Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  România, draga de ea!

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ecoul duminicii din Sălăjan


Laura Chivu

29.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-am ridicat 10 cm de la pământ. Levitez. Habar nu am cum să explic fenomenul, nici măcar nu mă interesează să îl explic. Pur şi simplu pot să zbor şi mă simt extraordinar de bine. Iau viteza pe cărarea care duce sus, către deal. Am grijă să o ţin, cărarea, pentru că 10 cm distanţă de la pământ nu îmi sunt de ajuns ca să trec peste tufişuri sau copaci, dacă m-aş abate de la drum. Mă întâlnesc cu oameni. Mă privesc ciudat, strigă după mine, şi mie nu îmi pasă. Sunt prea fericită ca să mă opresc. Zbor!

De n-ar fi fost o muscă mare de vreo 2 cm şi gălăgioasă cât o orchestră întreagă, nu m-aş fi trezit din visul ăsta frumos, duminică dimineaţă, la ora 08:30. Am încercat să ignor musca cât de mult am putut. Dar deja ieşisem din vis şi începusem să mă întreb pe unde a putut intra nenorocita, că doar avem plase la toate geamurile. Plus că a mai început şi Gringo (ăsta e soţul meu. Nu îl cheamă aşa, de fapt. Aşa îl alint eu) să dea cu perna după bărzăune şi să îl ameninţe:

"Dacă te prind, nu te omor! Doar te chinui, auzi? Te chinui!"

Tace musca. Începe în schimb să cânte cineva afară. O femeie. Are o voce cu note înalte şi nu înţeleg o vorbuliţă din ceea ce cântă. Bănuiesc doar că cerşeşte. Cântă frumos. Aşa, ceva ca o incantaţie indiană, cu multe vocale alungite. Mi-o închipui bătrână şi ţigancă. Ies repede la fereastră, cu speranţa să o văd. La blocurile din jur este câte un vecin ieşit jumătate pe geam aproape la fiecare apartament. Tot ca să localizeze cântăreaţa. Remarc (pentru a mia oară) că blocurile de 4 etaje din faţa noastră arată exact ca nişte cutii de chibrituri şi nu au balcon. (Cum or putea trăi oamenii ăştia aşa, fără balcon?). Reuşesc să o văd pe posesoarea vocii ireale... E bătrână... Nu e ţigancă. E albă. Îmbrăcată curat, frumos, ca de duminică. E simpatică. Nu se opreşte deloc, aşa că o privesc cum trece cântând printre blocuri.

Cartierul Sălăjan. Din Bucureşti. Capitala ţării noastre, România. Draga de ea... Un glas frumos şi misterios de cerşetoare scoală din pijamale un cartier întreg, duminica dimineaţă, la 8:30. Să fi atins arta cerşitului noi dimensiuni?

Îi văd în fiecare zi. De la volanul nervosului Tico verde pe care îl conduc prin Bucureşti. Îi văd la fiecare intersecţie. În fiecare dimineaţă aglomerată în drum spre serviciu. În fiecare seară obosită, când merg spre casă. Vin şi îmi bat în geam. Cu hainele murdare. Cu pantofii rupţi. Sau desculţi, acum, vara, că e cald. Ciufuliţi, murdari pe faţă şi pe mâini. Bătrânii se închină şi rostesc numele Domnului. Copiii sărută portierele sau dau fuga să spele parbrizul.

Îi privesc şi nu pot să nu îmi amintesc de fiecare dată expresia de escroc sadea şi rânjetul lui Dinică în "Filantropica". Şi replica lui de la finalul filmului... "Ţi-e milă? Ţi-am luat banii!". Şi mă chinui să nu îmi fie milă. Să mă uit în partea cealaltă. Să ridic geamul maşinii. Să nu dau fuga la portofel...

