Cântecul sângelui

Anthony Ryan s-a dedicat în întregime scrisului ca urmare a succesului uriaş al romanului Cântecul sângelui, publicat pe cont propriu, după câteva respingeri primite din lumea editorială. Cântecul sângelui a fost urmat în 2014 de Tower Lord, iar în 2015 apare ultimul volum al trilogiei, Queen of Fire. Anthony Ryan este de asemenea autorul seriei de nuvele SF Slab City Blues. Aceasta este povestea lui Vaelin Al Sorna, abandonat la vârsta de zece ani de către tatăl său la poarta mânăstirii unui ordin de preoţi-războinici. Aici, alături de alţi băieţi de vârsta lui, este educat printr-un regim brutal - unde preţul eşecului este adesea moartea - pentru a ajunge preot al Ordinului Credinţei Unificate a Tărâmului. Menirea sa este de a apăra Credinţa cu tăişul sabiei, fiind şi soldat pentru armata Tărâmului. Vaelin se trezeşte implicat într-un război în care va fi arma letală a Ordinului şi unica speranţă a Tărâmului.

"Pur şi simplu imposibil de lăsat din mână! Am citit-o cât am putut de repede, apoi am recitit-o imediat, fiindcă nu mă puteam despărţi de universul minunat creat de autor." (Fantasy Book Critic)


El avea multe nume. Deşi încă nu împlinise treizeci de ani, istoria găsise de cuviinţă să-l înzestreze cu multe porecle: era Spada Tărâmului pentru regele nebun care-l trimisese să ne năpăstuiască, Tânărul Şoim pentru bărbaţii care-l urmau prin greutăţile războiului, Tăişul-beznei pentru inamicii lui cumbraelini şi, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, Beral Shak ur pentru triburile misterioase din codrii de miazănoapte - Umbra Corbului.

Însă poporul meu îl cunoştea după un singur nume şi acela mi-a răsunat în minte, întruna, în dimineaţa când l-au adus pe docuri: Ucigaşul Speranţei. În curând vei muri, iar eu îţi voi vedea moartea. Ucigaşul Speranţei.

Deşi era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, am rămas surprins să văd că, în ciuda istoriilor pe care le auzisem, nu era un gigant şi, cu toate că avea trăsături puternice, cu greu putea fi numit arătos. Trupul îi era voinic, dar lipsit de fâşiile de muşchi ce fuseseră descrise amănunţit de povestitori. Singura caracteristică a înfăţişării sale care se potrivea legendei erau ochii: negri ca tăciunele şi sfredelitori ca ai şoimilor. Se spunea că ochii lui puteau despuia sufletul oricărui om, că nicio taină nu putea fi ascunsă dacă-ţi întâlnea privirea. Nu crezusem asta niciodată, însă, văzându-l acum, am putut înţelege de ce alţii îi dăduseră crezare.

Prizonierul era însoţit de o companie din Garda Imperială, care călărea în imediata lui apropiere, cu lăncile pregătite şi ochi aspri cercetând mulţimea care privea. Mulţimea era însă tăcută. Oamenii se opreau ca să-l privească trecând, dar nu se auzeau nici strigăte, nici insulte, şi nici nu aruncau în el. Mi-am amintit că ei îl ştiau pe bărbatul acesta, întrucât, pentru scurt timp, le condusese cetatea şi comandase o armată străină aflată între zidurile sale; totuşi n-am zărit ură pe feţele lor şi nici dorinţă de răzbunare. Cei mai mulţi păreau doar curioşi. De ce se afla el aici? De fapt, de ce mai era în viaţă?

Gărzile s-au oprit pe chei şi prizonierul a descălecat pentru a fi dus la corabia care aştepta. Mi-am lăsat însemnările, m-am ridicat de pe locul unde mă odihneam, pe un butoi cu mirodenii, şi am încuviinţat din cap spre căpitan.
- Sunt onorat.

Căpitanul, un ofiţer veteran al Gărzii, cu o cicatrice palidă care-i urmărea linia maxilarului şi cu pielea de abanos a celor din partea de miazăzi a Imperiului, mi-a răspuns salutului cu un gest oficial îndelung practicat.
- Bună ziua, milord Verniers.
- Să înţeleg că a fost o călătorie lipsită de neplăceri?

Căpitanul a ridicat din umeri.
- Câteva ameninţări, ici colo. Am fost nevoiţi să spargem câteva capete în Jesseria, fiindcă localnicii voiau să atârne leşul Ucigaşului Speranţei de turla templului lor.

