii mei îl priveau cu toată dragostea şi furia din lume. Câteva femei au izbucnit în plâns. Nimeni nu zicea nici pâs, dar tensiunea era aproape palpabilă.
 
Trenul lui a pornit, iar eu nu mai ştiu ce cuvinte ne-am strigat, în acel rămas bun dureros. Ştiu că am privit după tren până nu s-a mai văzut decât un punct, care apoi a dispărut de tot. Atunci am plecat de lângă fereastră şi-am văzut că soldatul SS care mă păzise avea ochii plini de lacrimi. El a închis atunci geamul, iar eu m-am gândit că ne paşte iadul pe toate.
 
 
La Compiègne ne-au azvârlit pe toate în lagărul numit Royallieu, un loc de tranzit unde se găseau mii şi mii de oameni care aşteptau să fie duşi cine ştie în ce lagăr.
 
În cazarma în care ne aflam erau sute de femei. Păşeam toate încet, privind cu frică în jur. Nu ştiam unde să ne aşezăm. Toată lumea tăcea şi privea lung: cele care se aflau acolo deja, ca şi noi care abia veneam. Femeile îşi întindeau gâturile spre noi şi ne studiau cu atenţie.
 
Am văzut atunci o mamă regăsindu-şi fiica. A ţâşnit din rândurile grupului nostru şi şi-a îmbrăţişat copila cu toată forţa de care mai era în stare. Apoi s-a dat înapoi ca s-o vadă mai bine. I-a dat la o parte părul de pe faţă. Mâinile îi mângâiau obrajii, braţele, întregul corp. Femeia plângea de fericire, iar eu am simţit atunci o undă de speranţă.
- Neus!
 
Femeia s-a aruncat asupra mea aşa de repede, că nici n-am apucat să-mi dau seama cine era. M-am desfăcut din îmbrăţişarea ei. Vocea mi-era cunoscută, dar nu reuşeam s-o identific, însă când i-am văzut chipul am recunoscut-o, şi-atunci eu am strâns-o în braţe cu putere. Era Blanca, o franţuzoaică refugiată la Carsac, cu care mă împrietenisem foarte bine. Nici nu ştiam că o luaseră prizonieră, aşa că a fost o mare surpriză s-o văd acolo.
 
Ne-au îngrămădit pe toate în cazarma aceea enormă, unde petreceam ore întregi închise unele peste altele, fără aer, în mizerie, aşteptând cu emoţie să ni se azvârle ceva de mâncare.
- Nu vă faceţi mari speranţe; ne dă o litră de pâine şi-un pahar de apă.
- Cât de des? a întrebat una dintre fetele din vagonul meu.
- În fiecare zi, a răspuns o femeie care-şi strângea genunchii la piept.
- Dumnezeule, simt că înnebunesc!
- Nazismul e o nebunie! a exclamat o femeie care-ar fi vrut să urle, dar nu o mai ţineau puterile.
- Unde e latrina?
- Acolo în fund o să vezi nişte gropi. E groaznic, dar să ştii că lumea e simţită şi-ţi respectă intimitatea, mi-a explicat o tânără cu voce caldă.
 
Am rămas alături de femeile cu care călătorisem în vagon şi m-am întins lângă Blanca şi Tití. Ele au adormit, dar eu simţeam nevoia să mă mişc. Câteva femei se plimbau de colo-colo, dar cele mai multe şedeau în fund, sau întinse pe jos. Vorbeau, dormeau, plângeau. Unele priveau fix, cu ochii goi. Eu mă tot uitam în jur, dar nu vedeam decât un lucru: disperare şi o enormă tristeţe.
- Ştiţi dacă sunt şi femei din Spania? am întrebat într-un loc.
- Da, vezi într-acolo, mi-a răspuns cineva.
- Eu sunt spaniolă, a strigat o femeie aflată în spatele meu.
 
Erau o mulţime! Republicane spaniole şi catalane - şi toate luptaseră în Rezistenţă. Imediat am simţit că suntem surori. Aşezate în cerc, ne-am pornit să rememorăm luptele din trecut. Ştiam că era mai bine decât să ne gândim la viitorul înspăimântător care ne aştepta.
 
Am cunoscut acolo şi franţuzoaice şi m-am împrietenit cu Geneviève de Gaulle. Stătuse de vorbă cu un grup de femei mai încolo, apoi s-a alăturat grupului nostru.
- Te-am văzut de când veneai spre noi, i-am zis.
- Şi la ce te gândeai?
- Mă gândeam că mi-ar fi plăcut să te văd plimbându-te prin Paris. În clipa asta simt că nu mai pot să-mi închipui cum e să mergi pe stradă, cum e să te plimbi printr-un oraş normal, cu pantofii lustruiţi şi poşeta în mână.
- Haide, Neus, a protestat Tití.
- Viaţa pe care o duceam în trecut mi se pare la mii de ani distanţă şi nu pot să-mi imaginez niciun viitor în care ne vom aminti de acest prezent, a zis Geneviève, sentenţios.
 
