Un mic pescar de Delta Dunării...

Nea Ion e un om înalt, voinic şi sănătos. Are 63 de ani şi îţi vine să îi spui mai degrabă "Domnul" decât "Nea". Prăjeşte pe plită, în curte, într-un ceaun mare, bucăţi de carne, ficat şi fudulii de mistreţ. Ni le serveşte fierbinţi, direct de pe foc. Ne povesteşte apoi cum se cară mistreţul împuşcat: îl legi cu funia de bot, petreci funia pe după umăr, peste un par, şi tragi animalul prin stuf. Obligatoriu: trebuie să te alimentezi permanent cu tărie, altfel nu faci faţă. Ce, maşina merge fără combustibil?

Nea Domnu' Ion trăieşte pe baltă din 1998, de când a ieşit la pensie. E de loc din Brăila. Da' ce să facă acolo? Să joace table în faţa blocului cu vecinii? Mai bine aici, în Deltă: Dunăre. Stuf. Căsuţa. Barca. Peştele. Grădina. Câinele Max. Vânătoarea. Ţigările Carpaţi. Şi liniştea.

Anul acesta, ziua mea m-a prins în Delta Dunării. Un loc aflat (încă) în ţara asta. Şi totuşi un ţinut dintr-o altă lume. Acea lume care ar putea face din România, draga de ea, patria în care să vrei să trăieşti până la sfârşitul zilelor tale...

Cadouri de ziua mea au fost multe. Atât de multe că nu mai îmi ajungeau braţele ca să le primesc pe toate. Primul a venit dimineaţa, pe la 7, când m-am trezit: era senin de tot şi Dunărea oglindă. I-am cerut căpitanului de pe vaporaşul nostru să ne ducă într-un loc despre care să putem spune: uite, asta e Delta! Şi ne-a dus. Pe canale înguste de tot. Printre sălcii. Printre egrete albe şi bâtlani cenuşii. Printre cormorani şi lişiţe negre cu pui mici şi drăgălaşi. Printre şerpi de apă, paturi de nuferi şi raţe sălbatice. Ne-a dus prin patria stufului până la pontonul lui Nea Domnu' Ion.

Al doilea cadou a venit pe neaşteptate. Stăteam şi pescuiam pe puntea vaporaşului când căpitanul a început să ne strige să ne uităm în sus. Şi atunci i-am văzut. Pelicanii. Un cârd uriaş, de vreo sută de exemplare. Zburau chiar deasupra noastră, către lacurile din apropiere. Le-am urmărit disciplina militară. Bătaia identică din aripi. Avangarda şi ariergarda. Ciocurile galbene şi aripile negre cu alb. "Nu mai prindeţi peşte azi, copii. A ieşit pelicanul pe baltă. S-a terminat, gata peştele".

Şi totuşi am prins. Am prins cel de-al treilea cadou: Peşte după peşte, roşioară şi biban. Atât de mulţi au venit să ne întâmpine, încât, după două ore de pescuit, ne-am oprit pentru că era plin juvelnicul. Plin de tot. Am fost cei mai mari mici pescari din Delta Dunării, timp de două ore.

Şi aşa m-am pregătit pentru cadoul cu numărul 4, oferit de Nea Domnu' Ion în colaborare cu cei trei membri ai echipajului nostru: brânză de burduf cu mămăligă. Saramură de peşte (din peştele prins de noi!). Şi friptură de mistreţ la ceaun. Plus şampanie rozé, aşa, în cinstea sărbătorii! Doar noi 7, plus Nea Domnu' Ion, plus echipajul nostru din 2 marinari şi un căpitan.

Aţi văzut vreodată lebede? De aproape? Acasă la ele, pe lacul lor personal? Atât de albe, de calme, de elegante şi de sigure pe ele, încât nici măcar zgomotul motorului nu le-a deranjat? Eu am văzut. A fost al cincilea cadou şi a venit aşezat pe boboci de nuferi galbeni.

Seara, pe la 8, am primit apus de soare, garnisit cu salcie bătrână, concert de broaşte şi... o piesă a trupei Vank, cântată la radioul obosit din cabina căpitanului. La Radio România Actualităţi. Am crezut că gata, asta a fost tot, ca nu mai am cum să primesc mai mult de ziua mea.

Dar s-a făcut din nou dimineaţă şi... mecanicul bătrân de tot şi pe trei sferturi surd mi-a cules o crăiţă: "Ştiu ca a fost ziua dumitale ieri. Floarea asta (era mov şi era ciufulită) se numeşte crăiţă. La Mulţi Ani! Şi mai încolo, când o să staţi la masă, o să vin să vă cânt o romanţă frumoasă la acordeon!"...

... Au trecut cele 5 zile în Delta Dunării. E din nou o altă dimineaţă, cea în care mergem înapoi, către Tulcea. Lăsăm în urmă pelicanii. Lebedele. Egretele. Peştele. Oglinda Dunării. Sălciile. Liniştea. Acordeonul. Crăiţa. Friptura de mistreţ. Pontonul de la Nea Domnu' Ion. Ploaia din ziua aceea, de la prânz, când am adormit toţi afară, pe punte...

Mă gândesc că Delta Dunării face parte din ţara asta... Şi că am simţit, cinci zile la rând, că România, draga de ea, este cel mai frumos loc de pe Pământ... Trec în revistă lista de cadouri. Şi îmi dau seama că cel mai frumos cadou a fost altul: oamenii. Mihaela şi Dragoş, Răzvan, Ovidiu, Cristi, Inu, căpitanul, nea Sandu şi nea Senea şi, desigur, Nea Domnu' Ion... Pot să rămân toată viaţa un mare mic pescar de Delta Dunării?