M-am încruntat înaintea acelei neloialităţi. Edictul împăratului fusese citit în toate aşezările prin care avea să treacă prizonierul, iar înţelesul său fusese limpede: Niciun fir de păr nu avea să-i fie clintit Ucigaşului Speranţei.
- Împăratul va auzi despre cele întâmplate, am rostit.
- Cum doriţi, dar a fost un fleac. S-a întors către prizonier. Milord Verniers, vi-l prezint pe prizonierul imperial Vaelin Al Sorna.

L-am salutat oficial pe bărbatul înalt, în vreme ce porecla lui îmi răsuna ca un refren în minte: Ucigaşul Speranţei, Ucigaşul Speranţei...
- Sunt onorat, m-am silit să rostesc cuvintele tradiţionale. Ochii lui negri i-au întâlnit pe ai mei pentru un moment, pătrunzători, întrebători. Vreme de o clipă m-am întrebat dacă istoriile stranii erau adevărate, dacă în privirea acestui sălbatic exista vrajă. Oare putea realmente să smulgă adevărul din sufletele oamenilor? Poveştile despre puterile misterioase ale Ucigaşului Speranţei abundaseră după război. El putea vorbi cu animalele, le putea porunci Nenumiţilor şi putea modela vremea după voie. Oţelul îi era călit în sângele duşmanilor răpuşi şi nu se ştirbea nicicând în bătălie. Şi, cel mai rău dintre toate, el şi oamenii lui îi venerau pe morţi şi vorbeau cu umbrele strămoşilor lor, invocând tot soiul de spirite. Credeam prea puţin în asemenea prostii, întrebându-mă cum era posibil atunci ca bărbatul din miazănoapte să fi fost înfrânt de noi, dacă ar fi dispus de vrăji atât de puternice?
- Bună ziua, milord.

Glasul lui Vaelin Al Sorna era aspru şi cu accent vădit; învăţase alpirana într-o temniţă, iar vocea îi era neîndoios răguşită de anii în care răcnise pentru a se face auzit peste zăngănitul armelor şi zbieretele celor căzuţi pentru a aduce victoria într-o sută de bătălii, dintre care una mă costase prietenul cel mai apropiat şi viitorul Imperiului.

M-am întors către căpitan.
- De ce este încătuşat? Împăratul a poruncit să fie tratat cu respect.
- Poporul n-a vrut să-l vadă călărind liber, a explicat căpitanul. Prizonierul a sugerat să-l încătuşăm pentru a evita necazurile.

S-a apropiat de Al Sorna şi i-a desfăcut cătuşele. Bărbatul voinic şi-a frecat încheieturile cu palme acoperite de cicatrice.
- Milord! a răsunat un strigăt din mulţime.

M-am răsucit şi am văzut un bărbat trupeş în veşminte albe, care venea iute spre noi, cu faţa asudată de efort.
- O clipă, vă rog!

Mâna căpitanului s-a apropiat imperceptibil de spadă, însă Al Sorna era netulburat şi-a surâs la apropierea bărbatului trupeş.
- Bună ziua, guvernator Aruan.

Aruan s-a oprit şi şi-a şters chipul cu o batistă din dantelă. Ţinea în mâna stângă un obiect lung, învelit în ţesătură. A încuviinţat din cap către mine şi căpitan, dar s-a adresat prizonierului:
- Milord, n-am crezut că te voi mai revedea vreodată. Eşti sănătos?
- Da, guvernatorule. Şi tu?

Bărbatul trupeş şi-a răşchirat mâna dreaptă, cu batista din dantelă atârnând de degetul mare; avea inele cu pietre preţioase pe toate degetele.
- Nu mai sunt guvernator, ci doar un simplu neguţător. Negoţul nu mai este ce a fost, dar ne descurcăm.
- Milord Verniers, s-a întors Vaelin Al Sorna spre mine, acesta este Holus Nester Aruan, fost guvernator al cetăţii Linesh.
- Sunt onorat, m-a salutat Aruan cu o plecăciune scurtă.
- Sunt onorat, i-am replicat oficial.

El era aşadar acela de la care Ucigaşul Speranţei capturase cetatea. Nereuşita lui Aruan de a-şi lua viaţa în urma dezonoarei fusese adesea subliniată după război, însă împăratul (fie ca zeii să-i păstreze înţelepciunea şi milostenia!) îi acordase clemenţă în lumina circumstanţelor extraordinare ale ocupaţiei de către Ucigaşul Speranţei. Clemenţa nu se extinsese totuşi la redarea postului de guvernator.

Aruan a revenit la Vaelin.
- Sunt încântat să te găsesc sănătos. I-am scris împăratului, implorând milă.
- Ştiu, scrisoarea ta a fost citită la procesul meu.

