Duş cu săpun englezesc sau Ce-i lipseşte unei statui victoriene

Aterizăm pe Heathrow. Pentru controlul paşapoartelor, toţi călătorii se aşează pe rânduri paralele. Se avansează extrem de lent. După mult timp, cam tot atât cât am zburat, ajung în fine în faţa unui Immigration Officer, o doamnă masivă, care, după ce îmi verifică viza şi invitaţia, tot repetă aceleaşi întrebări schematice, în forme uşor modificate: "În ce scop şi pentru cât timp aţi venit în Regatul Unit? Sunteţi sigur că n-aţi venit la muncă? Puteţi să-mi spuneţi încă o dată cât doriţi să staţi?"

Dau răspunsul corect, fiindcă trec testul, şi pot pleca mai departe. Pe rândul de alături, trag cu ochiul la un american care se încurcă în răspunsuri. Rămâne să mai răspundă încă o dată.

De la aeroport iau un autobuz până în centru, de unde mă sui într-un autocar spre destinaţia mea finală, un mic orăşel de provincie, totodată mare centru universitar mondial.

Trec pe lângă o staţie de taxiuri, aflată într-o piaţă. Maşinile, identice, stau în cerc una după cealaltă, aşteptând clienţi care nu întârzie să vină. Negre, cu o formă curioasă, masivă, par o variantă vag stilizată a unui automobil de epocă. Dacă forma e veche, mecanismul e însă nou. Acest lucru se poate bănui după felul lin în care se mişcă, precum şi după motorul care toarce silenţios. Organizarea funcţionează şi ea ireproşabil. Când maşina din frunte pleacă, restul cercului avansează fix câte un loc, într-o ordine perfectă. Nimic din tot spectacolul de bazar oriental pe care-l oferă taxiurile din Bucureşti, unde maşinile care vin ultimele se aşează primele chiar şi acolo unde există rând, şoferii îşi împing maşinile ca să economisească benzină, clienţii aleg câte o firmă sau alta după criterii doar de ei ştiute, şi tot aşa.

Aş fi fost interesat să văd cum arată pe dinăuntru un astfel de taxi, dar, cu părere de rău, trebuie să fac economie, aşa încât o iau pe jos înspre colegiul unde trebuie să ajung.

Privesc străzile înguste şi întortocheate din centrul oraşului medieval, şi mă mir cum de pot fi străbătute cu atâta uşurinţă de Routemaster-e, clasicele autobuze englezeşti, roşii, cu etaj şi cu platformă de pe care se poate urca şi coborî din mers.

Admir în trecere clădirile de piatră şi de cărămidă roşie, cu porţi masive de lemn sau cu grilaje din fier forjat. Pe zidurile lor, plăci de marmură sau bronz indică nume celebre de colegii, biblioteci, muzee. Verdele gazonului şi albul statuilor sunt de rigoare.

Buna dispoziţie îmi e puţin şifonată de un automobil care trece razant pe lângă mine când încerc să traversez! Mă uitasem la stânga, dar aici maşinile vin din dreapta, fiindcă circulă pe... "partea greşită a străzii". Abia acum înţeleg de ce în dreptul trecerilor de pietoni, pe carosabil, e scris mare cu vopsea albă: Look right!

Oprindu-mă la un mic magazin, rămân surprins să văd, la casă, un indian cu turban. În zilele următoare, mă voi obişnui cu imaginea turbanelor, care se pot vedea mai peste tot.

Ies din magazin cu câteva fructe cumpărate la bucată. Fiecare poartă câte o mică etichetă. Împreună, aproape că formează un atlas geografic: Africa de Sud, Noua Zeelandă, etc., ţări ale Commonwealth-ului britanic, urmaş al unui imperiu "asupra căruia soarele nu apune niciodată".

Îmi continui drumul până când sunt oprit de un semafor încăpăţânat, care stă blocat pe roşu. Tocmai când încep să mă gândesc că, iată, există şi în Britannia lucruri care nu funcţionează bine, un pieton localnic apasă pe un mic buton de pe stâlpul semaforului, şi... mecanismul se pune în mişcare. Ruşinat, profit şi eu de faptul că culoarea se schimbă, şi traversez întrebându-mă de ce trebuie să se audă un ţăcănit metalic, care încetează când culoarea semaforului de schimbă din nou în roşu? O să aflu mai târziu că astfel "aud" nevăzătorii culoarea verde a semaforului.

