69

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.

"Nu acuz pe nimeni, ci pe toţi."
(Maiakovski)
E marţi şi porcăria începe să fie din ce în ce mai mare. Vară, la mare, la soare, fix din pulă. Îmi trag, în schimb, picioarele, stîngul după dreptul după stîngul, prin Marele Oraş (cum ar zice un parabolic) în care nu pot să spun că, după 9 ani, mi-am găsit vreun rost. Nu visez la capetele frumoase ale cailor de acasă, îl văd doar, Vladimir Ilici, îl văd pe taica atunci cînd o să-i mai cer "niscaiva părăluţe", cum o să bage el repede mîna-i muncită în chimir, ca să nu mă prind cît îi e de ruşine cu mine, sînge din sîngele lui, vorb-aia. Probabil consăteanul Ilie îl agrăieşte încă humoristic:
- Ai, mă, Gheorghe, da' fi-tu ăla mic... nu-i e şi lui dor de satu' natal?

Mă-ta-i natală, dar tata nu i-ar zice niciodată aşa ceva, tata, "bun ca pîinea caldă"... chiar mi-e foame, roşiile clocite cu pîinea nu mă pot ajuta prea mult, da' ce să-i faci, te sacrifici dacă ai pornit să te scoţi în capitală. Sînt un labagiu de personaj dintr-o nuvelă de Vlahuţă şi nici nu e greu să ajungi în halul ăsta, Bucharest at night: peşti, curve, homleşi, cerşetori, beţivi, poponari, freaks, şmenari cu ochelarii lor pe frunte şi atîta transpiraţie la subţioară, fufele lor băşite care, pregătiţi-vă, o să vă uimesc, mă privesc cu dis-preţ!, să-mi fut una, hoţi, hoţi proşti... Adică, ar putea cineva să creadă despre mine că am bani!? Doar ei. Puteau să mă întrebe, cum se face, "banii sau viaţa?" - şi m-aş fi pişat pe mine de frică şi le-aş fi dat cei zece mii de lei pe care-i aveam. Da' nu! Ei au considerat că e mai bine să-mi fută faţa, apoi mi-au luat averea din care şi-au cumpărat probabil un pachet de "Carpaţi" sau au mai pus două mii şi au intrat şi ei la metrou ca oamenii, cu cartelă.

Sînt sigur că din cauza asta m-a dat afară Popovici, curmîndu-mi o carieră de ziarist prodigios. Văzîndu-mi faţa, şi-o fi imaginat că m-am îmbătat prin vreo cîrciumă sordidă, n-a fost departe de adevăr, şi m-am bătut pe acolo.
- Ionuţ, tu ai idee ce-i aia o ştire? a venit la mine după ce m-a privit un timp, ezitînd parcă. "Într-o zi, Gregor Samsa s-a trezit transformat într-un gîndac", uite-o ştire!

Cu ochii beliţi de fericire, de parcă el ar fi descoperit-o.
- Şi tu ce-mi aduci!? "Începînd de mîine, copiii se pot da în lanţuri în Cişmigiu!" Asta-i ce-mi aduci tu după o săptămînă în care nu te-am văzut la faţă (ironic foc, nu!?)! Ce faci tu, de fapt, cu timpul tău?
- Creez, bulangiule!
Unu' mai al dracu' decît celălalt!

Oricum, m-a dat afară şi de atunci (de o lună, adică) s-a futut chiar totul. Sînt cleios de la praf şi transpiraţie tot timpul, mă culc dimineaţa şi mă trezesc seara... cu trupul deprimat şi interes minim. Fumez chiştoace şi la căderea nopţii mă preumblu prin acest Bucureşti, loc al fucking pierzaniei! Şi ştii care-i culmea, Vladimir Ilici? Fără să mă pierd!

Vreau să mă pierd, băg... vreau să beau, stai, nu!, vreau să fiu cool, să mă droghez, să fut femei, bărbaţi, copii, animale, tot, să pierd bani la jocuri de noroc, să zic "ce faci, barosane?" şi chestii de astea... dar eu, eu stau (cînd vreau să zic că am ieşit) cu Alex şi vorbim discuţii: că Tatăl Absent, că Coelho, a, Coelho, că Camus, desigur... Vreau să fiu Tyler Durden din Fight Club sau bulangii din Velvet Goldmine, vreau să fiu Ewan McGregor, să fut cîte cinci femei pe zi în loc să-i dau în cap de cinci ori pe zi, fute-m-aş!

Adina, de ce m-ai părăsit, "ma chair est triste, hélas! et j'ai lu tous les livres". Ai fost un futai bun, fetiţa mea din high life, doar păsărica ta educată m-ar putea mîntui acum. Nu trebuia să mă laşi, Adina, la cei 19 ani pe care îi ai acum ar fi trebuit să ştii că "bărbaţii sînt porci". Dar nu, încă nu e timpul pentru tine, despre miasmele dragostei şi trădării şi urii vom vorbi noi mai tîrziu.

Am vrut să fiu un scriitor român de succes. Să vorbesc despre dramele şi mîniile şi debusolarea generaţiei mele, generaţia prezervativ, "generaţia de sacrificiu", despre revoluţie şi mineriade & stuff... Numai că toate astea îmi sînt la fel de străine ca oboseala unui lucrător chinez după ce a mai pus enşpe şine de tren în America secolului... Şi apoi, despre toate astea au scris mai mulţi, exilaţi toţi. Eu ştiam că exilat a fost Ovidiu, de pildă, un labagiu care plîngea la malul Mării Negre după Roma lui, în loc să se bucure de darurile barbarelor, el, cîntăreţul artei de a iubi... Stătea pe plajă (unde, de altfel, i-au şi făcut statuie) şi se uita încolo... În fine, asta ştiam eu că e exilat, dar ăştia erau de-un gen aparte, erau exilaţi interior. Adică, de suferinţă, s-au închis în sine, s-au exilat în ei şi după împuşcarea Tiranului Nicolae Ceauşescu şi-au dat drumu'. Chiar că.