Dar vine Cristina, prietena mea cea mai bună, şi îmi povesteşte într-o zi:

"Sa vezi ce mi s-a întâmplat aseară! M-am dus să îmi cumpăr de mâncare în Piaţa Amzei, la supermarketul ăla de acolo. Pe scări, în faţa intrării, un bătrân. Bătrân de tot. Păr alb, gârbovit, trist... Şi cu privirea aia de bătrân: ochii umezi şi roşii şi blânzi... Blânzi de tot... Ţinea nişte bani în mână şi ruga pe toată lumea să îi cumpere şi lui un iaurt dinăuntru, că pe el nu îl lăsa să intre... I-am cumpărat eu mai multe iaurturi, şi simple, şi cu fructe, să aibă.

I le întind... El le ia. Mă priveşte cu ochii aia... Îmi mulţumeşte... Şi bagă iaurturile într-o pungă mare. În care avea zeci de feluri de iaurt. Zeci de borcanele. De toate felurile.

Şi atunci îmi explică o femeie: "Domnişoară, le adună aşa şi le vinde mai pe seară pe tarabă, în piaţă... Face şi amărâtul un ban, ca n-are nici de unele... E aici în fiecare zi, de dimineaţă până seara..."

Eu îmi fac cumpărăturile la alt supermarket... Unde cerşesc în faţă numai copii murdari, care vor să îţi sărute mâna la ieşirea din magazin... Până zilele trecute. Când am cumpărat mai multe decât puteam duce în cele două mâini ale mele. Aşa că am ieşit din magazin cu tot cu cărucior. Până la bolidul verde. Descarc bagajele, le bag în maşină şi mă întorc să duc coşul. Şi în spatele meu o văd... pe ea... Pe bătrânica cu vocea ireală de la mine din cartier. Cea simpatică şi în haine de duminică. Din duminica în care am levitat...

"Lăsaţi, doamnă, că duc eu coşul înapoi", îmi zice ea, şi mă priveşte drept în ochi, aşteptând să îi dau ceva. Are ochi albaştri şi e tot curat şi frumos îmbrăcată.

Scot pe loc bani şi îi întind. Îi spun:
"Nu, nu se poate să îl duceţi dumneavoastră, îl duc eu."
"Nu, nu, îl duc eu, mergeţi liniştită. De ce să vă mai întoarceţi?"

Îi dau coşul gol, îi mulţumesc şi dau să plec.
Dar mă întorc şi o întreb:
"Dumneavoastră eraţi duminică pe Str....? Cântaţi foarte frumos, să ştiţi..."

Se întoarce şi ea către mine. Mă priveşte iar cu ochii aceia ireal de albaştri. Zâmbeşte. Şi spune:
"Da, eu... Îmi place aşa, duminica, să merg şi să cânt... Între blocuri se aude foarte frumos ecoul... Nu cer nimic, să ştiţi, doar cânt. Îmi place să cânt...Va mulţumesc, doamnă."

Şi atât. Îşi ia coşul şi îl împinge încet către magazin...

Când m-am urcat în maşină, îmi tremurau mâinile...

Ce mai contează replica din "Filantropica"? Ce mai contează că bătrânelul din Piaţa Amzei vindea iaurturile? Ce mai contează levitaţia mea din visul de duminică? Ce contează că blocurile din faţă nu au balcon? Sau că în fiecare seară mă întorc frântă de oboseală acasă? Sau că...

Cartierul Sălăjan. Din Bucureşti. Capitala ţării noastre, România. Draga de ea... O femeie de aproape 80 de ani cerşeşte în faţa unui supermarket, cărând înapoi, în magazin, coşurile goale ale clientelor. Iar duminică este atât de liniştită şi de fericită, încât poate să se plimbe prin cartier, printre blocuri, cântând. Pentru caă îi face bine. Şi pentru că îi place cum se aude ecoul...

Duminica dimineaţă mă trezesc brusc, sperând să aud din nou glasul ireal. Ascult. Ies la balcon. E linişte. Aştept, trece încă o jumătate de oră, dar nimic... Doar zgomotele oraşului: robineţi schimbaţi, flexul în apartamentul de la 5, unde se lucrează, maşină de gunoi, manelele de la etajul 6, copii plângând, scârţâitul de roţi...

Glasul ireal s-a mutat probabil printre alte blocuri. Ca să compare ecourile...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer