Dezastrul de la Cernobîl

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav pe 31 mai 1948. Este scriitoare şi jurnalistă din Bielorusia, disidentă susţinută de PEN Club şi de Fundaţia Soros. A primit numeroase premii pentru Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă şi azi în Bielorusia, dar şi pentru alte lucrări ale sale. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în numeroase limbi străine. Dintre acestea menţionăm: U voinî nejenskoe liţo (Războiul nu are chip de femeie), 1985; Ţinkovîe malciki (Copii de zinc), 1989; Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte), 1994; Poslenie svideteli. Solo dlia detskogo golosa (Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil), 2004; Vremia second hand (Timpuri second-hand), 2013 etc.

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru "scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinţei şi curajului în vremurile noastre, conform comunicatului dat publicităţii de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărţile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie 2015 cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecţiei Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefaţă bine documentată a istoricului Ion M. Ioniţă. Editura are în pregătire şi alte titluri ale aceleiaşi autoare.


Informaţie istorică

Bielorusia... Pentru lume suntem terra incognita - un teritoriu necunoscut, străin. "Rusia albă", cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).

26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei - 700.000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50.000.000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi - peste 1 Ci/km2 de cesiu-137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia - 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu-90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, "Cernobîl", 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).

Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 un nivel radioactiv înalt a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România, pe 30 aprilie, în Elveţia şi nordul Italiei, pe 1-2 mai, în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia. Substanţele gazoase şi volatile, aruncate la o mare înălţime, s-au răspândit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai, în China, pe 5, în India, pe 5 şi 6 mai, în SUA şi Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână ca acest Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi (Urmările avariei de la Cernobîl în Bielorusia, Minsk, Colegiul superior internaţional "Saharov" în domeniul radioecologiei, 1992, p. 82).

Reactorul patru, numit obiectivul "Carcasa", păstrează în continuare, în pântecele său de plumb, fier şi beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit şi beton. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ele azi.

Carcasa a fost construită solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat-o probabil că se pot mândri cu ea. Trebuia să dureze 30 de ani. Totuşi a fost asamblată "teleghidat", plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboţilor şi al elicopterelor, de aici şi fisurile. Astăzi, conform unor date, suprafaţa generală a fisurilor depăşeşte 200 de metri pătraţi şi printre ele continuă să iasă la suprafaţă particule radioactive. Dacă bate vântul din nord, atunci spre sud avem de-a face cu nişte cenuşi active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Şi ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conţin combustibili este posibilă o reacţie în lanţ...

"Carcasa" este un mort care respiră. Respiră moarte. Pentru cât timp mai are ea putere? Nimeni nu va răspunde la această întrebare, până acum a fost imposibil să ajungem la multe puncte de legătură şi construcţii pentru a afla cât mai pot rezista ele. Dar toţi ne dăm seama: distrugerea carcasei ar duce la nişte urmări chiar mai îngrozitoare decât cele din anul 1986 (Ogoniok, nr. 17, aprilie 1996).

Înainte de Cernobîl, la 100.000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Astăzi statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6.000 de bolnavi. O creştere de aproape 74 de ori.

Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrâneţe moare un om din paisprezece, în principal cei apţi de muncă - la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, şapte sunt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează cimitirele apărute peste tot.

Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ţinute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldaţi din serviciul de urgenţă şi au fost chemaţi să lucreze lichidatori, vârsta medie a celor din urmă fiind treizeci şi trei. Iar copiii au fost luaţi în armată imediat după terminarea şcolii.

Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministerului Sănătăţii, din 1990 până în 2003 au murit 8.553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi.

Aşa a început istoria...

Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice şi străine sunt reportaje despre procesul vinovaţilor catastrofei de la Cernobîl.

Iar acum, imaginaţi-vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cernobîl. Dar chiar într-un asemenea bloc mort s-a ţinut o conferinţă de presă pentru ziariştii care trebuiau să judece pe cei vinovaţi de producerea avariei atomice. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s-a decis că acest caz trebuie soluţionat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea Casei de cultură din partea locului.

Pe banca acuzaţilor sunt şase persoane - directorul centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul-şef Nikolai Fomin, inginerul-şef adjunct Anatoli Diatlov, şeful de tură Boris Rogojin, şeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul de la Inspecţia naţională pentru energie atomică Iuri Lauşkin.

Locurile pentru spectatori sunt pustii. Se află numai ziarişti. De fapt, aici nici nu mai sunt oameni, oraşul a fost "închis", fiind "zonă de control radioactiv sever". Oare nu din acest motiv a fost ales şi ca loc al procesului, cu cât mai puţini martori, cu atât mai puţină zarvă? Nu sunt nici operatori TV, nici ziarişti străini. Desigur, pe banca acuzaţilor toţi voiau să vadă zeci de funcţionari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte şi ştiinţa modernă. Dar s-au mulţumit cu "acarii".

Sentinţa... Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin şi Anatoli Diatlov au primit câte zece ani. Alţii au avut nişte sentinţe mai mici. În detenţie, Anatoli Diatlov şi Iuri Lauşkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiaţiile puternice. Inginerul-şef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, uite, directorul centralei, Viktor Briuhanov, şi-a ispăşit pedeapsa de la un capăt la altul, toţi cei zece ani. L-au întâmpinat rudele şi câţiva ziarişti. Evenimentul a avut loc pe neobservate.

Fostul director trăieşte la Kiev, este un funcţionar de rând la o firmă.

Aşa se încheie istoria.

În curând, Ucraina va trece la o construcţie grandioasă. Deasupra carcasei care a acoperit în anul 1986 blocul al patrulea, distrus, al centralei atomoelectrice de la Cernobîl, o să apară o nouă carcasă, numită "Arca". Pentru acest proiect 28 de ţări donatoare vor oferi în următoarea perioadă un capital iniţial de peste 768 de milioane de dolari. Noua carcasă trebuie să dureze nu treizeci, ci o sută de ani. Şi a fost proiectată grandios, pentru că trebuie să aibă un volum suficient de mare pentru a se realiza acolo lucrări de îngropare a reziduurilor. E nevoie de o fundaţie masivă: de fapt, va trebui să se facă un grund artificial din stâncă, din stâlpi şi plăci de beton. După aceea va trebui să fie pregătit depozitul unde vor fi mutate reziduurile radioactive scoase din carcasa veche. Noua carcasă va fi făcută din oţel de calitate superioară, capabil să reţină radiaţiile gama. Numai metalul va avea 18.000 de tone.

"Arca" va fi o construcţie fără precedent în istoria omenirii. În primul rând, ne vor uimi dimensiunile ei - această a doua membrană va avea o înălţime de 150 de metri. Iar din punct de vedere estetic, va semăna cu Turnul Eiffel (Din materiale ale ziarelor bieloruse din anii 2002-2005).

O voce omenească singuratică

Nu ştiu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este acelaşi lucru, despre ce? Ne căsătorisem recent. Încă mai mergeam pe stradă ţinându-ne de mână, chiar dacă ne duceam la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: "Te iubesc!". Dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam. Nu-mi imaginam... Trăiam în căminul unităţii de pompieri unde lucra el. La etajul unu. Şi acolo mai erau încă trei familii tinere, toţi aveam aceeaşi bucătărie. Iar jos, la parter, se aflau maşinile. Maşinile roşii de pompieri. Era serviciul lui. Eram mereu la curent: unde este, ce se întâmplă cu el. În toiul nopţii aud un zgomot. Strigăte. Mă uit pe fereastră. El mă vede: "Închide ferestruica şi culcă-te la loc. E incendiu la centrală. O să vin repede".

Nu am văzut explozia. Numai flacăra. Parcă s-a luminat tot, tot cerul. O flacără înaltă. Funingine. O căldură groaznică. Iar el nu vine şi nu vine. Era funingine pentru că ardea bitumul, acoperişul centralei fusese acoperit cu bitum. Mergeau, îşi amintise după aceea, parcă prin smoală. Respingeau focul, iar el se târa. Se ridica. Aruncau grafitul aprins de sub picioare. Plecaseră fără costumele din pânză de cort, aşa cum erau, numai în cămăşi, aşa plecaseră. Nu fuseseră preveniţi, fuseseră chemaţi la un incendiu obişnuit.