Am vrut să scriu un roman, 69. Eram în primul an de facultate, vacanţa de iarnă. Nu aveam unde să fac Revelionul, în "satul natal" (isteţ Ilie) mi-am jurat să nu mai pun picioru' o dată ajuns în Bucureşti. Mi-am pus atunci o sticlă de votcă într-o pungă, ca americanii, şi m-am dus la muzici în Piaţa Revoluţiei, să întîmpin Noul An în stradă, cu alţi orfani. Am pilit singur un timp şi la doişpe am început artificiile şi bombiţele şi "La Mulţi Ani!" şi printre toate acele zbierete caracteristice efuziunilor de bucurie am putut să prind două voci calde ale unor tipi mai beţi ca mine care strigau şi ei: "69! Hai Steaua! 69!". Asta era... Trebuia să scriu un roman care să-mi răzbune adolescenţa bolnavă, cu nopţile disperate în care îmi pierdeam, minut cu minut, viaţa şi credinţele şi curiozitatea. Şi acest roman avea să se cheme 69, pe numele lui, şi trebuia să fie despre ce am spus. Timp de doi ani nu mi-am pierdut gîndul, îl uitam, dar reveneam la el cu obişnuinţă, pînă mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre ce credeam că ar trebui să ştiu şi că, dacă e să fim sinceri, mi se cam şi rupe. Revoluţia (că aşa i se spune, de parcă ar fi fost prima şi ultima) a produs doar nişte filme şi cărţi de căcat, în care unşii cu toate alifiile au arătat că sînt de fapt, au fost tot timpul, nişte idealişti. Dezabuzarea lor mă dădea pe spate... aceleaşi metafore, aceleaşi simboluri care îmi arătau că nimic nu e surpat în fiinţa lor, cum scriau în '70, să zicem, pot scrie şi acum. În veci. Şi tot ce au reuşit să producă aceste melodrame româneşti era eu dîndu-mi întîlnire cu o fată din "satul natal":
- Da, Corina, ne vedem deci la Universitate, la fîntîni, ştii unde e asta?
- Unde, mă, acolo unde s-a murit pentru libertate?

N-am înţeles-o pe moment, dar în timp ce o aşteptam mi-am dat seama că ea e deşteaptă şi are simţul umorului, într-adevăr, aşa scria pe un zid, "Aici s-a murit pentru libertate", şi ea, hm, uite, ea îşi dăduse seama că ăla care a scris aşa trebuie să fi fost un Caţavencu care nu numai că n-a murit (cum să mai fi scris!?), dar probabil că nici n-a pierdut pe nimeni, pentru că, orişicum, nu aşa şi-ar fi exprimat durerea dacă ar fi fost cazul...

Dar adolescenţa tot trebuia să mi-o răzbun, doar că singurătatea şi grotescul şi toată acea farsă, halca cea mai importantă din ceea ce un scriitor român numeşte "aventura conştiinţei", necesitau tomuri întregi. Pentru că, vedeţi, aş putea să spun aşa, esenţialul: citit romane, văzut filme pentru adulţi, cu mîna pe făcăleţ mereu, dar mereu, nopţi în care stăteam pe balcon şi mă uitam cu duşmănie la cer, ca şi cînd acolo s-ar fi concretizat toate abstracţiunile pe care le uram, asta cînd nu-mi mijeam ochii încercînd să văd în blocurile vecine partide de iubire pasională, într-un voyeurism mult mai autentic decît toate abstracţiunile acelea pe care am făcut greşeala să le iau în serios, şi în rest umilinţele banale, bănuiesc, ale acelor ani. Numai că pierderile pe front au fost mult mai mari de fapt - şi nu e vorba numai de primăvara vieţii, ci, iată, şi de "sequel"-ul ei. Oricum, cam naşpa aventură... Ideea e că 69 atîrna "de o aţă subţire": "Dacă ţi-ai futut şase ani, şase primăveri şi tot restul spunîndu-ţi că te faci tu om de spirit (măcar gustul spirtului tot l-am prins), mare scriitor, adică, acuma tre' să scrii, ce pula mea să faci...".

"Îmi pare rău", zicea el, "dar o să-ţi sfîrtec mintea...", de parcă ar mai fi ceva de sfîrtecat... Dacă o singură dată mă mai întorc pe jos de la Motoare după ce am văzut un film pe care n-aveam neapărat chef să-l văd, mă împuşc. Dacă o singură dată mai beau singur... Mi-aduc aminte de acel an căcăcios, cînd predam limba şi literatura română unor băieţi cu capul mare şi, zi de zi, fără exagerare, mă întîlneam cu Alex şi ne făceam muci. Vedeţi, în şcoală era altceva, beam frumos, dar după aia m-am băgat cu el în nişte beţii cam... aşa, cam de simbolişti, cu tăceri, cu capete căzute pe masă... La acelaşi liceu eu îl făceam pe Macedonski şi el făcea refracţia sau pula... ; după ore, fără să ne putem smulge, mereu, în duşmănie, la "Argentin". După care, la casele noastre, spre o labă tristă.

Doar tu ai fost în anul acela, Adina. Cu gravitatea ta nefirească, pe care, curios, mulţi dintre noi o avem în liceu. În loc să fii o boare primăvăratecă, un mugur înmugurit, îţi făceai probleme că iubirea noastră-i clişeizată, compromisă de varii Lolite, dar care Lolită, de unde vedeai tu la tine puritate de compromis? Oricum... să fim serioşi, Adina. Care, oricum, ţi-ai ascultat instinctul de salvatoare... Bravo!

