Aş alege să fiu vultur...

Să priveşti munţii, de jos... Apoi să fii în vârful lor şi să te simţi stăpânul lumii. Deasupra ta - numai cer. Sub tine - toată ţara. Să simţi iarba sub tălpi. Să îţi pierzi privirile într-o mare verde, pictată cu flori galbene, şi mov, şi albe, şi albastre. Să începi să cobori şi să ai în dreapta un perete vertical de stâncă. Să vezi în vârful lui un corb. Care te ceartă, pe limba lui. Sau îţi spune că Dumnezeu e puţin supărat şi o să plouă. Să priveşti în jos, în stânga, şi să nu poţi zări capătul hăului...

"Dacă ar fi să mă reîncarnez şi să pot să aleg eu, aş alege să fiu un vultur. Sa trăiesc aici, sus, toată viaţa mea. Departe de tot. Eu şi cu muntele..."

Mă uit în jurul meu şi este pustiu. Şi soare. Îmi doresc şi eu să fiu o pasăre. Să pot să cobor în picaj până în fundul prăpastiei, şi apoi să mă înalţ la loc, până pe cel mai înalt vârf.

Turismul în România, draga de ea, înseamnă o oră şi jumătate de stat la coadă la telecabina din Buşteni, către Babele. Mai înseamnă şi două monumente ale naturii. Şi o poză cu un câine pe nume Beethoven. Duminică în Munţii Bucegi privesc România de sus de tot, de la Cruce. Şi îmi spun: "Frumoasă ţară avem... Păcat că e locuită!"

El are chelie, burtă, pantaloni scurţi şi şlapi în picioare. Poartă o cămaşă în pătrăţele, descheiată până la brâu. I se vede părul de piept şi lanţul gros de argint. De care atârnă o frunză mare de marijuana. Tot din argint. Soţia lui are şi ea pantaloni scurţi. Scrie pe ei "pleasure island". În picioare papuci de plastic. Stau la coadă la telecabină. Se pregătesc să urce sus, pe munte.

Alături, o familie de ţigani vinde porumb fiert 15 mii şi porumb copt 20 de mii. Sunt 4 femei. Au pantofi cu toc şi tălpile negre-negre. El este unul singur, stă trântit pe iarbă şi joacă tetris. Cu sonor. Femeile vin şi îi întind sutele de mii. În spatele lui abureşte o grămadă proaspătă de balegă de cal. Se lungeşte şi se descalţă de pantofii de piele gri cu multe cruciuliţe imprimate pe ei.

De la tarabe se aude muzică etno: adică muzică din aceea populară, remixată cu ritmuri dance. Se vând suveniruri: porumb, ceapă şi usturoi din plastic, statui şi farfurii cu Vlad Ţepeş (Dracula, de!) şi bandane cu cap de mort şi cu dolari americani. Nici un străin la coadă la suveniruri. Doar români.

Sus de tot, Babele sunt încercuite cu un gard de sârmă cu ţepi. Nici că le pasă. Se fac fotografii cu Saint-Bernard-ul. Sfinxul a rămas totuşi neîngrădit. Se uită plictisit departe, către Omu. În jurul lui, copii cu mitraliere de jucărie, mame cu poşete pe umăr şi taţi cu genţi de voiaj cu mâner şi rotiţe imortalizează momentul.

"Unde suntem acuma mami, ştii?"
"Da, la Babele..."
"Şi ce sunt Babele?"
"Ei, ce să fie... nişte pietre...", şi puştiul mai trage o rafală de mitralieră.
"Bravo, puiule!"

Ne îndepărtăm către Cruce. Lăsăm în urmă turismul românesc şi ne înfrăţim cu natura. Sticle goale de Coca Cola, pachete de ţigări mototolite, ambalaje de biscuiţi turceşti. Învinge totuşi pajiştea verde, verde de tot. Şi liniştea. Şi corbul croncănind. Şi turma de oi albe şi negre care se apropie. Câinii rânjesc la noi, dar nu ne latră. Nu încă.

"Băieţi, aveţi şi voi o ţigară?" Ciobanul îşi potoleşte câinii cu un sâsâit.
"Sigur, şefu', şi două!". Scăpăm cu bine.

Sus, la Cruce, ne copleşeşte priveliştea. Ne uităm în jos, de pe buza crestei, şi simţim furnicături pe mâini şi goluri în stomac: e aşa de sus!

Ne amintim povestea celor doi amanţi prăvăliţi în prăpastie: el dispăruse de acasă din week-end, cică la mama la Constanţa. Au fost găsiţi după 3 zile de căutări, în Bucegi. Zdrobiţi. Şi ne gândim cum a primit nevasta lui, proaspătă mămică, două veşti dintr-un foc: cum că el a murit. Împreună cu amanta.
Două veşti proaste?
Sau o veste bună şi una rea?
"Pai depinde în ce ordine le-a primit..."
"Vezi, Dumnezeu nu dă cu parul..."

Coboram pe Jepii Mici, către Buşteni. E greu. Şi "interzis iarna", scrie pe indicator. Multe, multe cruci pe traseu. 1999. 2002. 1975. 2004. 1989.
"Ăsta o fi prins Revoluţia?"

Trec pe lângă noi, în viteză, 4 vorbitori de engleza. Greşesc traseul, le strigăm din urmă, dar nu ne ascultă.
"Lasă, că îi vedem mâine la ştirile de la ora 5, la Pro TV..."

E atât de frumos, şi atât de linişte, încât ne dorim să rămânem lângă cascada asta. Sau lângă "piscina" cu jacuzzi dintre stânci. Măcar o vreme. Coborâm, coborâm, până simţim că ne explodează muşchii gambelor. Începe să plouă, uşor. Dumnezeu nu e supărat, că prea plouă încet şi frumos. Poate doar face duş...

Se face tot mai cald, şi privim înapoi, în sus, unde era răcoare. Stânca. Albă. Curată. Şi cascada.

Oftăm, şi ajungem în Buşteni. Pe pajişte, alte familii cu alţi copii frig mici şi fleici. Grătar lângă grătar, pătură lângă pătură, manea lângă manea. Joc de cărţi lângă joc de cărţi. Ambalaj de plastic lângă ambalaj de plastic. Ne amintim inscripţiile de pe tăbliţele prinse în copaci, pe traseu: "nu lăsa pe munte decât urmă paşilor tăi..."

România, draga de ea, este din nou în mijlocul nostru. Întreagă, cu toţi oamenii ei români.
Mă uit în jurul meu şi nu mai este pustiu. Şi nici soare. Încă îmi doresc şi eu să fiu o pasăre. Să pot să mă înalţ la loc, până pe cel mai înalt vârf. Şi să nu mai cobor de acolo niciodată.