Privesc pe harta care mă ajută să mă orientez, şi încerc să scurtez drumul trecând printr-un mic cimitir, care pare să fie totodată şi grădină publică. Văzute prin ceaţa fină a dimineţii insulare, cele câteva pietre de mormânt, tocite de secole de intemperii, şi acoperite cu un muşchi verde-negricios, sunt destul de lugubre, şi mă duc imediat cu gândul la Dracula lui Bram Stoker.

Sunt tot mai aproape de colegiul unde urmează să fiu cazat, şi o întrebare nu-mi dă pace. De ce un colegiu de fete? Nu cumva e o greşeală? Oare englezii ştiu că sunt băiat? E adevărat că uneori numele te induc în eroare. În ţările catolice, spre exemplu, Maria poate fi nume bărbătesc. Sau Cătălin, care la noi e nume de bărbat, în maghiară e nume de femeie: Katalin.

Ajuns la intrare, sunt pregătit sufleteşte să fiu trimis într-altă parte. Nici vorbă însă de aşa ceva. Portarul îmi dă o cheie, şi îmi explică cum să ajung la clădirea dormitoarelor.

Camera ce-mi este rezervată e demnă de cea mai protestantă dintre austerităţi. N-are decât un pat, o masă şi un scaun. Ce-i drept, există o mică compensaţie - pe masă am o ceaşcă, şi câteva pliculeţe de ceai şi de cafea solubilă.

Îmi las jos bagajul. Sunt obosit, prăfuit şi transpirat. Am impresia că e zăpuşeală, şi mă mir când văd că termometrul din cameră indică doar 21 de grade Celsius. Impresia de căldură e dată de umezeala din atmosferă. Simt o apăsare pe piept, care îmi îngreunează respiraţia.

Fierb apă în ceainicul electric din bucătăria comună de la capătul culoarului. După ce beau un ceai, îmi mai revin.

Mi-ar prinde bine şi-un duş. Ies din cameră, cu un prosop pe braţ, în căutarea grupurilor sanitare.

Chiar la mijlocul coridorului, pe două uşi situate faţă-n faţă, scrie simplu: "Duş". Pe nici una nu se poate citi "Femei" sau "Bărbaţi". Ezit. Pătrund cu grijă pe una dintre uşi.

Se aude apa curgând. Dinspre capătul îndepărtat vine miros de aburi şi săpun.

Mai mult ca sigur e un băiat. O fată n-ar veni la duş neînsoţită - mă gândesc.

Sunt puţin nemulţumit că nu sunt singur, ca să mă pot spăla în linişte. Mă deranjează felul insistent în care unii bărbaţi te măsoară din privire, de sus până jos, insistând pe organul viril.

Un singur compartiment e ocupat. De la distanţă, privesc discret în direcţia lui.

Perdeaua de plastic e dată la o parte. Filtrat prin aburii de apă caldă, corpul gol al tinerei femei se profilează în lumina oblică şi crudă a soarelui de dimineaţă. Abandonată firesc plăcerii duşului, tânăra pare detaşată de orice fel de griji. Apa i se prelinge pe părul negru şi des, îi învăluie umerii albi şi drepţi, apoi torsul arcuit, fesele bombate şi picioarele atletice.

Oboseala îmi dispare ca prin farmec. Culorile, sunetele, mirosurile, totul se amestecă şi se sublimează într-un singur tot care mă învăluie într-un mod ciudat. Admir ca prin vis formele divine ce mi se oferă atât de generos privirii.

Fata scăpă săpunul, care loveşte pardoseala cu un zgomot care pentru mine pare echivalentul unui tunet.

Smuls din visare, fac un pas înapoi. Obrajii mi-au luat foc. Mi-e ruşine şi teamă în acelaşi timp.

Lăsându-se pe vine, fata se roteşte. Mă vede în chiar clipa-n care-şi ridică săpunul de pe jos, dar nu-şi opreşte privirea mai mult de-o clipă asupra mea.

Sunt paralizat.

De jos, fata începe, fără grabă, să-şi ridice fundul. Coapsele i se dezlipesc încet de gambe, în timp ce capul continuă să-i rămână jos. Când fundul îi ajunge sus, piciorul stâng, pe vârfuri, e flexat atât cât trebuie ca să-i contureze bine muşchii. Ia instinctiv o poză demnă de un fotomodel celebru. Cu mâna stângă îşi împinge uşor în sus sânii care atârnă. Începe să-şi săpunească cu mâna dreaptă piciorul stâng, calm şi măsurat, ca o statuie care prinde viaţă. Corpul aplecat îi preia mişcarea ritmică a mâinii. Sânii i se sprijină pe braţ, balansându-se uşor. Genunchiul i se îndoaie şi revine încet la loc. Fundul îi urcă şi coboară. Amplitudinea mişcării se măreşte până ce, între complicatele curburi de la îmbinarea coapselor cu fesele, îi pot distinge negrul păr pubian. Pe vârful firelor negre de păr creţ, mici picături de apă strălucesc ca nişte briliante.

