Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

În centrul romanului meu nu se află istoria, ci istoria sufletului


Florina Pîrjol, un interviu cu Evgheni Vodolazkin

16.10.2015
Observator Cultural, iulie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Premiat cu cele mai importante distincţii literare ale momentului în Rusia (Bolşaia Kniga, Premiul Iasnaia Poliana), romanul Laur a devenit o carte-cult în întreaga lume (tradusă în peste 20 de limbi). Localizată în Rusia medievală, povestea eroului care traversează mai multe destine, sub mai multe nume, este mai mult decît istoria "pre-facerii" unui om în sfînt. Este o parabolă despre om şi legătura lui cu Dumnezeu, anulînd timpul şi istoria, înaintînd - prin numeroase încercări - pe calea spre desăvîrşire.

Florina Pîrjol: Laur e subintitulat roman non-istoric. De ce?
Evgheni Vodolazkin: Nu am vrut să-mi induc în eroare cititorii. Pentru că, lăsînd deoparte faptul că evenimentele se petrec în Evul Mediu, cartea este, de fapt, o carte despre prezent. Prin acest subtitlu am încercat să-mi previn cititorul în legătură cu lucrurile pe care le va găsi în Laur, fiindcă, sincer să fiu, mie nu-mi plac deloc romanele istorice. Adică nu-mi place literatura care nu face altceva decît să-l plimbe pe cititor în trecut şi în viitor, după cum nu-mi place nici literatura poliţistă, fiindcă mi se pare că din toate aceste genuri lipseşte omul şi, prin acest lucru, ele devin, de fapt, neinteresante. Revenind, aş spune aşa, sintetizînd: în centrul romanului meu nu se află istoria, ci, cum a spus şi Lermontov, istoria sufletului. De fapt, cred că această istorie trebuie să se afle în centrul oricărei opere literare.

F.P.: Aţi spune că Laur este întruchiparea Rusiei tradiţionale, ortodoxe? Şi, în al doilea rînd, l-aţi gîndit ca un erou sau, din contra, ca un antierou care-şi refuză poziţia de model?
E.V.: Adevărul este că am încercat să transpun viaţa unui sfînt ca atare, nelimitîndu-mă la confesiune sau la identificarea acestuia cu Rusia. Dar, în ciuda trăsăturilor comune pe care le au sfinţii catolici şi cei ortodocşi, bineînţeles că fiecare ţară are trăsăturile sale specifice. Şi aceste trăsături se văd în roman, pentru că acolo e vorba despre nebunia întru Hristos. Personajul cărţii şi-a trăit mare parte din viaţă ca nebun întru Hristos, sub numele de Ustinov. Or, acest fenomen de "nebunie întru Hristos" e, în mare măsură, un fenomen rusesc. Şi, deşi s-a născut în Bizanţ, el a fost răspîndit cel mai mult în Rusia. Laur, practic, adună la un loc toate elementele comune creştinismului, privilegiind, însă, specificul ortodoxiei ruseşti. Cît despre faptul că Laur este un erou sau un antierou, da, asta e o întrebare interesantă. Poate, oare, fiecare sfînt în parte să fie un exemplu? Nu putem da un răspuns categoric la această întrebare, pentru că există mai multe tipuri de sfinţenie, foarte diferite între ele. Şi, după cum spunea remarcabilul critic Mihail Bahtin, există nişte momente de criză în viaţă înainte ca oamenii să devină sfinţi. Un astfel de moment începe cu o cădere, apare după săvîrşirea unui păcat mare. După care, toată viaţa, lui omul încearcă să se cureţe, să-şi ispăşească pedeapsa. Cum să ne raportăm la acest erou? Poate fi el un exemplu sau nu? Răspunsul este şi da, şi nu. El nu poate fi un exemplu sau un erou în acea parte a vieţii sale legată de păcatul sau de căderea sa. Dar poate fi un exemplu atunci cînd încearcă să se ridice, în care ţine cu orice preţ să fie iertat. Şi, prin asta, el devine şi erou, şi exemplu.

