Trobriand

Când i-am simțit genele clipind pe fața mea, parcă m-a gâdilat ceva, și instinctiv m-am ferit.

Până atunci, cât o curtasem, dar și pe urmă, se purtase mai degrabă băiețește cu mine, foarte direct, fără efuziuni sentimentale, ba chiar cu oarecare asprime. Din obiceiurile ei lipseau gesturile uzuale de tandrețe dintre doi iubiți - îmbrățișatul, sărutatul, ținutul de mână, ba chiar și mersul braț la braț. Își trăgea mâna dacă voiam să i-o prind, își ferea buzele dacă încercam s-o sărut. Cred că nimeni dintre cei care ne-au văzut împreună nu și-ar fi putut imagina vreo clipă că am fi altceva decât buni camarazi.

N-am știut niciodată cum să interpretez această reținere a ei. Am pus-o când pe seama unei răceli a sentimentelor față de mine, când pe respectarea unor precepte morale excesiv de stricte, când pe o posibilă lipsă de interes față de atingerile fizice.

De aceea, când și-a apropiat lent fața de a mea, închizând ochii ca să-mi atingă apoi delicat fața cu zbaterea genelor ei, am fost surprins, și m-am ferit. Era ceva atât de straniu pentru mine încât m-a făcut să deschid ochii mari, și să mă retrag, ca să văd mai bine ce se întâmplă. Mi s-a părut ca un fel de glumă, o încercare de a mă gâdila, sau ceva asemănător, nu știam exact ce, oricum ceva extrem de ciudat.

Cred că a mai încercat o dată sau de două ori, apoi, văzând că nu-i răspund, a încetat pentru totdeauna s-o mai facă. Nu mi-a explicat niciodată despre ce a fost vorba, și nici eu n-am întrebat.

Până când, într-un târziu, când nu-i mai puteam spune că am înțeles, am citit într-o carte despre Gauguin că așa se sărută locuitorii insulelor Trobriand, "insulele iubirii", cu genele. Și am priceput cum am respins eu de fapt săruturile Radei.

(București, decembrie 2021)