Vreau să mor. Pe bune, vreau să mă aşez pe un scaun cu faţa spre stradă, să-l văd pe tata venind spre mine stingher, cu faţa strîmbată într-un zîmbet de toate zilele, cu bani în mîna întinsă, şi eu să-i spun "nu, mulţumesc, n-aş mai avea ce să fac cu ei", să vină Adina sau R. cu fusta-n cap şi eu să le spun "nu, chiar nu, mulţumesc", să vină Lazy fugit în papuci din spitalul "Alexandru Obregia" şi să-l aşez pe trotuar lîngă mine, să-i pun o mînă pe cap şi pe urmă să mor.

De plictiseală, de aia. Pentru că nu mai putem fi păcătoşi, sau nicicum altfel, pentru că n-avem poveşti şi Céline şi Orwell şi Huxley şi Burgess erau mici copii în viziunile lor sumbre... Atîtea lucruri de care nu am nevoie mă înconjoară şi mă condiţionează în lumea asta a adeverinţelor încît nu ştiu dacă aş mai avea cui să-i explic că NU SÎNTEM BULETINELE NOASTRE DE IDENTITATE şi în nici un caz o turmă globalizată cu un Centru din ce în ce mai îndepărtat şi prin aceasta mai simbolic. Că avortonii cozilor nu pot deveni decît piromani:

and it feels
like the world is on fire
and I feel
like I'm going down

alături de un nebun, un ucigaş etc... Lazy, eu, Vladimir, R., e vorba despre noi şi lipsa de întrebări. Fie că eşti elev, pieton, telespectator, în orice clipă faci parte dintr-o instituţie şi de cele mai multe ori nu te mai întrebi... Afară lumina e rece ca o lamă şi nu ştiu ce se va alege din 69 şi e chiar groaznic dacă stai să te gîndeşti că asta e nedumerirea mea. Dar cine sîntem? De unde venim?

"Meciul are 90 de minute şi balonul e rotund", that's what I say... Să-i dăm drumu'!

Dintre toate cunoştinţele mele, Lazy era de departe Marilyn fucking Monroe, cel cu care adormeam în gînd şi care am fi vrut probabil să fim, "amurgul amurgului educaţiei", cea mai spurcată frumuseţe din cîte mi-a fost dat să văd.

Se spunea despre taică-său că i-a cumpărat o mansardă numai pentru a-i ţine puţa departe de farmecele mamei sale vitrege, dar n-aş băga mîna-n foc. Nu se poate nega totuşi existenţa mansardei fermecate din care ieşeam deseori pe acoperiş în nopţile fierbinţi, "cats on a hot tin roof"... Pot să garantez însă că şi-a trecut un imposibil examen performînd anumite servicii unei profesoare despre care s-ar fi crezut că şi-a atins senectutea, da, în fine, Lazy, cea mai talentată găoază din Parcul Operei...

Cu profilul lui de soldat german, n-ai fi crezut că Vladimir era un biet orfelin descurcîndu-se prin torentele de străzi şi făcînd-o chiar destul de aplicat, cum se zice. Din punctul meu de vedere, ar fi putut foarte bine să fie recuperator sau killer, atît de puţin ştiam de fapt despre viaţa lui, deşi ne-am împărţit mult timp pîinea. Oricum, era singurul dintre noi care ştia cu adevărat să se bată, noi o porneam mereu ca boii şi el ne scotea din căcat.

Aş vrea să cred că şi-a găsit o stea cît de mică care să-l ţină în picioare acolo, la mititica, unde (sumbră profeţie) i-am spus că o să ajungă, "o să-ţi arunc chiftele cu praştia peste gard, măi, Vladimir"...

Mie îmi spuneau, de cele mai multe ori, Muiuţ.
Aşadar, eram trei, băieţi în floarea vîrstei, căţei, vai de steaua noastră...

Ce va urma este povestea viselor noastre de măreţie şi a drumului însîngerat spre aceasta. Nu e vorba de furie sau sex, drugs & rock'n'roll, nici pe departe, nici de vreo metafizică întunecată... Doar viaţa noastră "amoroasă şi criminală", aşa cum a fost.

"Nu vă speriaţi, doamnă, e groaznic!"
(Eugene Ionesco)
Ca de obicei, o dată cu naşterea luminii triste de dimineaţă, se auzi ciripitul păsărilor ascunse printre frunzele prăfuite ale copacilor. Pechinezul Picky ieşi tîrîndu-se de sub scaun, apoi îşi întinse lăbuţele şi căscă subţire. Sări în pat şi începu să lingă febril firele de păr de deasupra buzei superioare a bătrînei.

Eugenia clipi repede-repede, părăsindu-şi în trepte visele cu fanfara în chioşcul din Cişmigiu, şi, zîmbind amintirilor, îşi mîngîie absent căţelul. Picky scheună trist, de parcă ar fi ştiut că această dimineaţă este ultima pe care el şi stăpînă-sa o petrec împreună.

R., eşti tu fustiţele tale de fetiţă şi unghiile pe care ţi le rodeai? 1976-1999... Eşti buzele tale moi, gura caldă, minunată vizuină, adăpost pentru cocoşelul meu speriat?
R., 1976-1999.
Iubirea ta era devastatoare şi nu ducea nicăieri. Eşti tu şarpele care-şi muşcă coada?

