Micul Burroughs?

  Citiţi un fragment din această carte.





După Cezar Paul-Bădescu şi cei şapte tineri prozatori lansaţi la Bookarest 2004 (T.O. Bobe, Ioana Baetica, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Adrian Schiop şi Lucian Dan Teodorovici), Editura Polirom propune pentru sezonul estival noi nume în colecţia "Ego. Proză": Dan Ţăranu, Ionuţ Chiva, Claudia Golea şi Dragoş Bucurenci.



Ionuţ Chiva - s-a născut la 24 septembrie 1978. Este student al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Este unul dintre membrii fondatori ai grupului literar "Fracturi", lucru care-i place şi îi displace în egală măsură: "Am cunoscut dream-team-ul: Ruxandra Novac, Marius Ianuş, Răzvan Ţupa, Domnica Drumea, Ioana Baetica, Adrian Schiop, Dan Sociu, Claudiu Komartin, dar cred că există riscul să mă închid aici ca-ntr-un ghetou".

Prin fronda literară practicată de fracturişti, Ionuţ Chiva a ajuns la o concluzie surprinzătoare: "Adevărul este că nu prea avem ce să distrugem. Despre deconstrucţie se putea vorbi prin anii '80. Acum a venit timpul să se creeze".

Pentru el, a fi scritor poate fi un mare avantaj: "am o justificare că respir. Atunci cînd se iau ai mei de mine - nu învăţ! nu muncesc! - am întotdeauna răspuns", dar şi un mare pericol "pentru că din momentul în care îţi spui «scriitor» începi să te comporţi ca atare. De exemplu, vezi o femeie frumoasă pe stradă şi tu te gîndeşti la un rahat de povestire".

A publicat în: Vatra, Fracturi, Ziua literară, România literară, Paradigma, Luceafărul, Ziarul de duminică.



"Ce vreţi, nu am decît 48 de kilograme!", îmi răspunde Ionuţ Chiva la întrebarea dacă în şpalt "romanul" lui se opreşte, într-adevăr, la pagina 80. Ionuţ Chiva e un băiat tăcut, ezitant şi timid, de o naivitate deconcertantă, provocatoare. Comentînd textele altora (la Cenaclul Uniunii Scriitorilor), el "simte" întotdeauna pasajele "pricinoase", dar se învîrteşte neputincios în jurul lor, lăsînd impresia că mai degrabă le-ar rescrie decît să le numească defectele.

Instalat în postura de prozator, devine dintr-o dată sigur - incredibil de sigur pentru un debutant -, iar spiritul lui coroziv pune stăpînire pe întinderea paginii şi ne surprinde, ne şochează, ne fascinează. Paginile cărţii sînt de o rară densitate, mereu se întîmplă ceva în cuprinsul lor - nu numai şi nu atît în acţiunea fictivă, cît în înscenarea ei -, nimic sau aproape nimic nu este întîmplător, momente ori accente ce par obscure la început se clarifică pe parcurs, coerenţa există, comprimarea e maximă; într-un cuvînt, autorul nu-şi/nu ne pierde timpul.

"Nu vă speriaţi, doamnă, e groaznic!" Motto-ul din Eugene Ionesco este emblematic pentru povestirea sau mini-romanul lui Ionuţ Chiva. El trebuie luat în chiar sensul lui paradoxal - acela care intensifică grozăvia. Precedată de o exclamaţie de tipul "Fiţi tare!", de o pregătire psihologică, grozăvia ar fi deja uşor atenuată; în schimb, anunţarea ei îndată după o invitaţie asigurătoare la calm este menită să surprindă şi să lovească în plin. Acesta poate fi chiar efectul ori supraefectul artei, al artei prozatorului. Ionuţ Chiva mizează pe el cu o anumită ferocitate, tipic juvenilă.

Anecdotica proprie este în sine elocventă, dar nu-mi face plăcere s-o repovestesc. Este vorba despre trei prieteni, unul dintre ei fiind naratorul însuşi, lansaţi într-o existenţă aşa-zicînd ilegală, trei "crai" ai delincvenţei juvenile. Tema aparentă este eşecul - eşecul, nu ratarea, căci aproape orice mobilizare interioară lipseşte -, tema propriu-zisă este plictisul, oboseala de a trăi, greaţa, dezgustul faţă de viaţă şi faţă de sine. Personajele încearcă fiecare şi împreună să "se scoată", să supravieţuiască într-o lume străină, dar mai cu seamă să-şi "omoare timpul", să nu se plictisească. Sexul e omniprezent în cele mai felurite şi neaşteptate ipostaze.

O revoltă fără obiect se lasă presupusă în sexualitatea dezlănţuită, deviantă, dar cu deosebire în ceea ce aş numi o de-motivare încrîncenată şi o pornire autodistructivă. Gîndul sinuciderii persistă obsesiv. Limbajul trivial, agresiv, în care cuvîntul obscen revine ca un automatism reprezintă, desigur, tot o manifestare a unei revolte deturnate. Nu numai cuvintele mari, lozincile revoluţionare ("Aici s-a murit pentru libertate"), clasificările preţioase ("sufletul meu existenţialist") sînt luate în derîdere, dar pur şi simplu cuvintele altora, limbajul adulţilor ("satul natal", "aia, cum îi zice, polemică" etc.) sînt îngînate ironic, semn de inaderenţă şi chiar de ostilitate.

Nu numai naratorul, ci şi autorul însuşi par să aibă oroare de generalităţi. Şi pentru unul, şi pentru celălalt, ele, generalităţile, sînt patetice, retorice, înşelătoare. Pentru amîndoi, ceea ce s-a numit "aventura conştiinţei" reprezintă o "farsă". O filosofie a autenticităţii îi uneşte. Nevoia de concret, de concretizare a amîndurora ne invită să citim pînă şi metaforele lor într-un sens literal. Ironia din prima pagină, referitoare la literatura parabolică, nu e deloc întîmplătoare. Şi nici reacţia faţă de scriitorii anteriori, care scriu "ca în anii '70", ca şi cum nimic important nu s-ar fi întîmplat între timp. O critică explicită (dar şi implicită) a formulei moderniste autohtone ("aceleaşi metafore, aceleaşi simboluri") poate fi descoperită în proza cu titlu el însuşi polemic a lui Ionuţ Chiva.

Autenticitatea nu este însă concepută în afara literaturii şi în opoziţie cu ea. Secvenţa care pune în valoare caracterul senzaţional al "ştirii" date de Kafka în prima propoziţie din Metamorfoza este cît se poate de semnificativă. Revizitarea în linie postmodernă a Opiniilor unui clovn de Heinrich Böll probează aceeaşi concepţie. Personajul autorului german e pus "să joace" în textul propriu. Literatura de bună calitate e mai autentică deseori decît viaţa trăită.

*

Proza lui Ionuţ Chiva conţine scene de o atrocitate fără precedent în literatura română, atrocitate neîntrecută decît de un grotesc care rămîne greu de imaginat chiar şi după lectură. Textul său devine, pe alocuri, "o icoană a tuturor relelor". Scabrosul pare un cuvînt vag pe lîngă ceea ce sîntem aduşi la un moment dat să vedem. Cum literatura noastră nu cunoaşte prea mulţi şi prea mari maeştri ai groazei, ne putem gîndi la Orwell şi, mai ales, la William Burroughs.

Efectele sînt cu atît mai puternice cu cît autorul se abţine să comenteze ori să "analizeze". Proza lui este una programatic şi consecvent comportamentistă, rece, tăioasă, neconcesivă. Fără inflamări, fără subtilităţi neglijent ascunse, autorul controlează secvenţe liminale cu o siguranţă neverosimilă. Cinismul juvenil e ponderat de o nu mai puţin precoce dexteritate tehnică.

Fiind vorba despre adolescenţi, referinţa la Salinger este inconturnabilă. Există şi aici exasperarea adolescentului în faţa mizeriei cotidiene şi a neînţelegerii adulţilor, dar lipseşte orice duioşie şi, mai ales, orice urmă de patetism. Tandreţea şi duioşia nu apar la autorul nostru decît în vis, pateticul e îngăduit doar asociat cu caricatura.

Dependenţa de droguri şi ruinarea prin viciu ne trimit, bineînţeles, la William Burroughs, dar fără fantezia paranoidă a scriitorului american. Oboseala de a trăi, sentimentul uzurii timpurii, golul mental şi afectiv - cu rare scăpărări de conştiinţă care îi pun în evidenţă tocmai absenţa -, toate acestea apropie creaturile debutantului nostru de acelea - halucinate şi halucinante - ale lui Burroughs.

Dacă e să ne referim la tradiţia locală, răul de lume al personajelor ne trimite la Bacovia. Dar, în raport cu radicalitatea răului de aici, Bacovia riscă să pară aproape un optimist.

Ecourile de care s-a bucurat romanul Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş printre liceeni şi printre tinerii scriitori l-au impus în "bibliografia obligatorie" a debutanţilor de astăzi. Ionuţ Chiva l-a citit cu multă atenţie şi chiar a făcut din autorul lui un personaj episodic în propriul roman. Dar Tinuţ al lui Verdeş este un alt tip de adolescent decît Muiuţ al lui Chiva, înzestrat cum era cu o anumită ingenuitate şi chiar timiditate. În Muzici şi faze, limbajul juvenil suporta încă o cenzură auctorială şi culturală. Muiuţ şi ai săi sînt un produs al libertăţii şi al tranziţiei, lipsiţi de scrupule verbale şi morale.

În fine, decăderea şi dezabuzarea personajelor din 69, disponibilitatea lor pentru viciu, petrecerile în grup "fără fasoane" ne amintesc de Mateiu Caragiale şi de Craii săi. Dar fără "poezie", fără nostalgii, fără învăluiri şi somptuozităţi stilistice. Fără estetism. Nu şi fără "artă". Relatare seacă, brutală, indiferenţă, scriitură abruptă, cu frecvente schimbări de registru. Mediocritate asumată, dar/şi bine scrisă, cum ar zice Flaubert. Autorul nu ţine să se arate superior personajului său. Craii de Curtea Veche reinventat şi repovestit de un "băiat de cartier".

Minuscul prin textul şi pre-textul său, Ionuţ Chiva ameninţă să devină un prozator important. Mă tem că este deja. Să-i zicem "micul Burroughs"?