Din documentele procesului ştiam că scrisoarea lui Aruan, care-şi asumase riscuri considerabile prin trimiterea ei, făcuse parte dintre dovezile ce descriseseră fapte extraordinar de neobişnuite de generozitate şi milă din partea Ucigaşului Speranţei în timpul războiului. Împăratul le ascultase cu răbdare pe toate, pentru ca după aceea să anunţe că prizonierul era judecat pentru crimele, nu pentru virtuţile sale.
- Fiica ta este sănătoasă? l-a întrebat prizonierul pe Aruan.
- Da, mulţumesc. Se mărită în vara aceasta cu fiul bicisnic al unui constructor de corăbii, dar ce poate face un tată sărman? Mulţumită ţie, cel puţin ea este vie pentru a-mi frânge inima.
- Mă bucur. Mă refer la nuntă, nu la inima ta frântă. Nu pot să fac niciun cadou de nuntă, cu excepţia urărilor mele de prosperitate.
- De fapt, milord, ţi-am adus eu un dar.

Aruan a ridicat pachetul lunguieţ şi învelit în ţesătură, întinzându-l Ucigaşului Speranţei cu o expresie ciudat de gravă.
- Am auzit că vei avea nevoie iarăşi, în curând.

Bărbatul din miazănoapte a şovăit înainte să se întindă şi să ia pachetul, ale cărui legături le-a desfăcut cu mâinile lui pline de cicatrice. Ţesătura a fost îndepărtată şi-a dezvelit o spadă de model neobişnuit, a cărei lamă ascunsă de teacă era lungă de un metru şi perfect dreaptă, spre deosebire de săbiile curbate preferate de soldaţii alpirani. O singură bandă se arcuia în jurul mânerului, formând garda, iar unicul ornament era măciulia simplă, din oţel, a mânerului. Teaca şi mânerul deopotrivă erau acoperite de zgârieturi şi ciupituri, care dovedeau ani de folosinţă îndelungată. Aceasta nu era o armă de ceremonii şi, cuprins de un val de greaţă, mi-am dat seama că era spada lui. Spada cu care venise pe ţărmurile noastre. Spada care făcuse din el Ucigaşul Speranţei.
- Ai păstrat-o? m-am bâlbâit, îngrozit, către Aruan. Expresia bărbatului trupeş era îngheţată când s-a întors spre mine.
- Milord, onoarea nu-mi îngăduia mai puţin de atât.
- Mulţumesc, a rostit Al Sorna înainte ca alte vorbe de indignare să-mi se poată revărsa de pe buze. A ridicat spada şi l-am văzut pe căpitanul Gărzii încordându-se, când a tras-o doi-trei centimetri din teacă, pentru a-i încerca tăişul cu degetul mare. Este încă ascuţită.
- A fost bine îngrijită. Unsă şi ascuţită cu regularitate. Mai am, de asemenea, un mic dar.

Aruan a întins mâna. În palma lui se afla un rubin, o piatră meşteşugit tăiată, de greutate mijlocie, fără îndoială una dintre nestematele cele mai preţioase din vistieria familiei sale. Cunoşteam povestea ce se ascundea în spatele recunoştinţei lui Aruan, totuşi, evidentul lui respect pentru sălbaticul acesta şi prezenţa revoltătoare a spadei continuau să mă irite enorm.

Al Sorna părea nesigur şi-a clătinat din cap.
- Guvernatorule, nu pot...

M-am apropiat de el şi am vorbit încet:
- Îţi face o cinste mai mare decât meriţi. Dacă-l refuzi, îl vei insulta şi dezonora.

Şi-a întors pentru o clipă ochii negri spre mine, apoi i-a zâmbit lui Aruan.
- Nu pot refuza asemenea generozitate. A luat piatra preţioasă. O voi păstra mereu.
- Sper că nu, a răspuns Aruan şi-a râs. Un om păstrează o nestemată doar când nu are nevoie s-o vândă.
- Hei, voi de acolo!

Glasul acela răsunase de la corabia amarată puţin mai departe pe chei, o galeră meldeneană destul de mare; lăţimea ei şi numărul de vâsle dovedeau că era destinată transportului de mărfuri, nefiind una dintre legendarele lor corăbii de război. Un bărbat corpolent cu barbă neagră şi masivă îşi flutura braţele la provă, iar eşarfa roşie din jurul gâtului anunţa că era căpitan.
- Aduceţi-l pe Ucigaşul Speranţei la bord, câini alpirani! a strigat el cu obişnuita politeţe meldeneană. Dacă mai întârziem mult, vom pierde fluxul.
- Corabia noastră către insule aşteaptă, m-am adresat prizonierului şi mi-am strâns bunurile. Ar fi mai bine să evităm furia căpitanului nostru.
- Aşadar, este adevărat, a spus Aruan. Mergi în Insule ca să lupţi pentru lady?

Mi-am dat seama că nu-mi plăcea tonul vocii lui. Se apropia neplăcut de mult de veneraţie.
- Este adevărat.

El şi-a strâns mâinile scurt cu Aruan, l-a salutat din cap pe căpitanul Gărzii, după care s-a întors spre mine.
- Milord, putem merge.
- Poate că te numeri printre primii din şirul celor care sărută tălpile împăratului vostru, scribălăule, m-a împuns căpitanul cu degetul în piept, dar corabia asta-i regatul meu. Locul vostru este ăsta sau vă puteţi petrece călătoria legaţi de catargul principal.

Ne condusese la "cabina" noastră: o parte din cală despărţită prin draperii, în apropiere de prova. Cala duhnea a saramură, apă din santină şi izurile încărcăturii, un amestec greţos de fructe, peşte uscat şi nenumăratele mirodenii pentru care Imperiul era faimos. Abia mă puteam abţine să nu vomit.
- Sunt lord Verniers Alishe Someren, Cronicar Imperial, Primul dintre Învăţaţi şi slujitor onorat al Împăratului, am răspuns, iar batista pe care o apăsam peste gură mi-a înăbuşit cumva cuvintele. Sunt emisar pentru Lorzii Corăbiilor şi escortă oficială a prizonierului imperial. Mă vei trata cu respect, piratule, altfel voi chema de îndată douăzeci de Gărzi la bord, care să te biciuiască sub ochii echipajului tău.

Căpitanul s-a aplecat mai aproape şi în mod incredibil răsuflarea lui puţea mai teribil decât cala.
- Atunci voi avea douăzeci şi unu de trupuri cu care să hrănesc orcile când vom părăsi portul, scribălăule.

Al Sorna a împins cu vârful piciorului unul dintre culcuşurile de pe jos şi-a privit scurt în jur.
- Sunt bune. Vom avea nevoie de hrană şi de apă.

M-am zbârlit.
- Sugerezi cu adevărat să dormim în vizuina aceasta de şobolani? Este dezgustător.
- Ar trebui să-ncerci o temniţă. Şi acolo sunt destui şobolani. S-a întors către căpitan. Butoiul cu apă este pe puntea de la provă?

Căpitanul şi-a trecut un deget butucănos prin barba stufoasă şi l-a cercetat pe bărbatul înalt, întrebându-se fără doar şi poate dacă îl lua peste picior şi calculând dacă l-ar fi putut ucide, în caz de nevoie. Pe coasta de miazănoapte alpirană exista o vorbă: Întoarce spatele unei cobre, dar niciodată unui meldenean.
- Aşadar, tu eşti cel care-şi va-ncrucişa spada cu Scutul? În Ildera se pune rămăşag douăzeci la unu împotriva ta. Crezi c-ar trebui să risc un bănuţ de aramă pe tine? Scutul este spadasinul cel mai faimos din Insule, care poate reteza o muscă-n două cu sabia lui.
- Renumele acela îi face cinste, a surâs Vaelin Al Sorna. Butoiul cu apă?
- Este acolo. Puteţi bea o tărtăcuţă pe zi, nu mai mult. Echipajul meu nu va suferi pentru unii ca voi. Hrana o puteţi lua de la cambuză, dacă nu vă deranjează să mâncaţi cu nişte lepădături ca noi.
- Am mâncat alături de alţii şi mai prejos. Dacă ai nevoie de o pereche de braţe la vâsle, sunt la dispoziţia ta.
- Ai mai vâslit, aşadar?
- O dată.

Căpitanul a mormăit înfundat.
- O să ne descurcăm noi. S-a întors să plece şi-a adăugat peste umăr: Ridicăm pânzele într-o oră. Feriţi-vă din drum până ieşim din port.
- Sălbatic insular! am clocotit, despachetându-mi bunurile, aşezându-mi penele şi cerneala.

Am verificat dacă sub culcuşul meu nu pândeau şobolani, apoi m-am aşezat să compun o scrisoare către Împărat. Doream ca el să afle întreaga măsură a acestei insulte.
- Ascultă-mă ce-ţi spun, am adăugat, el nu-şi va mai găsi dană pentru acostare într-un port alpiran.

Vaelin Al Sorna s-a aşezat şi s-a rezemat cu spatele de perete.
- Vorbeşti graiul meu? a întrebat în limba celor din miazănoapte.
- Am studiat graiurile, i-am răspuns în aceeaşi limbă. Pot vorbi fluent cele şapte limbi principale ale Imperiului şi mă pot înţelege în alte cinci.
- Impresionant. Cunoşti graiul seordah?

Am ridicat ochii de la pergamentul meu.
- Seordah?
- Neamul Seordah Sil din codrul de miazănoapte. Ai auzit de el?
- Cunoştinţele mele despre sălbaticii din miazănoapte sunt departe de a fi complete. Deocamdată nu văd motive pentru a-mi le completa.
- Pentru un învăţat, pari fericit cu ignoranţa ta.
- Consider că vorbesc în numele întregului meu popor când spun că doresc ca toţi să rămânem ignoranţi în privinţa voastră.

Şi-a aplecat capul pe un umăr şi m-a studiat.
- În vocea ta există ură.

L-am ignorat, mişcându-mi iute pana peste pergament, scriind introducerea oficială pentru corespondenţa imperială.
- L-ai cunoscut, nu-i aşa? a continuat Vaelin Al Sorna. Pana mi s-a oprit. Am refuzat să-l privesc în ochi.
- L-ai cunoscut pe Speranţă.

Am pus pana deoparte şi m-am ridicat. Brusc, duhoarea calei şi apropierea de sălbaticul acesta au devenit insuportabile.
- Da, l-am cunoscut, am scrâşnit eu. L-am cunoscut şi-a fost cel mai bun dintre noi. Am ştiut că va fi cel mai mare Împărat pe care l-a văzut vreodată pământul acesta. Dar nu din cauza asta te urăsc. Te urăsc fiindcă Speranţă mi-a fost prieten, iar tu l-ai ucis.

M-am îndepărtat cu pas nesigur şi am urcat treptele spre puntea principală, dorindu-mi pentru prima dată în viaţă să pot fi un războinic, să am braţele pline de muşchi şi inima dură ca piatra, să pot mânui o spadă şi să mă răzbun sângeros, totuşi asemenea lucruri erau mai presus de mine. Trupul îmi era robust, dar nu puternic, mintea isteaţă, însă nu nemiloasă. Nu eram un războinic. Ca atare, pentru mine nu avea să existe răzbunare. Tot ce puteam face pentru prietenul meu era să fiu martor la moartea acestui ucigaş şi să scriu sfârşitul oficial al poveştii lui pentru plăcerea Împăratului meu şi adevărul etern al arhivei noastre.

Am rămas mult timp pe punte, rezemat de parapet, privind cum apele tivite cu verde ale coastei de miazănoapte a Alpiranului se întunecau spre albastrul Mării Erineane interioare în timp ce boţmanul bătea ritmul pentru vâslaşi şi călătoria noastră a început. După ce ne-am îndepărtat de coastă, căpitanul a poruncit să se ridice vela mare şi iuţeala ne-a sporit; prova ascuţită a corabiei tăia prin valurile line şi statueta ei, un şarpe înaripat meldenean tradiţional, una dintre nenumăratele lor zeităţi ale mării, îşi afunda capul cu mulţi dinţi într-o pâclă de spume. Vâslaşii au tras două ore la rame înainte ca boţmanul să anunţe un răgaz şi atunci au ridicat vâslele şi au mers la masă. Cartul de zi a rămas pe punte, manevrând pânzele şi executând interminabilele corvezi ale vieţii de la bordul unei corăbii. Puţini au catadicsit să-mi arunce o privire sau două, dar nimeni n-a încercat să lege o conversaţie, o binecuvântare pentru care am fost recunoscător.

Ne aflam la câteva leghe de port, când au apărut nişte aripioare negre spintecând marea, anunţate de un strigăt voios din gabie:
- Orce!

N am putut spune câte erau, fiindcă se mişcau prea iute şi lin prin apă, apărând uneori la suprafaţă pentru a răbufni în jeturi de stropi fini, înainte de a se afunda din nou. Abia când ne-am apropiat mai mult mi-am dat seama de adevărata lor dimensiune, mai bine de şapte metri de la bot la coadă. Mai văzusem delfini până atunci, în mările de miazăzi, creaturi argintii şi jucăuşe care puteau fi învăţate trucuri simple. Aceştia erau însă diferiţi, iar mărimea lor şi umbrele întunecate şi pâlpâitoare pe care le descriau prin mare mi s-au părut rău prevestitoare, tonuri ameninţătoare ale cruzimii indiferente a naturii. În mod limpede, tovarăşii mei de drum aveau altă impresie, deoarece strigau saluturi de pe greement, ca şi cum ar fi întâmpinat prieteni vechi. Până şi încruntătura obişnuită a căpitanului părea să se fi destins oarecum.