Trei nopţi din săptămînă trăiesc în preajma flăcării tale. Pun casete în video, îmi iau telecomanda într-o mînă şi votca-n cealaltă şi PLAY. Afară aerul e uscat şi terasele sînt pline. Îmi trec mîna prin părul năclăit de transpiraţie şi altele şi mă pregătesc, adunîndu-mi toate masochismele. Totul începe brusc, recunosc mîna lui Lazy în mişcările camerei îndrăgostite de extazul tău. Aş fi vrut să nu fii legată, să-ţi pot vedea ochii. FAST FORWARD: gemi, cînd biciul se lipeşte sec de spinarea ta ţipi uşor şi buza superioară îţi tresaltă şi îţi unduieşti crupa. Unghiile tale încep să zgîrie podeaua pe care îţi laşi în curînd şi capul. Doar fundul e mult ridicat, ca un stindard care să-ţi afirme prezenţa. Mîinile lui te-au apucat bine, ca şi cum ar vrea să împiedice o evadare pe care oricum nu ţi-o doreşti.

Ochii îmi fug pe ecranul din spatele vostru: imagini care se succedă rapid, lagăre naziste, gropile umplute cu cadavre, cravaşe, tancuri pe străzile Cehoslovaciei, bătăi de cîini, mineri la Universitate, buldozere, Hitler, paradă gay-pride, un copil din Somalia asaltat de muşte, Madonna în costum bărbătesc, secvenţe porno, un pumn storceşte o roşie.

Revin la voi. În fundal se aude gîfîiala fraierului. Ţipi deja, deja mişcările îţi sînt aiurite. Te zgîrii isterică şi îndrugi jumătăţi de cuvinte, "tu eşti, tu eşti", îmi place să cred că îmi spui. Dracii tăi, care iată unde te-au adus. Eşti frumoasă, obrajii ţi s-au îmbujorat sub banderola care îţi ţine ochii legaţi. Iată, fetiţa mea îşi bagă un deget în gură. De pe acum creşte în mine acea durere acută pe care nu o pot stăpîni. Trebuie însă. Mai iau o gură de votcă, sting ţigara şi încep să mi-o iau la labă. Îmi vine să-mi închid ochii, lăsîndu-mă pradă închipuirilor, dar ţipetele, mormăielile, răgetele tale mă cheamă înapoi în camera asta întunecată şi fierbinte care pluteşte parcă peste oraş.

Te-am iubit atît de mult, odată m-ai lăsat să-ţi fac unghiile şi eu te-am desenat pe tine întîi, apoi pe mine, pe urmă casa noastră şi copiii pe care urma să-i avem, adică restul degetelor... Cîteva zvîcniri, unu, doi, gata, acum, acum... smucesc de două ori şi sperma obosită mi se lipeşte flasc de stomac - deschid ochii, vă văd printr-un păienjeniş de lacrimi ale ruşinii şi tristeţii şi umilinţei, grohăiţi chiar, ca nişte nenorocite de animale, tu te zbaţi ca o iapă nestăpînită. Pot să văd în ecranul din spate cum mîna fraierului se ridică, bang, bang, bang, creierii îţi zboară, împroşcînd totul în jur.

Tăcere. Clipă de vid în care atîrni retezată cu el în tine încă şi Lazy stă, aşa, cu camera pe umăr. Pe urmă zgomote, imaginea se fute, camera a căzut, desigur, nefiresc. Ţipete. Ale lor, urletul fraierului hăcuit, moartea e acolo şi pentru un moment mi se ridică parcă părul pe ceafă şi totul îngheaţă în mine. Pe orizontală îţi pot vedea un sfert de faţă, gura deschisă larg, eşti tu, R., firicelul de sînge care o stigmatizează, eşti un cap frumos şi gol făcut terci? Respir greu, dacă îmi şterg ochii transpiraţia sărată mi-i arde, sau poate tu mi-i arzi, pe ecranul din spatele tău o bilă grea dărîmă o bucată din zidul Berlinului şi apoi un trandafir roşu arde lîngă o brichetă "Zippo".

Am cîte o ţigară lipicioasă în fiecare mînă şi nu-mi înţeleg plînsul, toate astea au venit de undeva şi nu mi-au fost străine. Lazy, aurolacii, cerşetoarea... R., în final. Mă tem pentru mine, pentru sănătatea şi viaţa mea. Poate că ar trebui să mă rog. Dar te-ar bufni rîsul să vezi un tip cu chiloţii murdari în vine, lipicios, murdar de propria-i sămînţă şi salivă pe mîini, cu încheieturile muşcate, făcînd mătănii. Alunec de pe canapea, mă tîrăsc spre televizor, R., aş fi vrut să am un ecran cît peretele, să-ţi ling fiecare pixel.

Prea tîrziu. Rien ne va plus.

R., ce eşti tu? Nu mă mai întreb asta, hă-hăă, de mult timp, dar ai rămas cu mine ca o cicatrice. Cînd te-am părăsit... am plecat simţindu-mă foarte bărbat şi, în general, puternic şi crud. Să îmi umflu pieptul cu aerul plin de promisiuni... Trebuie să-ţi spun că am greşit de fiecare dată cînd se putea greşi. Ce mi-a rămas de la tine este, iată, moartea ta.

STOP. REWIND.



Strada Occidentului, "Grupul Şcolar de Arhitectură şi Sistematizare". Sună frumos, dar aşa cum promisiunile unui nume de stradă ca, auzi, "Occidentului" se îneacă patetic în Buzeştiul covrigarilor, al bordeielor existînd în vecinătatea prăbuşirii, al sălilor de cinema în care cei doi spectatori trebuie să stea cu picioarele ridicate pentru a evita fojgăiala şobolanilor şi al pieţei în care îşi fac veacul bişniţari, şmecheraşi, găinari, cum ziceam, aşa o stradă defineşte aşa un loc, "Grupul Şcolar de Arhitectură şi Sistematizare" era o mică groapă cu lei unde i-am cunoscut pe Lazy şi pe Vladimir şi unde a început de fapt totul.