Orele care treceau aveau altă calitate decât orele normale şi ne aduceau pe toate mai aproape, într-o prietenie strânsă şi sinceră.
 
 
În a patra zi, a intrat un SS şi ne-a mânat afară, ca pe vite.
- Nu vă despărţiţi, le-am strigat prietenelor mele.
- Ce facem?
- Ce ne fac?
 
Dar rămâneam doar cu întrebările.
 
Ne-a scos în curte; ne-au încolţit. Unul din ofiţerii SS devenise judecător, în vreme ce restul doar priveau. Fără niciun fel de proces, nici măcar unul de formă, ofiţerul SS a început să strige nume şi sentinţe.
 
Era îngrozitor să vezi toate acele femei adunate acolo, prizoniere, şi să auzi nume şi sentinţe grave, foarte grave. Apoi, deodată, mi-am auzit strigat numele: Neus Català.
- Condamnată la muncă silnică pe viaţă.
 
Tovarăşele de suferinţă mă priveau toate.
 
Eu îmi repetam în gând: "Condamnată la muncă silnică pe viaţă."
 
Şi-apoi, râzând ca o nebună, mi-am ridicat singură moralul:
- Unde e viaţă, există şi speranţă!
  În ziua următoare ne-au dus iar la gară. Căram valizele, care erau singura noastră legătură cu trecutul. Eram mii de femei de toate naţiile, supravieţuitoarele unui convoi de 27.000 de persoane. Începeam acum să înţelegem magnitudinea tragediei: vedeam cum ne omoară cu miile. Mii de femei condamnate, demoralizate, epuizate de oboseală şi de foame.
 
La gară ne-au urcat într-un tren de vite.
- Cred că trăiesc un coşmar, s-a văcărit o femeie.
- Cum e cu putinţă să se poarte aşa cu noi? se întreba alta, frecându-se la ochi.
 
Eu nu ziceam nimic, pentru că nu mai aveam cuvinte. Când ne-au împins în sus pe rampă în vagonul de vite, am simţit că mă trimit la abator. Auzisem vorbindu-se de lagărele morţii... Eram deţinute pe motive politice şi ştiam că vom fi trimise la închisoare, dar acele "tabere" cum se traduce de fapt cuvântul Lager erau mai rele decât orice puşcărie.
 
Optzeci şi două de femei au încăput în acel vagon. Atâtea fiinţe omeneşti nu încap într-un vagon de vite decât dacă le îndeşi bine. Pe măsură ce ne împingeam mai tare, chipurile se înăspreau. Lovite, amărâte şi chinuite, simţeam cum ne strivea trupul tovarăşelor de suferinţă. Unele aveam valize, boccele, iar toate aceste catrafuse ni se înfigeau acum dureros în carne. Ochii priveau fără speranţă, înspăimântaţi, cum vagonul acela se transforma într-un puţ fără fund. Când ne-au închis acolo, am tresărit toate auzind hârşâitul zăvorului de metal - şi s-a făcut deodată întuneric.
- Nu suntem singure, a zis cineva.
- Gândiţi-vă că ne avem unele pe altele, a zis o femeie cu o voce întretăiată, care se voia a fi curajoasă.
  Am petrecut primele ore cu gândul la tot ce trăisem în ultimele zile. Voiam să ţin minte fiecare amănunt, ca să pot povesti totul atunci când va veni momentul să denunţăm aceste orori. Voiam să-mi fixez în memorie chipul acelui ofiţer SS care ne citise sentinţa, chipul femeilor care se aflau lângă mine când s-a auzit numele meu, plânsetele şi ţipetele care răsunaseră atunci.
 
Mă durea tot corpul, eram înfometată, obosită şi furioasă, iar trenul nu se mai oprea. Trecuseră multe ore şi deja simţeam că mergem spre nicăieri; se zvonea că ne duc în Germania, că acum traversăm Germania, care e o ţară foarte întinsă. Aveam o ferestruică de 50 x 30 cm - o vreme m-am amuzat măsurând-o în fel şi chip în minte. Scoteam capul afară pe rând, ca să respirăm puţin aer curat. Trenul nu se mai oprea, iar eu aveam nevoie la toaletă. Trebuia să ne facem nevoile într-un bidon care se bâţâia fără oprire.
 