Ora patru, ora cinci, şase. La şase ne pregăteam să mergem la părinţii lui. Să punem cartofi. Din oraşul Pripiat până în satul Sperijie, unde locuiau părinţii lui, sunt 40 de kilometri. Să semănăm, să arăm. Îi place să facă asta. Mama lui îşi aducea adesea aminte că nu voiau, ea cu tatăl, să-l lase să plece la oraş, chiar construiseră o casă nouă. L-au luat în armată. A făcut armata la Moscova, la trupele de pompieri, iar când s-a întors numai pompier a vrut să fie! Nu recunoştea nimic altceva. (Tace.)

Uneori parcă îi aud vocea... Vie... Nici fotografiile nu acţionează asupra mea aşa cum o face vocea. Dar nu mă strigă niciodată. Şi în vis, eu îl strig pe el.

Ora şapte. La ora şapte mi s-a spus că e la spital. Am dat fuga, dar în jurul spitalului se afla deja un lanţ de miliţieni, nu lăsau pe nimeni. Numai maşinile salvării intrau. Miliţienii strigau: "Nu vă apropiaţi de maşini, contoarele sar în aer!" Nu numai eu, toate soţiile au dat fuga, toate cele ale căror soţi s-au aflat noaptea la unitate. Eu m-am dus repede s-o caut pe o cunoştinţă, lucra ca doctor la spital. Am apucat-o de halat, când a coborât din maşină.
- Lasă-mă să intru!
- Nu pot! E foarte rău. Toţi sunt foarte rău.

Îi ţin calea:
- Numai să mă uit.
- Bine, zice, atunci să fugim repede cincisprezece-douăzeci de minute.

L-am văzut. Umflat tot, plin de vânătăi. Aproape că nu mai are ochi.
- E nevoie de lapte! De cât mai mult lapte! spune cunoştinţa mea. Să bea cel puţin trei litri.
- Dar el nu bea lapte.
- Acum o să bea.

Mulţi medici, surori medicale, mai ales sanitarele din acest spital urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Să moară. Dar atunci nimeni nu ştia asta.

La ora zece a murit operatorul Şişionok. El a murit primul. În prima zi. Am aflat că rămăsese un altul sub ruine, Valera Hodemciuk. Nu l-au mai găsit. Au turnat beton peste el. Dar încă nu ştiam că ei toţi o să fie primii.

Întreb:
- Vasenka, ce să facem?
- Pleacă de aici! Pleacă! O să ai un copil.

Sunt însărcinată. Dar cum să-l las pe el? Mă roagă:
- Pleacă! Salvează copilul.
- Mai întâi trebuie să-ţi aduc lapte, după aceea o să mai vedem.

Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soţul ei se află în acelaşi salon. E şi tatăl ei cu ea, sunt cu maşina. Ne urcăm şi ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraş. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Şase, să ajungă pentru toţi. Dar din cauza laptelui vomau aşa de tare. Tot timpul îşi pierdeau cunoştinţa, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se ştie de ce, repetau că s-au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiaţii. Iar oraşul se umpluse de maşini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldaţi. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să-i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiaţii. Numai soldaţii purtau măşti de gaze. Orăşenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Erau pe tarabe prăjituri. Viaţă se desfăşura ca de obicei. Numai străzile erau spălate cu nu ştiu ce praf.

Seara nu am mai putut să intrăm în spital. O mare de oameni în jur. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s-a apropiat şi a strigat ceva. Aşa de disperat! În mulţime cineva a auzit: "Sunt duşi noaptea la Moscova". Soţiile s-au adunat la un loc. Ne-am decis: mergem cu ei. "Daţi-ne drumul la soţii noştri! Nu aveţi dreptul!" Ne-am luptat, i-am zgâriat. Soldaţii, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieşit un medic şi a confirmat că o să fie transportaţi cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine - cele în care fuseseră îmbrăcaţi la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau deja şi am luat-o la fugă prin tot oraşul. Am venit cu genţile, dar avionul plecase deja. Au făcut-o special. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem.