F.P.: Unul dintre cele mai interesante lucruri legate de personajul dvs. Laur este că, după ce păcătuieşte, devine imobil, "îngheţat", nu mai evoluează. De ce i-aţi oprit creşterea?
E.V.: Răspunsul la această întrebare va începe cu o referinţă la Mihail Bahtin. El spune că evenimentele din viaţa unui erou nu-i formează acestuia caracterul, ci doar îi testează calităţile. Bahtin a spus, la fel ca dvs., că viaţa unui erou este statică şi că aceasta ar ţine de specificul romanului ca gen. Viaţa unui erou nu trebuie să fie alcătuită numai din patimi, din momente încărcate de pasiune care să-l împovăreze. Un erou nu trebuie să fie neapărat un Ivan Karamazov. Orice eveniment care se întîmplă în viaţa lui este, de fapt, o încercare, şi asta e valabil pentru toate tipurile de oameni. Cît despre faptul că Laur ar fi un personaj static, aici v-aş contrazice. El nu urmează, pur şi simplu, un drum drept pe care l-a ales, ci e permanent muncit de îndoială. Chiar şi atunci cînd ajunge la Ierusalim, Îl roagă pe Dumnezeu să-i descopere dacă se află sau nu pe calea cea bună. E un personaj sfîşiat în permanenţă de îndoieli, care îşi spune mereu: eu merg fără să mă opresc, însă nu ştiu dacă merg în direcţia corectă sau nu. Aceste îndoieli ţin de drama inerentă unei experienţe extreme cum e aceea a sfinţeniei. De fapt, aceste îndoieli sînt adevăratele personaje ale dramelor existenţiale prin care trec oamenii, în general, în literatură la fel ca în viaţă. Şi această dramă presupune un conflict de forţe. Pe de o parte, există credinţa şi speranţa că va reuşi s-o mîntuiască pe iubita sa moartă. Pe de altă parte, există această permanentă îndoială că acţionează într-o direcţie corectă. Tocmai această dramă a contrariilor dă adevărata complexitate interioară a personajului principal.

F.P.: Nu v-aţi simţit niciodată "captiv" scriind o carte întreagă despre un personaj pozitiv cum e Laur?
E.V.: Să scrii despre un om bun, chiar despre un sfînt, poate, într-adevăr, să fie o capcană. Fiindcă acest lucru poate să-ţi creeze o dependenţă, şi poate să-ţi fie foarte greu să ieşi din asta. Şi, indiferent de cît de bune sînt intenţiile tale, ele devin, la un moment dat, neconvingătoare. Rişti să fii suspectat de ipocrizie, de o falsă cucernicie, dacă subiectul e legat de credinţă. Cartea mea începe, în mod evident, cu un "carnaval", în sensul pe care îl dă Bahtin termenului: pe o parte, este foarte serioasă în problemele pe care le pune, dar, pe de altă parte, în ea există acest amestec straniu de stiluri care ne fereşte în permanenţă de căderea în patetisme.

F.P.: Într-o revistă italiană aţi fost numit "Umberto Eco al ruşilor". Cum vi se pare această comparaţie?
E.V.: Mă flatează comparaţia, fiindcă îl respect foarte mult pe Umberto Eco, e un scriitor într-adevăr spectaculos. Dar adevărul este că eu scriu despre cu totul altceva. Sîntem complet diferiţi. În comun avem doar faptul că lucrăm cu acelaşi material, aceeaşi perioadă istorică, dar o descriem fiecare altfel. Romanul meu e comparat cel mai adesea fie cu Numele trandafirului, fie cu Baudolino, însă obiectivul meu e altul, mă voi repeta, poate: acela de a descrie istoria sufletului. Pînă într-un anumit punct, romanul meu îl scoate pe om în afara timpului, în vreme ce, pentru Eco, cadrul istoric este foarte important.