Sub semnul circului, aşa cum trebuia să fie, o bucurie dezlănţuită şi absurdă.

Soarele de septembrie înota în părul prost vopsit al directorului care ni se adresa de pe o estradă - că tradiţia acestui lăcaş, singurul loc din ţară unde, că oraşele patriei, în fine, speranţele ca noul an să decurgă şi, în final, cu mîinile ridicate apoteotic:
- Aşa să ne ajute cei de sus!

Numai că în spatele lui, în şcoală, la etajul trei, sus adică, erau femeile de serviciu, aplecate peste geamurile unei clase să vadă festivitatea şi mîncînd seminţe... S-a dus dracu' tot, hohote de rîs sălbatice, fluierături, "muie", un tip extaziat îl căpăceşte pe unu' din faţa lui, ăsta se întoarce şi îi bagă un pumn în gură, în jurul lor se fac valuri... fix atunci apare în mijlocul curţii, sub privirile furioase, panicate sau doar siderate ale Corpului Didactic, Biţă. Cîinele şcolii. Pe care cineva scrisese cu un spray verde-fosforescent CÎINE. Bîţîind din coadă bucuros şi nedumerit de atîta atenţie.

Aşa fusese şi cu un an înainte, doar că mai puţin haios, pentru că nu ştiam pe nimeni şi toţi ăştia mici păreau duşi la abator. Erau şi de-ăştia mai şmecheri, dar toată şmecheria lor consta în a vorbi tare şi a fi în general ostentativ de degajaţi. Cum sînt acum, cînd intră în valuri pe o uşă prea mică pentru toţi, speriaţi, călcîndu-se, nu ştiu de ce, pe picioare şi dirijaţi de mine, de Lazy şi de Vladimir de pe margine:
- Hei, Bobby, vezi că-ţi scapă ăla, bagă mai la dreapta!
- Ray, atenţie, Ray... hai, băieţi, hai, că n-avem toată ziua!

Instalatorii sînt băieţi haioşi prin definiţie.

Îi aveam, din toată acea cloacă simpatică atunci cînd nu era brutală, pe aceşti doi prieteni, eram încă relativ inocenţi, bronzaţi de soarele din Vamă, unde mă lipisem de R. Cînd lucrurile îţi merg atît de bine, viaţa ţi se pare ceva leneş şi confortabil. Super.

De fapt, această perioadă caldă, genul de timp despre care parcă-parcă îţi tot vine să povesteşti la bătrîneţe, începuse cu ea. Era cam pe la sfîrşitul clasei a IX-a, primul an în Bucureşti, şi stăteam la o mătuşă nenorocită, care mă obliga să mănînc cantităţi terifiante de pîine şi îmi stingea lumina pe la ora 22.00, ca să nu mă obosesc şi să aibă ea nu ştiu cît de plătit curentul. Whatever. Eram puţin debusolat în acea zi, aflîndu-mă în faţa unei prostii enorme - prietenia mea cu Vladimir, abia întrezărită, îşi afla (mi se părea mie atunci) şi sfîrşitul. Ideea e că el era varză la engleză şi trebuia să-l asculte, să-i încheie media, pula mea. Eu îi dictam tema pe litere şi, din spirit de glumă, am vrut să văd cam cîte consoane scrie el la rînd, aşa, mecanic. Şi am început: c, l, m, d, w, s... eram toţi pe jos, cum stătea el aşa, cu fruntea transpirată şi vîrful limbii ieşit printre dinţi, şi scria un cuvînt enorm, alcătuit numai din consoane. Cînd i-a bufnit rîsu' pe băieţi s-a blocat un pic, nu înţelegea faza, da' era clar că ceva nu-i OK. A lăsat buimăcit pixul jos şi o clipă m-a privit cu nişte ochi chiar de bou: toată imbecilitatea şi nevinovăţia.

După care a sărit ca de pe arcuri din bancă, cu gîndul nu să mă bată, ci să mă omoare. Era clar. Norocul meu că s-a împiedicat şi a căzut, lăsîndu-mi răgaz să fug...

M-a ajuns atunci Lazy din urmă şi am băut puţin, după care ne-am despărţit, deşi eu aş fi vrut să-l mai ţin cu mine. Puţin luat, umblam, nu prea ştiam ce să înţeleg din toată povestea asta ciudată, cine ştie ce complex îi zgîndărisem, sau poate că, asta e, pînă la urmă ultima, dar şi cea mai la îndemînă armă a unui bărbat e pumnul lui. Un moment de îngheţ al minţii (el nu era, altfel, prost) şi atunci acea parte mai puţin luminată a ei îţi aduce aminte ce eşti de fapt.

Ea stătea sub o tufă de glicină, cred, nu le-am ştiut niciodată, ele împărţindu-se pentru mine în flori şi copaci. Era o curte mare, cu grilaj, în apropiere de Cişmigiu şi, pe deasupra gardului, din tot verdele ăla izbucnea ceva aşa, ca un foc, dar foarte galben, o sumedenie de flori mici foarte galbene. Ea stătea rezemată de gard şi ruptă de la mijloc. Avea faţa albă-albă, îi fugise tot sîngele din ea şi strîngea din maxilare. Foarte bărbată în durerea care o încremenise atît de nefiresc. Mai tîrziu aveam să aflu că făcuse primul ei avort. Fără să-şi dea seama probabil de starea în care eram, m-a oprit şi m-a rugat s-o ajut pînă acasă, "nu e departe, nu-ţi face griji". Fix asta era problema mea!