E noapte. Pe o parte a străzii merg autobuze, sute de autobuze (oraşul era pregătit pentru evacuare), iar pe partea cealaltă, sute de maşini de pompieri. Veneau de peste tot. Toată strada era acoperită de o spumă albă. Mergem pe ea. Ocărâm şi plângem.

La radio se anunţa: oraşul este evacuat pentru trei-cinci zile, luaţi cu voi haine groase şi treninguri, o să trăiţi în păduri. În corturi. Oamenii chiar s-au bucurat - o să mergem în natură! O să petrecem acolo 1 Mai. Lucru neobişnuit. Au făcut pentru drum frigărui, au cumpărat vin. Au luat cu ei chitarele, casetofoanele. Dragile sărbători din mai! Plângeau numai cele ai căror soţi fuseseră răniţi.

Nu mai ţin minte cum am ajuns. Parcă m-am trezit când am văzut-o pe mama lui: "Mamă, Vasia e la Moscova! L-au dus cu un avion special!". Dar noi tocmai terminaserăm de sădit în grădină cartofi, varză, iar peste o săptămână satul urma să fie evacuat! Cine ştia? Cine ştia atunci asta? Spre seară am început să vomit. Eu sunt în luna a şasea de sarcină. Mi-e aşa de rău! Noaptea visez că el mă strigă, cât era viu mă striga în vis: "Liusia! Liusen'ka!" Iar când a murit, nu m-a mai strigat niciodată. Niciodată. (Plânge.) Dimineaţă mă trezesc cu gândul să mă duc singură la Moscova. "Unde te duci tu aşa?", plânge mama. L-a chemat pe tata: "Să te ducă el". Am luat de pe cec banii pe care-i aveau ei. Toţi banii.

Nu mai ţin minte drumul. Mi-a ieşit din nou din minte. La Moscova, l-am întrebat pe primul miliţian în ce spital sunt internaţi pompierii de la Cernobîl şi el ne-a spus, chiar m-am mirat, pentru că ne speriaseră că e "secret de stat, strict secret".

Spitalul nr. 6, pe Şciukinskaia.

În spitalul acesta, un spital special, de radiologie, nu puteai intra fără permis. Am dat bani portăresei şi atunci ea mi-a spus: "Du-te". A spus ce etaj. Am rugat iar pe cineva, am implorat. Şi, uite, stau în cabinetul şefei de secţie de la radiologie, Anghelina Vasilievna Gus'kova. Pe atunci nu ştiam cum o cheamă, nu reţinusem nimic.

Ştiam numai că trebuia să-l văd. Să-l găsesc.

M-a întrebat imediat:
- Draga mea! Draga mea! Ai copii?

Cum să recunosc?! Şi îmi dau deja seama că trebuie să-mi trec sub tăcere sarcina. N-o să-mi dea drumul la el! Bine că sunt slăbuţă, deocamdată nu se observă nimic.
- Am, răspund.
- Câţi?

Îmi spun: "Trebuie să spun că doi. Dacă e unul, oricum n-o să-mi dea drumul".
- Un băiat şi o fată.
- Dacă ai doi, se vede că n-o să mai faci alţii. Acum ascultă: sistemul nervos central e afectat în totalitate, măduva e afectată în totalitate.
"Ei, bine, îmi zic, o să fie puţin nervos."
- Şi încă ceva: dacă o să începi să plângi, te trimit imediat înapoi. Nu se poate să-l îmbrăţişezi şi să-l săruţi. Să nu te apropii prea mult. Îţi dau o jumătate de oră.

Dar ştiam că n-o să plec de aici. Dacă o să plec, atunci plec cu el. Mi-am jurat!

Intru. Ei stau pe pat, joacă cărţi şi râd.
- Vasia! îl strigă ei.

Se întoarce:
- O, fraţilor, sunt pierdut! M-a găsit şi aici!