O balenă ucigaşă a străpuns suprafaţa apei într-un spectacol impresionant de spumă şi s-a răsucit în aer înainte de a se prăbuşi în apă cu o bubuitură care a cutremurat corabia. Meldeneanii au răcnit apreciativ. Ah, Seliesen! mi-am spus. Ce poem ai fi scris pentru a onora o asemenea imagine!
- Ei îi consideră sacri. M-am întors şi am văzut că Ucigaşul Speranţei mi se alăturase la parapet. Mai spun că dacă un meldenean moare pe mare, orcile îi poartă sufletul spre oceanul nesfârşit aflat dincolo de marginea lumii.
- Superstiţii! am pufnit.
- Poporul tău nu are zei?
- Poporul meu are, dar eu n-am. Zeii sunt un mit, o poveste liniştitoare pentru copii.
- Asemenea vorbe te-ar face să fii primit cu braţele deschise în ţara mea de baştină.
- Nu suntem în ţara ta de baştină. Şi nici nu mi-aş dori să fiu vreodată!

Altă orca s-a înălţat din mare şi s-a ridicat trei metri în văzduh, înainte de a cădea înapoi.
- Ciudat, a reflectat Al Sorna. Când corăbiile noastre au traversat marea asta, orcile le-au ignorat şi au apărut doar pentru meldeneani. Poate că împărtăşesc aceeaşi credinţă.
- Poate. Sau poate că apreciază o masă gratuită.

Am arătat din bărbie către prova, unde căpitanul arunca somoni în apă, iar orcile se repezeau asupra lor mai iute decât le puteam urmări cu ochii.
- De ce te afli aici, milord Verniers? a întrebat Al Sorna. De ce te a trimis împăratul? Nu eşti un temnicer.
- Împăratul a acceptat cu bunăvoinţă cererea mea de a fi martor la apropiatul tău duel. Şi de a o însoţi pe lady Emeren acasă, bineînţeles.
- Ai venit ca să mă vezi murind.
- Am venit pentru a consemna o cronică a acestui eveniment pentru Arhiva Imperială. La urma urmelor, eu sunt Cronicarul Imperial.
- Aşa mi au spus. Gerish, temnicerul meu era un mare admirator al istoriei tale despre războiul cu poporul meu şi o considera opera cea mai de seamă a literaturii alpirane. Ştia multe pentru un bărbat care-şi petrecea viaţa într-o temniţă. Stătea ore în şir în afara celulei mele şi citea cu glas tare pagină după pagină, mai ales bătăliile, care-i plăceau mult.
- Documentarea precisă este cheia artei istoricului.
- Atunci este păcat că ai greşit-o de atâtea ori.

O dată în plus, m-am trezit dorindu-mi puterea unui războinic.
- Am greşit-o?
- Într-o măsură foarte mare.
- Înţeleg. Poate că dacă ţi-ai sili creierul sălbatic, mi-ai putea spune care părţi au fost atât de greşite.
- Ah, faptele mărunte le-ai prezentat corect, în mare parte. Atât doar că ai spus că eu am comandat Legiunea Lupului. De fapt, a fost Regimentul 35 Pedeştri, cunoscut în rândul Străjii Tărâmului ca Alergătorii lupului.
- La întoarcerea în capitală, am rostit sec, voi avea grijă să public o ediţie revizuită.

A închis ochii, reamintindu-şi.
- "Invazia coastei de miazănoapte de către regele Janus n-a fost decât primul pas în urmărirea ambiţiei sale mai mari: anexarea întregului Imperiu."

Fusese un citat perfect, cuvânt cu cuvânt. Am fost impresionat de memoria lui, dar nu-mi trecea prin cap s-o recunosc.
- O simplă expunere de fapte. Aţi venit aici ca să jefuiţi Imperiul. Janus a fost nebun crezând că un asemenea plan ar putea avea sorţi de izbândă.

Al Sorna a clătinat din cap.
- Pe noi ne interesau porturile de pe coasta de miazănoapte. Janus dorea căile negustoreşti prin Marea Erineană. Şi n-a fost nebun. A fost bătrân şi disperat, însă nu nebun.