Ne-am organizat cumva ca să putem dormi. Ne aşezam pe rând pe podea, spate în spate, cu genunchii la gură şi închideam ochii o vreme. Podeaua era acoperită de paie şi aerul era irespirabil.
  Dacă prima zi mi s-a părut lungă, cea de-a doua a fost nesfârşită.
- Să-mi spună cineva de ce nu se opreşte odată trenul ăsta, a urlat o femeie care părea în agonie.
- Şi dacă se opreşte şi nu ne deschide, ce rost are să se oprească? a şoptit alta, care părea să-şi fi pierdut vocea.
- Dar de ce nu ne deschid, nemernicii? a adăugat alta.
- Probabil că ne duc în Germania.
- Dacă nu opresc să ne dea ceva de mâncare, o să ne ducă gata moarte în Germania.
- Gura! a strigat o femeie, apoi, luându-şi seama, a adăugat cu blândeţe: Vă rog.
 
Orele treceau, interminabile, dar trenul nu se oprea. În ciuda tuturor dovezilor, nu ne venea să credem ce ni se întâmpla.
 
Ne durea tot, dar mai ales picioarele, aşa că uneori ne descălţam. Doar că una dintre fetele care se aflau lângă bidonul cu dejecţii - care până la sfârşitul celei de-a doua zile deja se umpluse - îşi dădu brusc seama că mizeria se revărsase peste pantofii ei.
- Ce oroare! Ce mă fac? Sunt toată plină de rahat pe pantofi! Nu vă miroase?
 
Pe noi ne-a apucat atunci un acces de râs aşa de puternic, că fata s-a pornit şi ea pe râs. Iar când ne-a trecut accesul şi aproape c-o dădeam în plâns, o femeie isteaţă a început să cânte, iar noi toate i-am urmat exemplul.
 
Am cântat până am simţit că picăm din picioare. Ne simţeam bine cântând. Gândul îmi zbura la corul bisericii, la culesul viilor, la grajdul din Carsac şi la cât de puternice şi curajoase eram, la forţa pe care-o aveam ca grup. Mă bucura gândul că nemernicii de nazişti ne aud, eram fericită când mă gândeam că exista un tren care mergea spre neant plin de speranţă.
  Dar trenul ni se mai oprea...
Şi nu ne dăduseră nimic de mâncare...
Nici de băut...
Nici mâncare.
Nici băutură.
Aşa se purtau probabil şi cu vitele.
Nici mâncare.
Nici băutură.
 
Eram murdare şi nepieptănate. Puţeam, tot vagonul puţea şi nu era chip să se aerisească. Eram triste, disperate. Vedeam cum unele dintre noi - îndeosebi cele mai în vârstă - mureau cu zile, iar asta ne umplea de tristeţe.
 
Erau acolo femei care plângeau, femei care ţipau, unele se rugau, altele gemeau. Şi mai erau şi altele, ca mine, care stăteau tăcute, dorindu-şi să-şi poată astupa urechile şi să fugă de agonia din jur.
 
Nu voiam să mă gândesc la Albert.
  În a doua zi îmi priveam fix mâinile. Înghesuită între atâtea femei, dacă nu închideam ochii vedeam doar chipuri înfricoşate şi sfârşite. De aceea preferam să-mi plec capul şi să-mi privesc mâinile. Minutele păreau să se lungească atunci când aveam ochii închişi. Dar vederea femeilor din jurul meu mă deprima. Doar când îmi priveam mâinile eram liniştită; puteam să-mi închipui că sunt doar eu, singură, citindu-mi anii şi sufletul în liniile mâinilor.
 
Se vorbeşte adesea de strălucirea chipului, dar de ce nu şi de strălucirea mâinilor? Dacă atunci când eram ajutoare de infirmieră la azilul din strada Comte mâinile mele s-au făcut mari, în orfelinatul din Les Acàcies au atins vârsta maturităţii.
  Războiul îmi dezvăluise o nouă formă de libertate. Duminica, după mitingul de dimineaţă, sau după ce ţineam vreun discurs, ori repetam o piesă de teatru, mă suiam pe patinele mele cu rotile! La Guiamets nu văzusem patine, dar la Barcelona nu mai puteam după ele. Cel mai bine mă simţeam în clipele acelea când alunecam pe rotile. Prindeam viteză, făceam opturi, cădeam şi mă ridicam iarăşi. Pe patine eram când m-am decis că mi-ajunge cât am fost ajutor de infirmieră; am învăţat destul, acum e momentul să merg înainte.
 
În ziua următoare m-am prezentat cu noaptea-n cap la spitalul din Vallcarca. Era cel mai modern spital din oraş şi îl făcuseră spital militar, aşa că mi-a fost limpede că aici puteam să servesc cel mai bine interesele Republicii. M-am înscris, apoi m-am întors în strada Comte, fiindcă eram de gardă.
- Neus, trebuie să plec acum, dar vreau să vorbesc mâine ceva cu tine, mi-a zis o infirmieră care şi ea era activistă a PSUC.
- S-a întâmplat ceva?
- Da, ceva, a zis ea îndepărtându-se.
 