E aşa amuzant, are pe el o pijama mărimea 48, iar el poartă 52. Mânecile sunt scurte, pantalonii, la fel. Iar umflătura de pe faţă se retrăsese deja. I se făcuseră infiltraţii cu nu ştiu ce soluţie.
- Dar de ce ai dispărut aşa deodată? întreb.

Vrea să mă îmbrăţişeze.
- Stai jos, stai jos! nu-l lasă medicul să se apropie de mine. Lăsaţi îmbrăţişatul.

Am luat asta cumva în glumă. Şi atunci au venit toţi şi din alte saloane. Toţi ai noştri. Din Pripiat. Douăzeci de oameni au fost aduşi aici, cu avionul. Ce mai e pe acolo? Ce e în oraşul nostru? Răspund că a început evacuarea, tot oraşul e dus de acolo pentru trei sau cinci zile. Băieţii tac. Iar acolo mai erau şi două femei, una din ele era de serviciu la intrare în ziua avariei şi a început să plângă:
- Doamne Dumnezeule! Acolo sunt copiii mei. Ce s-o întâmpla cu ei?

Aş fi vrut să rămân singură cu el, măcar pentru o clipă. Băieţii au simţit asta, fiecare şi-a găsit o scuză şi au ieşit pe hol. Atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. El s-a tras în spate:
- Nu te aşeza alături de mine. Ia un scaun.
- Ei, dar astea sunt prostii, am dat eu din mână. Dar tu ai văzut unde s-a produs explozia? Ce e acolo? Doar aţi ajuns primii acolo.
- Cel mai probabil e un act duşmănos. Cineva a făcut asta special. Toţi băieţii noştri aşa cred.

Aşa se spunea atunci. Aşa gândeau.

A doua zi, când am venit, deja erau aşezaţi, fiecare în salonul lui. Li se interzicea categoric să iasă pe coridor. Să ia legătura unul cu altul. Ciocăneau în perete: punct-linie, punct-linie, punct... Medicii explicau asta prin faptul că fiecare organism reacţionează diferit la dozele de radiaţie şi ceea ce suportă unul altuia îi este peste puteri. Acolo, unde stăteau ei, "tuşeau" chiar şi pereţii. În stânga, în dreapta şi pe etajul de dedesubt. De acolo i-au scos pe toţi, nu mai era niciun bolnav. Sub ei şi deasupra lor nu era nimeni.

Trei zile am locuit eu la cunoştinţele de la Moscova. Ei îmi spuneau: "Ia un castron, ia o oală, ia tot ce-ţi trebuie, nu te jena". S-au dovedit a fi nişte oameni aşa de buni. Aşa de buni! Am făcut supă de curcan pentru şase persoane. Şase băieţi de la noi, pompieri, din aceeaşi tură. Toţi au fost de serviciu în noaptea aia: Vaşciuk, Kibenok, Tîtenok, Pravik, Tişciura. Am cumpărat de la magazin pentru toţi pastă de dinţi, periuţe, săpun. La spital nu era nimic. Am cumpărat nişte prosoape mici. Acum mă minunez de cunoştinţele mele, desigur, se temeau, nu aveau cum să nu se teamă, doar erau tot felul de zvonuri, dar, oricum, chiar ele mi-au propus: "Ia tot ce trebuie. Ia! Cum e el? Cum sunt toţi? O să trăiască? Să trăiască". (Tace.) Am întâlnit atunci mulţi oameni buni, nu am uitat pe nimeni. Lumea se îngustase până la mărimea unui punct. El. Numai el. Ţin minte o sanitară în vârstă care m-a învăţat: "Sunt boli care nu se vindecă. Trebuie să stai şi să-i mângâi mâinile".

