Profesore!

La prima întâlnire cu înaltul oficial județean l-am ascultat glumind cu colegii. Deși proiectul nostru intra în răspunderea lui directă, nimeni din echipă nu-l lua în serios, așa încât discuția s-a menținut în limite superficiale până când, spre final, mi-a cerut și mie părerea. Cum nu deschisesem gura până atunci, cred că se aștepta la ceva scurt, poate o glumă, sau o laudă, nimic mai mult. Eu însă i-am luat invitația în serios, și am intrat în detalii, ce anume mă îngrijora, unde ar fi nevoie de intervenția sa ca lucrurile să avanseze mai bine ca în alte părți, și să nu se împotmolească, lucruri de felul acesta. La început m-a ascultat cu oarecare atenție, dar și-a pierdut repede interesul. Când mi-am dat seama din felul cum privea că nu mă mai ascultă, am tăcut.

"Știți", mi-a spus el atunci, ca scuză, cu voce joasă, aplecându-se spre mine, "eu sunt militar de carieră. După 1989 am trecut în rezervă, și de atunci fac politică. E sarcina mea să mă ocup de proiect, dar nu eu, ci dumneavoastră sunteți specialiștii". L-am aprobat în tăcere, dând ușor din cap.

A doua zi, când ne-am revăzut la lucru, mă și botezase: "Profesore"! Tuturor celorlalți le spunea pe nume, doar mie îmi spunea "profesore".
La început n-am înțeles ce vrea să spună, dar apoi mi-a fost limpede. Nu m-am mai obosit să-i spun că de fapt încercam să-mi lămuresc mie ce trebuie făcut, fiindcă nici eu nu eram sigur că știu.

(București, noiembrie 2021)