Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  România, draga de ea!

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Seminţele nu încolţesc decât la întuneric...


Laura Chivu

05.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică

Pentru Lucian


- Ţi-am spus vreodată că te iubesc?
- Nu, nu mi-ai spus...
- Te iubesc...
- Încă?
- Mereu...


Era o replică furată dintr-un film cu Demi Moore şi Woody Harrelson. Dar o replică ce le plăcuse lor mult de tot. Li se potrivea. Se iubeau mult. Erau împreună de câţiva ani, şi trecuseră împreună şi prin bune, şi prin rele... Împărţeau aceeaşi garsonieră, aceeaşi bucată de pâine şi acelaşi salariu... Se înţelegeau din priviri, se certau ca toţi oamenii, se împăcau jurându-şi să nu se mai certe niciodată şi mergeau mână în mână, convinşi că aşa va fi mereu... Până într-o zi, când ceva s-a schimbat... O poveste de dragoste cu nimic diferită de atâtea alte poveşti de dragoste...

"Noi credem în Dumnezeu. Gustul Paradisului". Suntem în România, draga de ea, şi asta scrie pe pliculeţul de zahăr de lângă ceaşca de cafea pe care m-am oprit să o beau în drum spre mare, la un popas de pe şosea. Imediat după autostrada asta nouă.

Nu ştiu ce m-a făcut să îmi amintesc brusc povestea asta de iubire. Poate anunţul de pe raftul cu ţigări, o variantă autohtonă la "tutunul dăunează grav sănătăţii": O ţigară de fumezi / Spre spital tu te îndrepţi... Asta pentru că el a devenit fumător convins de-atunci...

Într-o zi, ceva s-a schimbat. Nu brusc. Aşa, încet încet... Ea se îndrăgostea de altul. Mai matur, mai serios, mai trecut prin viaţă. Cuceritor, şarmant, uns cu toate alifiile. S-a lăsat convinsă că şi-a găsit jumătatea. Şi a plecat. Schimbarea s-a petrecut încet. Plecarea a fost însă bruscă.

Chelneriţa de la popas este tânără şi frumoasă. Are puţin peste 20 de ani... Este însă foarte serioasă şi o ghicesc tristă. Iubeşte şi ea? A fost părăsită? Sau se pregăteşte să părăsească?

Reacţia lui a fost cumplită: garsoniera distrusă, devastată. Crize. Alcool. Ţigări. Femei. Telefoane în miez de noapte. Zile şi nopţi nedormite. "M-am închis în casă, am dat drumul la muzică la maxim şi am început să smulg de pe pereţi tot ce găseam. Să sparg. Să distrug. Şi să urlu. Plângeam ca un copil, în hohote, şi distrugeam tot în calea mea. Apoi am vrut să mor. Nu mă gândeam decât la asta. Cum să fac să termin. Repede, fără dureri, fără urme. Să o fac să plângă cum plângeam eu." În timp ce ea îşi trăia zâmbitoare aventura. Noua experienţă de viaţă.

Să o întreb? Să nu o întreb? În definitiv, cine sunt eu, să mă bag în viaţa fetei şi să o iau la bani mărunţi? Treaba ei de ce e tristă. Eu sunt doar o clientă din atâtea care se opresc aici în drumul spre mare. Şi îmi beau cafeaua mea în care am pus zahărul Gustul Paradisului.

Nu a durat mult. Treceau săptămânile şi îşi dădea seama că nu e nimic adevărat din ceea ce i se întâmpla acum. Bărbatul ăsta grozav nu era, de fapt, aşa de grozav. Nu ştia replica din film. Nici măcar nu văzuse filmul. Şi nici nu îi săruta genunchii. Nu o alinta cu cuvintele acelea frumoase. Nu o făcea să râdă şi nici nu împărţea cu ea aceeaşi bucată de salam din frigider. Nu dansa cu ea în sufragerie, pe muzică de la MTV. Nu îi făcea picnic pe covor atunci când afară ploua şi nu puteau ieşi în parc. Nu făcea decât să ţină lecţii de viaţă şi să îi demonstreze în fiecare clipă cât de matur e el şi cât de copilă e ea...

Trec în revistă toate poveştile de iubire în care unul din cei doi a vrut, la un moment dat, să îşi ia zborul... Nici măcar nu ai ce face în momentele astea, tu, celălalt. Decât să laşi aripile să se întindă. Şi vântul să sufle. Şi zborul să pornească. Există o vorbă frumoasă, care spune că dacă omul pe care îl iubeşti vrea să plece, să îl laşi să o facă. Dacă se va întoarce înapoi, înseamnă că te iubeşte cu adevărat. Dacă nu se întoarce înapoi, înseamnă că nu a fost să fie...

Au trecut câteva luni. Aventura trecuse de mult. I-a rămas experienţa. Învăţarea. Cunoaşterea. Înţelegerea. Crescuse mult. Crescuse mult, ca să înţeleagă că jumătatea ei nu era bărbatul-minune din cele câteva săptămâni. Ci omul pe care l-a lăsat în urmă. Cel pe care îl făcuse să plângă. Omul care îi săruta genunchii. Omul care era acum departe...

Un prieten bun şi drag a scris la un moment dat că plantele se înmulţesc prin seminţe şi că înainte de a avea soare şi lumină, seminţele au nevoie de întuneric şi umezeală ca să încolţească. Ai nevoie de întuneric ca să prinzi rădăcini. Aşa începe o nouă viaţă.

A fost o perioadă lungă şi grea de întuneric. Întunericul în care el, omul care săruta genunchii, îşi căuta noile rădăcini. Nu vroiau deloc să se prindă. A fost o perioadă lungă şi grea. Şi apoi s-a liniştit şi a scos din nou capul la lumină. A încolţit din nou. Mai bun. Ea s-a reîntors, pentru că îl iubea cu adevărat. Şi el a primit-o, pentru că i-a înţeles nevoia de zbor. Acum sunt căsătoriţi de aproape 3 ani. Şi ştiu amândoi că pot zbura doar împreună...

Cer nota şi plătesc. Chelneriţa cea frumoasă ia banii, şi vrea să îmi dea restul. "Nu, lăsaţi aşa", i-am spus. Erau aproape o sută de mii în plus. S-a luminat brusc. Nu mai era nici urmă de tristeţe în ochii ei. Poate iubea, poate fusese părăsita sau părăsise. Dar nu de asta era tristă. În România, draga de ea, este uşor să faci o chelneriţă tânără şi frumoasă să fie foarte fericită...

- Ţi-am spus vreodată că te iubesc?
- Nu, nu mi-ai spus...
- Te iubesc...
- Încă?
- Mereu...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




1 comentariu

  • Superb!
    Doriana, 03.10.2010, 15:08

    Mi-a placut mult!

Spacer Spacer