Am fost surprins de simpatia evidentă din glasul lui; la urma urmelor, Janus era marele trădător şi făcea parte din legenda Ucigaşului Speranţei.
- Cum se face că ştii atât de bine ce era în mintea lui?
- Mi a spus chiar el.
- Ţi a spus chiar el? am zis şi am izbucnit în râs. Am trimis o mie de scrisori cu întrebări tuturor ambasadorilor şi oficialităţilor din Tărâm la care m-am putut gândi. Puţinii care s-au sinchisit să răspundă au fost toţi de acord într-o privinţă: Janus nu şi-a dezvăluit niciodată planurile nimănui, nici chiar familiei.
- Cu toate acestea, tu ai afirmat că el dorea să cucerească întregul Imperiu.
- O deducţie rezonabilă, bazată pe dovezile existente.
- Rezonabilă, poate, dar greşită. Janus avea inimă de rege, rece şi dură, atunci când trebuia să fie aşa. Nu era însă nici lacom şi nici visător. El ştia că Tărâmul nu-i va putea mobiliza niciodată pe oameni şi averile necesare pentru a vă cuceri Imperiul. Noi am venit pentru porturi. El a spus că era unicul fel în care ne-am putea asigura viitorul.
- De ce-ţi ar fi destăinuit asemenea informaţii?
- Noi aveam... o învoială. El mi-a spus multe lucruri pe care nu le ar fi spus nimănui. Unele dintre ordinele lui necesitau explicaţii înainte să le dau ascultare. Dar uneori cred că simţea pur şi simplu nevoia să vorbească cu cineva. Până şi regii se pot simţi singuri.

Am încercat o senzaţie stranie de ispită; bărbatul din miazănoapte ştia că flămânzeam după informaţiile pe care mi le putea oferi. Respectul meu pentru el a crescut, la fel ca şi neplăcerea. Mă folosea, dorea ca eu să scriu povestea lui. Nu ştiam însă care putea fi motivul. Ştiam doar că era ceva legat de Janus şi de duelul pe care avea să-l susţină în insule. Poate că simţea nevoia să se despovăreze înaintea sfârşitului, să lase o moştenire de adevăr, ca să rămână astfel cunoscut în istorie nu doar ca Ucigaşul Speranţei. O încercare finală de a mântui atât sufletul lui, cât şi pe cel al regelui său mort.

Am lăsat tăcerea să se prelungească şi am privit orcile până s-au ghiftuit cu peşti şi au plecat spre răsărit. În cele din urmă, când soarele a început să coboare către orizont şi umbrele s-au lungit, am rostit:
- Spune-mi, atunci.


Ceaţa se târa groasă pe pământ în dimineaţa când tatăl lui Vaelin l-a dus la casa celui de-al Şaselea Ordin. Băiatul călărea în faţă, strângând cu mâinile oblâncul şeii, încântat. Tatăl lui îl ducea rareori călare.
- Unde mergem, milord? întrebase el, când tata îl dusese la grajd.

Bărbatul înalt nu spusese nimic, totuşi făcuse o pauză foarte scurtă, înainte de a pune şaua pe unul dintre armăsarii lui de luptă. Obişnuit cu felul tatei de a nu răspunde la majoritatea întrebărilor, Vaelin nu-şi făcuse griji.

S-au îndepărtat de casă şi potcoavele din fier ale armăsarului au ţăcănit pe caldarâm. După un timp au ieşit prin poarta de răsărit, unde trupurile atârnau spânzurate în cuşti şi împuţeau văzduhul cu duhoarea greţoasă a descompunerii. El învăţase să nu întrebe ce făcuseră pentru a se alege cu asemenea pedepse, fiindcă era una dintre puţinele întrebări la care tata fusese întotdeauna dispus să răspundă, iar poveştile pe care le spunea îl făceau pe Vaelin să se trezească nopţile asudat şi înlăcrimat, scâncind la fiecare zgomot din afara ferestrei, întrebându-se dacă hoţi sau rebeli, sau Tăgăduitori atinşi de Beznă veneau după el.

În scurt timp caldarâmul a lăsat loc ierbii din afara zidurilor, tata a dat pinteni calului, îndemnându-l la trap şi după aceea la galop, iar Vaelin a râs încântat. Pentru o clipă a simţit un fior de ruşine faţă de bucuria lui. Mama lui murise cu numai două luni în urmă, iar tristeţea tatei era un nor negru care pogorâse peste toată casa, înfricoşându-i pe servitori şi rărindu-ii pe musafiri. Însă Vaelin nu avea decât zece ani şi vedea moartea ca toţi copiii: ducea lipsa mamei lui, dar dispariţia ei era un mister, taina supremă a lumii adulţilor şi, deşi plângea, nu ştia motivul şi continua să fure prăjituri din bucătărie şi să se joace cu spadele din lemn în curte.

Au galopat câteva minute înainte ca tata să tragă de hăţuri, deşi pentru Vaelin a fost foarte puţin, el ar fi dorit să galopeze veşnic. S-au oprit înaintea unei porţi mari din fier. Zăbrelele ei erau înalte, mai înalte decât trei oameni suiţi unul pe umerii altuia, şi se terminau prin vârfuri ascuţite. În punctul cel mai de sus al arcului porţii, un războinic din fier aţintea cu spada ţinută dinaintea pieptului un craniu descărnat. De ambele părţi, zidurile erau aproape la fel de înalte ca poarta. În stânga, un clopot din bronz atârna de o traversă din lemn.