N-am prea vorbit pe drum. Eram prea ocupaţi să nu cădem dracu'. Şi haioşi. Începuse să se însereze deja cînd mi-a dat drumu' la braţ, "gata, aici e, mulţumesc". Şi a intrat într-un gang în curtea unei case vechi cu etaj, de unde a ieşit apoi un cîine foarte mic, care tot încerca să mă apuce de glezne.

A doua zi, mînat de puţa mea adolescentină, m-am dus acolo din nou. Am intrat în curte, unde o femeie nu atît bătrînă, cît fără vîrstă, fără sex, întindea rufe. Am întrebat de o fată aşa şi aşa, cu păru' şaten etc., şi mi-a zis că da, e fata ei şi eu cine curu' ei mai sînt? Exact aşa, am rămas blocat şi mă uitam la ea cum se uitase Vladimir la mine: chiar, cine curu' ei? Noroc că a ieşit R. Într-un balconaş, mother fucker Julieta, şi nu s-a mirat deloc, m-a chemat sus.

Era cu spatele cînd am intrat, într-o nefirească cămaşă de noapte, şi-a întors capul puţin şi m-a întrebat prefăcut:
- Te îngrijoraseşi, vroiai să vezi ce mai fac?

Şi ne-am pişat pe noi de rîs.



Să-mi bag picioarele dacă tot cerul nu era mov! Venise noaptea aproape, dar cerul păstrase parcă aburii scoşi de soare după ce picase ăsta-n apă sfîrîind. Valurile hipnotice şi, puţin mai jos, pe plajă, Lazy şi Vladimir se fugăreau sau nu ştiu ce făceau ei acolo. O aşteptai pe R., găsise un fraier cu care era acum. Laşi sticla, te întinzi mîrîind de plăcere. "Ce faci, piticule?", se aşază R. lîngă tine ciufulindu-ţi părul călduţ.
- Am scos ceva, da' se mai poate, mă văd cu el şi mai la noapte, aşa...

Totul e aşa, minunat.

Vine şi Lazy, cu blugii lucind de jeg şi un tricou albastru. Cu o mînă te prinde de după gît şi cu alta îţi ia sticla:
- Auzi, ştii cît de mişto poa' să fie să i-o bagi unei tipe între ţîţe, să simţi prin pula ta cum îi bate inima?
- Nu, măi... da' cred că trebuie să fie ceva, aşa, extraordinar şi semnificativ totodată...

Vladimir stă în faţa voastră şi din cînd în cînd îşi pupă bicepşii.
- Auzi, uitîndu-se spre Lazy, nu căutăm şi noi nişte fete, tu, Muiuţ, n-ai nevoie, nu-i aşa?

R. îi dă cu o pietricică în frunte, dar mă trimite cu ei, că o să stea puţin aici şi pe urmă se întîlneşte cu ăla că, de, trăim în matriarhat noi, femeia ne susţine. Eu unu' aş renunţa bucuros la susţinerea ei, da' trebuie să fiu băiat deştept, de ce să mă-ntorc între betoane cînd aş putea să stau aici? Cît despre noi, să găsim nişte babe e puţin mai dificil, deşi cu Lazy nu se ştie niciodată, femei, bărbaţi, dacă vrea poate să aibă un succes formidabil.

Coborîm dîmbul încet şi, cînd ajungem pe nisip, mă uit în sus spre R., şi-a strîns genunchii sub bărbie, e ceva ca o grămăjoară neagră şi, în spatele ei, cerul acum înstelat.

Mergem încet, fără să vorbim, votcă, noapte, hamace, valuri, valuri vin ca un fel de metronom măsurîndu-mi gîndurile şi tot restul, nisip luminat pe fîşii, feţe, feţe, feţe, căţei, la un chioşc e Manu Chao, "am în corp o durere care nu mă lasă să respir", cîteodată îmi vine să cred că ştiu ce vrea să spună, mergem încă, mai bem, cerul luminat înspre 2 Mai, oameni, mînaţi poate de acelaşi vechi imbold, mergem şi în capul nostru dorinţa care ne va prăbuşi atinge cote disperate, da, Lazy, da, Vladimir, trebuie să ne scoatem cumva, aşa nu se mai poate, trei băieţi precoce care îşi dau seama că găinăriile sînt haioase, dar n-o să-i ţină mult şi vor de acum să intre în arenă şi să se joace cu băieţii mari, the big boys, clocind, aici, pe malul paşnic din Vamă, o bombiţă în care nu ştiu exact ce vor băga, cu atît mai mult le sînt necunoscute consecinţele exploziei. Împinşi de ceva mai mare ne aşezăm, uităm de gagici şi începem să vorbim întruna, c-o fi, c-o păţi... ceva o să iasă de aici, asta e clar, ne trezim beţi deodată şi ne rîdem...
- Auziţi, măi, tobele? zice Lazy şi începe să bată pe genunchi...
- Ta-ra-ram, ta-ra-ram, ne prostim şi noi rîzînd...

Pasăm sticla aproape goală.

...and it feels
like the world is on fire
and I feel
like I'm going down...

Mă las pe spate, cerul se învîrte deasupra mea, vîj-vîjjj, simulăm un picaj, cerul se face fierbinte şi roşu în jurul nostru...

Cu femeile e atît de simplu: apar cînd nu prea le cauţi.

