Un demon

Un lucru la care pe atunci nu m-am gândit aproape deloc a fost nevoia de compromis. Îmi imaginam în mod naiv o fericită viață de familie, în care fiecare dintre noi îi intuiește celuilalt nevoile, și-i potențează reciproc eforturile, realizând împreună tot ce n-ar fi putut face separat. Bineînțeles, în primul rând copii. Care din fericire au venit. Doi, unul după altul, o fată și-un băiat, sănătoși, voinici. Mi-aș fi dorit cel puțin încă unul, însă aici lucrurile s-au cam împotmolit. Dar asta-i deja altă poveste.

În rest, prea puțină înțelegere reciprocă. Mai mult tras unul hăis, altul cea. Rada era partizana acțiunii individuale. Când apărea o problemă, se aștepta să acționez, preferabil în sensul dorit de ea, iar dacă nu, o făcea ea. Eu, în schimb, începeam totul printr-o încercare de lămurire și punere de acord.

Intenția era generoasă, dar aplicarea lăsa de dorit. E posibil ca tocmai astfel să mă fi făcut în realitate vinovat de interminabilele noastre dispute. Întâi pentru că lipsa de acțiune era sinonimă pentru Rada cu tergiversarea, ceea ce ea nu înțelegea, și nici nu accepta. Apoi, fiindcă tonul doct, profesoral, cu care-mi argumentam poziția reușea imediat s-o enerveze, ba chiar să o revolte. Nici vorbă de ajuns la un punct de vedere comun.

Cred că în aceste ocazii vedea în mine ceva dușmănos, care o făcea invariabil să-și piardă controlul de sine, declanșându-i o reacție violentă de respingere care o transforma până la limita irecognoscibilului, dându-mi efectiv impresia că e stăpânită de un demon. Și cum să te înțelegi cu un demon? Înțelept ar fi fost desigur nu să încerc să dialoghez cu el, ci să-l împiedic să apară. Or eu tocmai asta făceam, repetând mereu aceeași mare greșeală. Îi deschideam calea, oferindu-i o nesperată șansă la acțiune.

(București, ianuarie 2022)