Tatăl lui Vaelin a descălecat, apoi l-a ridicat din şa.
- Ce este locul acesta, milord? a întrebat băiatul.

Propriul glas i s-a părut sonor ca un strigăt, deşi vorbise în şoaptă. Liniştea şi ceaţa îl tulburau şi nu-i plăceau nici poarta, nici personajul de deasupra ei. Cu siguranţa copiilor, ştia că găvanele goale erau o minciună, un şiretlic. Îi privea pe ei, cum aşteptau.

Tata nu i-a răspuns, ci s-a apropiat de clopot şi, scoţându-şi pumnalul de la brâu, l-a lovit cu mânerul. Sunetul a părut ca o fărădelege în tăcere. Vaelin şi-a acoperit urechile cu palmele, până s-a stins. Când a ridicat ochii, tatăl venise lângă el.
- Vaelin, a vorbit el cu glasul lui răguşit de războinic, mai ţii minte deviza pe care ţi-am spus o? Crezul familiei noastre?
- Da, milord.
- Spune-o.
- "Puterea noastră este loialitatea."
- Da. Puterea noastră este loialitatea. N-o uita. Nu uita că eşti fiul meu şi că eu vreau să stai aici. În locul acesta vei învăţa multe lucruri şi vei deveni un Frate al celui de-al Şaselea Ordin. Vei rămâne însă mereu fiul meu şi-mi vei cinsti dorinţele.

Înapoia porţii s-a auzit un scrâşnet de pietriş şi Vaelin a tresărit, zărind o siluetă înaltă, înveşmântată în mantie, care stătea înapoia zăbrelelor. Îi aşteptase. Chipul îi era ascuns de ceaţă, dar Vaelin s-a foit neliniştit, ştiind că era cercetat, evaluat. A ridicat ochii spre tatăl lui şi-a văzut un bărbat voinic, cu trăsături puternice, barbă care începuse să fie înspicată cu fire sure şi cute adânci ce-i brăzdau obrajii şi fruntea. Pe chipul lui exista ceva nou, o expresie pe care Vaelin n-o mai zărise până atunci şi căreia nu-i putea atribui un nume. În anii care aveau să urmeze, avea s-o vadă pe feţele a o mie de oameni şi s-o ştie ca pe un prieten vechi: teama. L-a surprins că ochii tatei erau neobişnuit de negri, mult mai întunecaţi decât fuseseră ai mamei. Aşa avea să şi-l reamintească toată viaţa. Pentru alţii, era Lordul Bătăliilor, Prima Spadă a Tărâmului, eroul de la Beltrian, salvatorul regelui şi tatăl unui fiu faimos. Pentru Vaelin, avea să fie de a pururi un bărbat temător care-şi abandona fiul la poarta Casei celui de-al Şaselea Ordin.

A simţit mâna mare a tatei apăsându-l pe spate.
- Du-te acum, Vaelin. Du-te la el. Nu-ţi va face niciun rău.

Mincinosule! a gândit băiatul furios şi tălpile lui au lăsat urme pe pământ, când a fost împins către poartă. Chipul siluetei în mantie a devenit tot mai limpede pe măsură ce s-a apropiat, prelung şi îngust, cu buze subţiri şi ochi de un albastru deschis. Vaelin s-a trezit privindu-i fix. Bărbatul cu faţă prelungă l-a privit la rândul lui, ignorându-l pe tată.
- Cum te numeşti, băiete?

Vocea era înceată, un suspin în ceaţă.

Vaelin n-a ştiut niciodată de ce nu i-a tremurat propriul glas.
- Vaelin, milord. Vaelin Al Sorna. Buzele subţiri au format un zâmbet.
- Eu nu sunt un lord, băiete. Eu sunt Gainyl Arlyn, Aspect al celui de-al Şaselea Ordin.

Vaelin şi-a amintit lecţiile de etichetă ale mamei sale.
- Îmi cer iertare.

În spatele lui s-a auzit un nechezat. Vaelin s-a răsucit şi şi-a văzut tatăl îndepărtându-se călare, armăsarul înghiţit iute de pâcle, copitele tropăind pe pământul moale, topindu-se în tăcere.
- El nu se va mai întoarce, Vaelin, a spus Aspectul cu chip prelung şi zâmbetul îi dispăruse de pe faţă. Ştii de ce te-a adus aici?
- Ca să învăţ multe lucruri şi să devin un Frate al celui de-al Şaselea Ordin.
- Da. Însă nimeni nu poate intra decît prin propria lui alegere, fie el bărbat sau băiat.