La un moment dat, au apărut două tipe, una mai înaltă, zveltă, cam aeriană, aşa, cam balerină, şi prietena ei mică şi grasă. Stăteau la cîţiva metri de noi şi, asta e, beau lichior "Draculina", ceea ce l-a făcut pe Vladimir să le-njure ("'n pula mea de snoabele dracu'"). Lazy le-a privit un timp şi pe urmă s-a dus păşind moale, pisiceşte, să le ceară puţin. Pînă la urmă s-au ridicat toţi trei şi el ne-a făcut semn. Îmi plăcea, lucrurile se mişcau, nu ştiam unde, ce, dar oricum... Lazy mergea în faţă cu balerina, iar grasa rămăsese aiurea între ei şi noi, se uita ursuză într-o parte - Vladimir a încercat ceva, dar cînd a văzut că nu merge a lăsat-o dracului şi a început iarăşi cu Nietzsche. În camera fetelor erau o grămadă de prieteni care ne-au servit cu votcă şi diazepam. Eu turbam pentru că nimeni nu se gîndea să ne dea şi ceva de mîncare. Erau foarte prietenoşi, rîdeau şi vorbeau tare şi începuserăm să ne simţim bine, era cald şi mă lua iarăşi lenea... Atunci l-am văzut pe Lazy lingîndu-se cu balerina şi, idiotule, ar fi trebuit întîi s-o iei afară şi să vorbiţi pentru că nu puteai şti dacă vreunul din tipii care se aflau în cameră... Am cobit pentru că, într-adevăr, unu' blond şi plin de coşuri rîdea măgăreşte şi se uita ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă. Am aflat mai tîrziu că băiatul trăgea de ea de-un an, o iubea chiar, şi să vadă că vine unu', o pupă puţin şi poate că o să i-o şi tragă, asta, mă rog, ce să zici, îi pică destul de naşpa. Şi Lazy habar n-avea... m-am uitat la Vladimir să văd dacă mă înţeleg din ochi cu el: vroiam să-l luăm pe culpabil şi să dispărem dracului în noapte, vorb-aia... Dar pînă s-apuc să fac ceva, blondul era deja lîngă ei. Vorbeau încet şi Lazy zîmbea, în afară de mine şi de Vladimir nu-i băga în seamă nimeni. Balerina părea însă speriată, mă privea, dar nu mai ştiam nici eu ce-ar fi de făcut. Asta pînă ce, tot zîmbind, Lazy a apucat o sticlă şi i-a spart-o în cap omului. S-a făcut linişte, doar blondul gemea, ghemuit şi însîngerat. Atunci Lazy a început să rîdă, Vladimir a sărit peste o măsuţă, mi-am făcut şi eu loc printre unii şi am fugit rîzînd şi urlînd ca apucaţii, pînă cînd am ajuns pe plajă şi am considerat că gata. Ne-am certat, Vladimir făcea o criză de nervi, i se umflau venele pe gît şi ţipetele deveneau abur. Ne era frică şi eram furioşi că, în loc să stăm la căldură, tremurăm aici... Lazy ne-a înjurat pe amîndoi şi s-a dus să se întindă pe burtă aproape de apă. Vladimir s-a ghemuit şi el şi a adormit imediat. Eu m-am aşezat lîngă el şi am mai stat puţin. Era linişte acum. Mă uitam la stele, încercam să mă las cuprins de ritmul valurilor, să respir o dată cu pămîntul, îl puteam ghici pe Lazy cum se uită la apă cu ochi mari şi se întreabă probabil ce are el de nu poate fi chiar cum sîntem noi sau aşa ceva şi aş fi vrut să am un suflet vechi, bun şi larg încît să pot cuprinde în el toată lumea. Vladimir îşi dormea somnul lui urît, agitat, el tot se certa cu cineva. M-am sculat uşor, m-am dus lîngă Lazy şi l-am mîngîiat pe păr.
- Hei, Lazy, ce faci tu? Dormi?

Atunci şi-a întors capul spre mine, mi-a prins umărul într-o gheară şi m-a privit în ochi.
- Ştii ce vreau de la tine? mi-a zis, vreau să fii epic, să fii un bărbat care trăieşte şi să laşi dracu' prostiile alea cu deschisul ochilor pe dinăuntru, pentru că dacă îţi priveşti prea mult dracii or să te bage şi ei în seamă pe tine.

Nu m-am speriat, mai avea accese de ciudăţenie.
- Bine, Lazy, pentru că dacă zici tu...

Ne aprindem cîte o ţigară şi vorbim încet, totul e soft acum, so nice & easy... Sentimentul e că, oricum, trăim vremuri neclare, totul se petrece repede şi, ca într-un vîrtej, zice el, şmecheria e să te laşi dus, pur şi simplu, să ai intuiţia că, dacă te laşi în voia lui, el se sfîrşeşte undeva şi pe acolo ieşi tu, nevătămat.

Tocmai atunci apare R. şi ne dă cu banii peste ochi, după care se duce nervoasă spre cort. Isterii, sau poate că, în pofida experienţei, tot se mai rupe ceva în ea de fiecare dată, ştiu eu, ca un actor care tot are trac cînd intră pe scenă indiferent de cîte ori o mai fi făcut-o... Lazy îşi dă seama că nu-l mai ascult şi lasă capul în pămînt.
- Ce-ai, măi, te-ai tîmpit şi tu? Du-te, dacă vrei.

Nu se întîmpla nimic între noi, Lazy, eram puşti şi mîna mea timidă îţi ateriza ca un fluture pe umăr, dar tu te întorceai rîzînd şi îmi arătai o pasăre care făcea ceva f. interesant, deşi mie nu mi se părea deloc. Vorbeai apoi repede, nu mi-ai dat nici o şansă. Atunci ţi-am zis că mă duc pînă la ea, "I'll be back", ţi-am mai zis, ţinîndu-mă de nas... da' ce mai conta? Fuck it, m-am ridicat şi m-am dus spre cort.