Am rămas pe gânduri, dar imediat m-am luat cu treaba şi am uitat. În ziua următoare, după prânz, am ieşit să ne plimbăm prin grădină.
- Neus, eşti bine? Totul e în regulă?
- Da, mi-e bine. De ce mă întrebi?
- Pentru că văd că eşti gata să fii numită infirmieră plină. Ce faci tu acum poate să facă oricine.
- Mă bucur să aud asta. Ca să fiu sinceră, şi eu cred la fel. Călugăriţele care ne ajută nu sunt aşa de bine pregătite cum suntem noi, dar oricum fac treabă bună.
- Voiam să te rog să primeşti slujba de responsabilă sanitară a unei colonii de copii refugiaţi.
- Responsabilă sanitară?
- O infirmieră-şefă, dacă vrei. Ai să faci parte din Corpul de Carabinieri.
- Păi n-am calificarea necesară încă.
- În vremurile pe care le trăim acum, nu asta contează. Dacă vrei, înscrie-te la examen şi ia-ţi diploma.
 
Ne-am oprit din mers, iar eu nu ştiam ce să zic.
- Ce e cu figura asta? Ţi-e frică?
- ....
- Dacă nu te credeam în stare, nu te-am fi întrebat.
- "Te-am"? Cine suntem "noi"?
- Îţi vorbesc în numele Partidului, mi-a răspuns, apucându-mă de umeri.
- La naiba, nu cred...
- O să te descurci foarte bine.
- Eu visam să fiu infirmieră pe front, am şoptit, aproape un murmur.
- Neus, tu hotărăşti, eu îţi zi doar atât: în fiecare zi ne vin tot mai mulţi refugiaţi din afara Barcelonei şi avem nevoie de tot mai multe centre unde să ne ocupăm de ei. Colonia de care-ţi zic e în localitatea Premià de Dalt; acolo n-au nici medic, nici soră medicală.
 
Am îmbrăţişat-o şi ne-am despărţit în tăcere. Chiar în ziua aceea am început să-mi iau la revedere de la toţi, iar lucrul de care-mi părea cel mai rău era că nu mai puteam participa la mitingurile partidului, dar toţi îmi ziceau să las partidul, că nu era acum momentul să-mi fac griji de asta.
  Trei zile mai târziu, Neus era iar în tren, cu valiza şi bocceluţa. Întâi m-au trimis să fac practică la Garriga, unde erau mai multe colonii. M-a mişcat tare mult practica în spitalele de copii. Însoţeam un doctor, un asistent şi câteva fete care lucrau ca voluntare. Copiii făceau pe vitejii, dar cerşeau atenţie din priviri, zâmbeau, întindeau mâinile. Eu îi apucam strâns de mâini şi ne spuneam secrete. Mâini, mânuţe, ce departe de casă erau acei micuţi, cu părinţii plecaţi pe front sau morţi. Ce tari trebuia să fim cu toţii!
 
Destinaţia mea acum devenise colonia Les Acàcies din localitatea Premià de Dalt, iar coloniile acestea depindeau toate de preşedinte, aşa că li se spunea coloniile lui Negrin. Am rămas impresionată de ce-am găsit acolo. Acacia, palmieri şi platani, şi ce mai conac! Am intrat încet, iar la poartă m-au luat în primire nişte copii.
- Cine eşti?
- Neus.
- Ce ai în valiză?
- Nişte haine.
- Ce vrei să faci aici?
- Mă întreb cum se numeşte acest copil atât de curios, am zis, aplecându-mă la nivelul lor.
- Eu sunt Juan.
- Eu sunt Francisco.
- Câţi ani aveţi? am întrebat, lăsând jos valiza şi bocceaua.
- Eu am opt.
- Eu am zece. Tu?
- Eu am douăzeci şi doi, am zis, după o clipă de gândire.
- Ai venit să locuieşti aici?
- Da, o să stau cu voi.
- Părinţii tăi au murit sau te-au abandonat?
- Vai de mine, părinţii nu-şi abandonează niciodată copiii.
- Ba da, pe el l-au abandonat.
- Nu cred, am zis ferm.
- M-au pierdut. Aici au grijă de mine, dar ai mei m-au pierdut.
- Francisco, scumpule, părinţii se pierd de copiii lor când e război, dar după război o să-i găsim, da?
- Nu ştiu...
- Haideţi, nu mă poftiţi înăuntru?
 
Juan mi-a luat valiza, iar Francisco m-a apucat de mână.