Eu o privesc cu simţurile dilatate, tot mai înfierbântat de imaginea mişcărilor ei ritmice. Părul strălucitor din adânciturile feselor ei bombate mă fascinează şi mă atrage cu puterea unui magnet. Excitaţia începe să ia treptat locul admiraţiei. Penisul mi se dilată dureros de plăcut.

Mă apropii de ea. Fără să ştiu cum, îmi dau jos hainele. Prosopul meu a rămas undeva pe jos, în urmă. Îi cuprind şoldurile-n palme. Mă lipesc de ea. Penisul mi-e presat între mine şi ea.

Fără să se întoarcă, se lasă strânsă, ca şi cum mi-ar răspunde la o întrebare nerostită.

Apa duşului mă stropeşte în plin pe faţă şi pe piept. Cu ochii-nchişi, o mângâi, simţindu-i formele rotunde. Mâinile-mi coboară instinctiv spre perniţele-i pufoase dintre picioare. Când vârfurile degetelor îmi pătrund în spaţiul cald şi umed dintre ele, ea se cabrează brusc. Penisul meu arcuit pătrunde fără să se fi pregătit în strâmta despicătură caldă deschisă parcă anume pentru el. Zgâriat la început de părul aspru, îşi face apoi loc tot mai adânc în adăpostul oferit.

Am senzaţia că plutesc. Cu ochii-nchişi, văd culori amestecate, respir aburi, şi parfum de săpun.

...

Când deschid ochii, am rămas singur. Apa continuă să curgă. Sunt puţin dezorientat şi trist.

Clipesc des, şi privirea mi se limpezeşte. În locul fetei, văd doar un săpun cum n-am mai văzut, cu o mică bucăţică de hârtie roz dedesubt, care formează un picioruş pe care apa se poate scurge.

...

E ora micului dejun.

Cobor la masă, trecând prin grădina englezească, un colţ de curte în acelaşi timp rustic şi savant.

Dacă n-aş fi încă sub impresia puternică a clipelor de mai înainte, sala de mese ar trebui să mă impresioneze. Uşile masive de stejar sunt flancate de armuri de cavaleri, cu săbii şi cu halebarde. Pe pereţi, tablouri de epocă sunt luminate de razele soarelui de dimineaţă care pătrund oblic prin geamurile cu vitralii.

În sală, oameni de toate felurile, rasele, şi vârstele. Locul elevelor colegiului, plecate în vacanţă, e ocupat de turişti din toată lumea, atraşi de oferta estivală a oraşului.

Mă aşez pe o bancă, la una din mesele lungi de lemn. Pun cu grijă săpunul lângă farfurie, şi-mi rotesc privirea după fata de la duş.

Oamenii mănâncă grapefruit, corn flakes cu lapte, fasole cu cârnaţi, ouă cu şuncă, roşii coapte, porridge, marmite, şi toate celelalte feluri care fac deliciul (sau grozăvia) breakfast-ului englezesc.

Dintre toţi, eu par să fiu singurul care nu poate înghiţi nimic. Sunt în căutarea unui personaj. Tresar când mi se pare că-i întâlnesc privirea. Dar nu, nu este ea.

...

Mi-a rămas adânc întipărită memoria acelui duş, cu apa mulându-se pe corpul splendid al unei tinere femei voluptuos abandonate plăcerii duşului. Nu pot uita nici privirea scurtă şi complice a tinerei ce-şi presa gingaş sânii cu mâna. Şi mă urmăreşte amintirea formelor misterioase ale fundului ei, cât se poate de statuar, dar teribil de real.

Din curburile lui izbucnea acel mic smoc de păr negru şi creţ ce m-a impresionat atât. Un mărunt, dar esenţial detaliu ce va lipsi întotdeauna chiar şi celor mai reuşite nuduri victoriene, cărora strictul standard al epocii nu le permitea reprezentarea părului pubian.

Sigur că am adus cu mine săpunul englezesc. Îl ţin şi acum în baie. N-am pierdut speranţa că stăpâna lui mi-l va cere vreodată înapoi.

(Bucureşti, 1996 - revizuit 2015)