E întuneric. Speri să fiu eu? "Tu eşti?", întrebi încet - şi eu nu răspund, mă aşez lîngă tine cerşetor şi degetele tale mă pipăie speriate, un stol, mă cunoşti, nu?, eu sînt. Puţin mai jos de cotul meu sînt buzele tale, îţi simt pe mînă respiraţia. Te urăsc şi te dispreţuiesc pentru că mă înspăimînţi. După aia n-o să-ţi sărut pleoapele sau ceva de genul ăsta, o să încerc să-ţi spun ceva foarte sincer şi f.f. deştept. În sfîrşit, o să mă-ntorc la Lazy, aşa cum i-am promis, ţinîndu-mă de nas, numai că el a adormit şi o să latre cu juma' de gură îngropată în nisip:
- Stinge-n pula mea lanterna aia!



Cînd m-am trezit peste cîteva ore, tocmai răsărea soarele. R. era vînătă ca o moartă lîngă mine şi semăna puţin cu un bărbat, cu pomeţii ei mari şi buzele groase. Părea, de fapt, o femeie matură, nenorocită de greutăţi.

Mi-am scos capul din cort - şi în jurul meu, ca şi cum ar fi fost una cu nisipul, din el, vreau să zic, păreau că se fac atunci trupuri. Răsăreau toţi cu greu, gemete şi trosneli, iată, ca nişte primii, şi ochii mahmuri priveau marea cu oarecare inocenţă.

Pe scurt: balerina ne-a convins repede, întrucît ni se cam şi urîse de apă sărată şi nisip în urechi, că trebuie să plecăm pentru că vine Mangalia peste noi sau aşa ceva. Băieţii din noaptea precedentă se cam supăraseră şi acum făceau un fel de razie sau cruciadă sau whatever...

Ne-am trezit destul de repede pe drumul spre gară şi am început să ne luăm la mişto, aşa, cu lene, o repriză blîndă: "îmi sugi şi mie cît e ceasu', Vladimir? cu plăcere, muşc-o jumate! da' tu te uiţi la pantalonii ăştia ai tăi, da' mai ţii minte cum era să ne orbească tac-su lu' Lazy cînd ne-a deschis atunci uşa şi i s-a reflectat lumina de la becul de pe hol în chelie?", pe urmă s-au luat la ceartă, Vladimir că noi, eu şi Lazy, sîntem loseri născuţi şi Lazy tot încerca să-i atingă nasul, "vezi că ai un muc, uite aici, chiaaaar aici...".

În faţa unei porţi stătea un om de vreo şaizeci de ani, stătea pe o piatră, aplecat, şi îi curgea sînge din nas, se făcuse un fel de clisă maronie în praf, la picioarele lui. Lîngă el şedea un cîine mic de statură şi crăcănat, cu blana plină de scaieţi, care-şi ţinea capul în jos şi arăta foarte trist. Am alergat pînă i-am ajuns din urmă şi i-am stropit cu apă şi R. m-a făcut labagiu, ceea ce chiar...

Pe trenuri era omor. Veneau deja încărcate şi abia dacă se mai putea urca pe scări. Alergam de la o scară la alta aiurea. La fereastra unui compartiment, nişte tipi luau fete înăuntru. Lazy a plecat dintre noi, şi-a dat părul pe faţă şi s-a amestecat cu ele. Pentru o clipă părea că o să-i meargă, băieţii începuseră să-l ridice, dar cînd i-au văzut faţa nerasă au pufnit cumva între rîs şi scîrbă şi i-au dat drumul. El le-a aruncat o piatră înăuntru înjurîndu-i, după care s-a scuturat de praf şi s-a întors. Trenul pleca încet, Lazy se oprise la vreo doi metri de noi şi ne privea doar.
- Ne-ai fi lăsat! i-am aruncat.
- Dar nu pentru o pizdă.

R. şi-a trîntit rucsacul şi a plecat încolo, pe peron, să bea apă de la ţîşnitoare.

Eram iarăşi străini, toţi trei, cum stăteam în soarele alb, încercînd să scăpăm de sentimentul acela al vidului pe care ţi-l dă singurătatea. Firele aparent destul de trainice dintre noi se rupeau, iată, penibil, ne descopeream brutal cum sîntem de fapt, şi ce durea cel mai tare era gîndul că poate acesta este felul real de a fi - eu fumînd lîngă şine, Lazy aruncînd cu pietre după vrăbii, Vladimir stînd drept şi privind în direcţia de unde ar fi trebuit să vină cîndva alt tren, un copil plîngînd într-o cameră pentru că a mai luat un patru la matematică şi maică-sa e chiar acum la şcoală şi o să afle, o femeie luînd o pastilă în bucătărie şi uitîndu-se apoi pe geam la un furnal, un bărbat citind un bilet şi izbucnind în plîns urît, cu sughiţuri, şi aşa mai departe.

În tren Vladimir era tot supărat, eu nu mai aveam chef de nimic. Mă uitam pe geam la gări: mare, aglomerată, mică, aiurea...
- Ce facem, Ionuţ? m-a întrebat Vladimir cu zîmbetul lui sceptic, simpatic.

Şi-mi zisese şi pe nume, ceea ce m-a făcut să fiu atent.
- Păi... mai fumăm, mai discutăm...
- De ce? şi era o mirare atît de firească în ochii tăi, Vladimir... De ce, Muiuţ? şi te-ai uitat în jur ca şi cînd ai fi văzut toate lucrurile acelea, mîna ta, un rucsac, compartimentul, pentru prima oară.
- Să ne omorîm timpul pînă acasă. Şi pe urmă tot aşa, înainte...
- Da', măi, Muiuţ, nu ţi se pare că e mai degrabă în jos?
- O fi, sări şi Lazy, da' face să te apuce astea acuma, să ne sictirim pe aici în loc să umblăm prin tren după fete şi să ne veselim?
- Muie, mă...