Dimineaţă devreme mă duc la piaţă, de acolo, la cunoştinţele mele, fac supă. Frec totul, fac bucăţele mici, fac porţii. Cineva m-a rugat: "Adu un merişor". Cu şase borcane de un litru şi jumătate. Mereu pentru şase persoane! La spital. Stau până seara. Iar seara din nou în capătul celălalt al oraşului. Cât aş fi putut rezista aşa? Dar peste vreo trei zile au spus că pot să locuiesc în hotelul lucrătorilor din sistemul medical, chiar pe teritoriul spitalului. Doamne, ce fericire!!!
- Dar acolo nu am bucătărie! Cum o să le fac eu de mâncare?
- Nici nu mai trebuie să faceţi de mâncare. Stomacurile lor nu mai suportă mâncarea.

El a început să se schimbe - în fiecare zi întâlneam deja un alt om. Arsurile ieşiseră la suprafaţă. În gură, pe limbă şi pe obraji îi apăruseră răni mici, apoi se făcuseră şi mai mari. Mucoasa se îndepărta în straturi, în straturi albe. Culoarea feţei... Culoarea trupului... Vânăt. Roşu. Cenuşiu-închis. Dar era tot al meu, aşa de drag! Nici nu pot să povestesc! Nu pot să scriu! Şi nici să îndur. M-a salvat faptul că totul s-a întâmplat subit, nici nu aveam când să mă gândesc, când să plâng.

Îl iubeam! Şi încă nu ştiam ce mult îl iubeam! Abia ne căsătorisem, încă nu ne bucurasem de tot unul de altul. Mergem pe stradă. Mă ia în braţe şi mă învârte. Şi mă sărută, mă sărută. Oamenii trec pe lângă noi şi zâmbesc toţi.

Clinica pentru boli de iradiere intense - 14 zile. În 14 zile omul moare.

În hotel, chiar în prima zi, m-au măsurat cu dozimetrele. Hainele, geanta, portofelul, pantofii - totul "ardea". Şi mi le-au luat imediat. Chiar şi lenjeria de corp. Numai de bani nu s-au atins. În schimb mi-au dat un halat de spital mărimea 56 în loc de 44 a mea, iar papuci 43 în loc de 37. "Poate o să vă înapoiem hainele, mi-au spus, poate nu, puţin probabil că vor rezista «curăţeniei»." În felul acesta am apărut în faţa lui. S-a speriat. "Mamă, ce-i cu tine?" Dar eu totuşi am reuşit să mai fac nişte supă. Am pus fierbătorul într-un borcan de sticlă. Am aruncat acolo nişte bucăţi de pui, mici, mici. Apoi cineva mi-a dat o oală mică, femeia de serviciu sau portăreasa de la hotel, mi se pare. Cineva, un fund de tocat, pe care am tăiat pătrunjel proaspăt. Cu halatul de spital nu mă puteam duce la piaţă, cineva mi-a adus verdeaţă. Dar totul era inutil, el nu putea nici să bea, să înghită un ou crud. Iar eu voiam să fac rost de câte ceva gustos! Ca şi cum asta ar fi putut să ajute. Am dat fuga la poştă: "Fetelor, le rog, trebuie să-i sun urgent pe părinţii mei de la Ivano-Frankivsk. Îmi moare soţul aici". Nu se ştie de ce, au ghicit imediat de unde sunt şi cine e soţul meu, mi-au făcut legătura imediat. Tata, sora şi fratele meu au venit în aceeaşi zi cu avionul la Moscova, la mine. Mi-au adus lucruri. Bani.

9 Mai. El îmi spunea mereu:
- Nici nu-ţi imaginezi ce frumoasă e Moscova! Mai ales de Ziua Victoriei, când sunt artificiile. Vreau să le fi văzut şi tu.

Stau lângă el în salon, a deschis ochii:
- Acum e zi sau seară?
- Ora nouă seara.
- Deschide fereastra! O să înceapă artificiile!

Am deschis fereastra. Etajul şapte, tot oraşul e la picioarele noastre! Un buchet de foc a ţâşnit spre cer.
- Uite, asta da!
- Ţi-am promis că o să-ţi arăt Moscova. Ţi-am promis că, de sărbători, toată viaţa o să-ţi dau flori.

M-am uitat - scoate de sub pernă trei garoafe. I-a dat bani surorii medicale şi i le-a cumpărat. Am dat fuga spre el şi l-am sărutat.