F.P.: Aţi scris un roman foarte frumos din punct de vedere stilistic. Cît de important e stilul?
E.V.: Stilul a fost, într-adevăr, un element foarte important pentru mine. După ce mi-a venit ideea romanului, mi-a mai luat încă jumătate de an să-mi dau seama cum anume să-l scriu ca să pot reda perfect trăirile personajului. Pentru că, în artă, forma este un conţinut, iertaţi- mi jocul de cuvinte. Şi felul în care scrii nu este mai puţin important decît ceea ce scrii. Aproape jumătate de an n-am scris nici un rînd, pur şi simplu, am stat şi m-am gîndit. Dacă m-aş fi limitat doar la limbajul arhaic care e prezent din plin în romanul Laur, ar fi ieşit o carte prea patetică şi, o spun încă o dată, o carte falsă. Aşa că am decis să-l echilibrez cu nişte părţi scrise într-un limbaj modern. Şi nu cu un singur tip de limbaj modern, ci, de fapt, cu mai multe stiluri ale limbajului modern: argou, diferite jargoane, limbaj cancelăresc etc. Tocmai acest amestec de limbaje a dat naştere unui stil atît de neobişnuit. Un experiment pe care nu ştiu dacă l-a încercat cineva pînă acum în literatura rusă. Pe de o parte, acest limbaj arhaic reflectă perioada respectivă, dar, pe de altă parte, el reflectă şi prezentul şi nu ne lasă nici un moment să ne îndepărtam de el. Ceea ce ne arată că, în realitate, oamenii sînt aceiaşi atît în secolul al XV-lea, cît şi acum, în secolul al XXI-lea.

F.P.: Dacă ar trebui să alegeţi un alt scriitor care să vă scrie romanul, cine ar fi acela?
E.V.: Asta e o întrebare bună. În prima clipă, am fost tentat să răspund Dostoievski, dar trebuie să-mi înving această tentaţie pentru că adevărul e că nimeni nu ar fi putut scrie acest roman aşa cum l-am scris eu. Nimeni altcineva decît Evgheni Vodolazkin.

F.P.: De fapt, voiam să vă provoc să-mi dezvăluiţi cîţiva dintre maeştrii dvs. literari.
E.V.: Probabil Dostoievski, pentru că eu cred că este un scriitor foarte profund. În Laur este vorba despre dragostea eternă sau despre problema vieţii şi a morţii, or, în literatura rusă - de fapt, în literatura universală - Dostoievski scrie despre toate aceste lucruri într-un mod magistral. Însă adevărul e că fiecare roman are destinul său personal şi că el nu poate fi scris decît de autorul lui.

F.P.: Cît de important e succesul pentru un autor? Poate să-l "ucidă"?
E.V.: Eu cred că, uneori, da, poate. Ştiţi, eu am avut succes destul de tîrziu, cînd deja mă puteam raporta la el cu destul calm. Dacă l-aş fi avut la 25-30 de ani, nu sînt sigur că aş fi putut să-i fac faţă. M-aş fi îmbătat cu el, şi atît. Acum, însă, am o atitudine echilibrată vizavi de el şi, mai mult decît atît, însăşi ideea de succes şi-a schimbat sensul. Înainte, succesul însemna simplul fapt de a avea cît mai mulţi cititori. Acum, însă, cred că el nu ţine de numărul de cititori în sine, ci de a avea un public cu adevărat interesat de conţinutul cărţii, de problemele serioase pe care le pune ea. În timp ce scriam acest roman, eram sigur că el o să fie citit doar de cîţiva oameni, de soţia mea, de prietenii şi colegii mei, şi cam atît. Mă gîndeam, pur şi simplu, că romanul e foarte departe de mainstream, de succes în sensul larg al cuvîntului, fiindcă ştiam cam ce suscită interesul publicului, toate acele lucruri superficiale care, din păcate, domină societatea actuală. Dar iată că se pare că m-am înşelat şi succesul lui Laur a demonstrat că, în realitate, societatea noastră este mult mai profundă decît credeam. Dacă i-am vorbi societăţii într-un limbaj corect, atunci ea ar înţelege mult mai uşor lucrurile profunde şi cu adevărat importante. Acesta a fost, de fapt, adevăratul succes pentru mine, omul de astăzi, care tocmai a împlinit 51 de ani. Deşi, sincer, eu nu l-aş numi succes, ci o mare bucurie.

Mulţumiri pentru traducerea din limba rusă lui Vitalie Gălăţanu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer