Regina Elisabeta a II-a. Portret intim

Citiţi prefaţa ediţiei româneşti a acestei cărţi.


Andrew Marr (n. 1959), autor de bestselleruri şi jurnalist premiat, este gazda emisiunii The Andrew Marr Show, de la BBC. Cea mai cunoscută carte a lui, A History of Modern Britain (2007), a fost urmată de un serial BBC care a câştigat unul dintre cele mai prestigioase premii pentru televiziune din Marea Britanie. Locuieşte cu soţia şi cei trei copii ai lor la Londra.


De ce ar fi americanii interesaţi de Regina Elisabeta a II-a, suverana Marii Britanii şi a altor cincisprezece ţări, de la Canada şi Australia până la micuţa Tuvalu? Iată o întrebare îndreptăţită. Regina este un fel de antivedetă, o doamnă bonomă purtând eşarfe, pardesiu şi cizme de cauciuc, ieşită la plimbare cu câinii sau cu caii ei. Deşi este colosal de bogată, mănâncă frugal, îşi păstrează cerealele de la micul dejun în cutii din plastic şi, atunci când trece prin încăperi în care nu se află nimeni, stinge luminile aprinse fără folos. Are un zâmbet minunat atunci când doreşte să zâmbească, altminteri chipul ei are de cele mai multe ori o expresie pe care ea însăşi o asemuia cu figura lui Miss Piggy. Puterea ei oficială este foarte mică şi aproape irelevantă pentru destinul oamenilor care nu îi sunt supuşi.

Nici fiul ei, Charles - care, pe măsură ce se apropie el însuşi de vârsta a treia, seamănă din ce în ce mai mult cu predecesorul său hanovrian, Regele George al III-lea, suveranul care a pierdut coloniile engleze din America -, nu este chiar genul de vedetă cu care suntem obişnuiţi. Ultima dată când americanii au fost interesaţi de povestea vieţii lui s-a petrecut când acesta s-a despărţit de mult mai celebra lui soţie, Diana, care avea să moară ceva mai târziu la Paris, într-un accident de maşină. Iar în prezent, datorită lui Kate Middleton, din clasa de mijloc, a cărei nuntă cu Prinţul William, nepotul reginei, a fost urmărită de o treime din audienţa totală a planetei, Casa de Windsor pare să aibă o nouă vedetă. Dar regina însăşi nu a jucat niciodată în faţa camerelor de filmat sau de fotografiat decât o viaţă cât se poate de normală, atât cât s-a putut în vremurile de azi, dominate de cultura mondenităţii, ostentaţiei şi vitezei.

Tocmai de aceea, regina ar trebui să fie fascinantă pentru oricine este interesat de politica şi istoria americane, ca şi pentru oricine este pur şi simplu curios în privinţa Caselor regale din ziua de azi. Şi, din moment ce regina nu are un echivalent în Statele Unite, povestea vieţii ei prezintă o serie de contraste izbitoare. Primul şi cel mai evident este că se află în fruntea unui stat de atât de multă vreme. În 2012 şi-a celebrat Jubileul de Diamant, marcând cea de-a şaizecea aniversare a urcării sale pe tronul Marii Britanii. A crescut practic sub ochii noştri, transformându-se din tânăra mamă brunetă a anilor 1950 în străbunica experimentată din ziua de azi. Acum, la 85 de ani, se situează pe locul doi în topul celor mai longevivi monarhi din istoria Marii Britanii. Numai faimoasa ei predecesoare, Regina Victoria, a petrecut mai mult timp decât ea în palatele Londrei. Asta înseamnă că Elisabeta i-a cunoscut personal - şi uneori îndeaproape - pe toţi preşedinţii Statelor Unite de la Harry Truman încoace. Dintre toţi aceştia, probabil că a fost mai apropiată de Ronald Reagan, deşi ea, împreună cu soţul ei de 90 de ani, Prinţul Philip, au legat o prietenie neobişnuit de cordială cu soţii Obama. Indiferent ce am crede despre ea, regina şi îndelungata ei domnie i-au furnizat poporului britanic un sentiment al continuităţii, spre deosebire de ceea ce poate resimţi cetăţeanul unei republici democratice.

Pentru mulţi dintre noi, regina este singurul monarh britanic pe care îl cunoaştem. Tatăl ei, Regele George al VI-lea, a murit pe 6 februarie 1952, la mai puţin de şapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Regina a moştenit tronul în acelaşi an în care avea să moară Stalin, în care Truman anunţa producerea bombei cu hidrogen, iar soţii Rosenberg erau executaţi; de asemenea, era anul în care apărea prima ediţie a revistei Playboy, Elvis Presley termina liceul, iar Kinsey scandaliza America prin raportul său despre sexualitatea femeilor. În timpul domniei sale, regina a fost martora ultimei faze a tranziţiei Imperiului Britanic spre Commonwealth, organizaţia formată din 54 de ţări şi cuprinzând aproape o treime din populaţia lumii care le este aproape necunoscută americanilor. Regina s-a întâlnit cu lideri din Uniunea Sovietică post-Stalin, precum Hruşciov şi Bulganin, şi a devenit primul monarh britanic care a vizitat Rusia după uciderea Ţarului Nicolae şi a familiei sale în 1917. Tot ea a ocupat un loc în loja de onoare de unde a urmărit dezastruoasa invadare de către Franţa şi Marea Britanie a Egiptului lui Nasser şi teribila criză a rachetelor cubaneze. Regina îşi aduce aminte perfect de întâlnirea cu personalităţi istorice precum Charles de Gaulle şi Haile Selassie (Haile Selassie (1892-1975). Împărat al Etiopiei în perioada 1930-1974 - n. coord.). A fost martora trecerii ţării sale de la o majoritate copleşitor de albă până la o "insulă globală" multirasială, cu sute de noi comunităţi etnice. A domnit în timpul războaielor coreean şi vietnamez, de-a lungul celor mai cumplite etape ale Războiului Rece, în timpul perestroikăi şi al căderii Zidului Berlinului, dar şi în vremea războaielor din Irak şi Afganistan şi a ascensiunii Chinei.

De-a lungul tuturor acestor ani, regina şi-a dedicat o bună parte din fiecare zi a anului, cu excepţia Crăciunului, citind cu atenţie dosarele oficiale ale ţării sale, rapoartele serviciilor secrete, ca şi documentaţia pentru întrevederi banale. Ea manifestă un entuziasm răutăcios faţă de imitarea personalităţilor şi are o memorie fenomenală, aşa că, deşi se comportă cu maximă discreţie, probabil că nimeni nu o poate egala în ceea ce priveşte reamintirea evenimentelor şi actorilor care au jucat pe scena istoriei contemporane. Acest depozit vast de cunoştinţe s-a dovedit benefic mai ales pentru rolul ei de consilier personal şi terapeut neoficial al unui lung şir de premieri. Primii din acest şir, inclusiv Winston Churchill, nu au luat-o prea mult în serios; cei din urmă mai degrabă au venerat-o. Când vremurile au devenit tulburi, ea a reuşit să-i convingă pe toţi prin apelul la crize anterioare, paralele, furnizându-le astfel o perspectivă mult mai largă, deci şi mai valoroasă.

Monarhia poate face acest lucru: să furnizeze o perspectivă mai largă. Americanii, asemenea britanicilor, îşi trăiesc viaţa politică în cicluri electorale de patru ani, însă cele mai mari probleme cu care se confruntă se întind pe răstimpuri mai mari de patru ani. Securitatea energetică, schimbările climatice, migraţia în masă, datoriile guvernamentale pe termen lung şi dispariţia unor specii intră cu greu în atenţia liderilor politici pentru că aceştia au tendinţa de a gândi pe termen scurt, la un an, maximum doi, după alegeri. Prin însăşi natura lor, membrii familiilor regale gândesc în termeni de generaţii întregi, aşa că este util să ai într-o poziţie influentă pe cineva care să se gândească la implicaţiile pe termen lung ale unei politici sau program.

O altă deosebire care merită pusă în evidenţă este însăşi viziunea Reginei Elisabeta a II-a asupra rolului pe care îl deţine. Deşi trăim într-o epocă seculară şi materialistă, regina crede, într-adevăr, că are o vocaţie, şi anume că statutul ei este o vocaţie cu temei religios, căreia i se supune în fiecare zi a vieţii sale. Atunci când a fost unsă cu amestecul secret de uleiuri la încoronarea ei, în 1953, urmând o tradiţie inspirată de un vechi obicei evreiesc, cu rădăcinile în Antichitate, ea a acceptat o slujbă pe viaţă, care poate fi comparată mai degrabă cu slujba unui preot decât cu datoria unui om politic din ziua de azi. Poate că tocmai acest lucru, mai mult decât orice altceva, îi explică incredibila modestie. Regina este, în realitate, o persoană timidă, lucru cu atât mai remarcabil cu cât ea îşi petrece aproape întreaga viaţă întâlnindu-se cu străini şi rostind discursuri în public. Nu-i de mirare că soţul ei, mai vorbăreţ de felul său, a spus că nimeni nu ar alege cu bună ştiinţă să facă ceea ce face ea.

Sper că lucrarea de faţă este foarte diferită de majoritatea cărţilor despre familia regală britanică publicate în Statele Unite. Există un apetit nesăţios şi absolut explicabil pentru bârfe şi scandaluri şi trebuie spus că, în această lume atât de plină cu ambele categorii, Casa de Windsor şi-a plătit obolul de senzaţionalism siropos. Şi în cartea de faţă vor fi descrise şi analizate cele mai sugestive izbucniri ale slăbiciunilor regale: fără înţelegerea domniei dezastruoase a lui Eduard al VIII-lea (Eduard al VIII-lea (ianuarie-decembrie 1936). A abdicat în 1936 pentru a se putea căsători cu americanca Wallis Simpson, devenind astfel cel de-al treilea soţ al acesteia - n. coord.) sau destrămarea căsniciei lui Charles şi a Dianei nu putem înţelege domnia reginei. În plus, am discutat cu mulţi dintre aceia care o cunosc pe regină şi au lucrat cu ea şi, ca urmare, am încercat să-i conturez un portret cât mai complet, atât ca femeie, cât şi ca monarh. Printre sursele mele se numără atât politicieni, oficiali şi oameni de la Curte, cât şi membri ai familiei regale, care nu vorbesc niciodată în public - şi doar rareori cu străini, chiar şi în particular - despre regină şi despre rolul ei.

Scopul principal al cărţii mele este acela de a arăta cum funcţionează de fapt monarhia, trecând prin atâtea faze politice şi crize specifice timpurilor moderne, precum şi de a explica şi pleda pentru un sistem de guvernare care multora dintre americani li se va părea cel puţin bizar. Cu alte cuvinte, eu am luat-o în serios pe regină, ca să o parafrazez. Ea constituie, la urma urmei, o excepţie. Niciun alt conducător al unei ţări mari nu a rezistat la fel de mult în fruntea ţării, nu a trebuit să gestioneze un amestec atât de complex de crize familiale şi internaţionale. Cred că putem să prezicem fără nicio grijă că nu va mai exista nimeni ca ea. Regina Elisabeta este, în felul ei, o personalitate istorică de prim rang, iar povestea vieţii sale este mult mai stranie şi mai complexă decât ştiu cei mai mulţi dintre noi.


Este o doamnă scundă, cu un chip cât se poate de cunoscut la nivel mondial, cu un zâmbet de sute de karate - atunci când doreşte să ni-l arate - şi cu o mie de ani de istorie în urma sa. Domneşte într-o lume care a renunţat aproape de tot la monarhie şi, cu toate acestea, realizările domniei sale au determinat două treimi din populaţia Marii Britanii să considere că monarhia lor va mai rezista cel puţin un secol. Este abilă şi înţeleaptă, şi simte că are o vocaţie. Poate să te atingă cu observaţii aspre, dar pare lipsită de cinism.

Iat-o, în mai 2011, îmbrăcată în verde-smarald, sosind în prima ei vizită în Republica Irlanda. La vârsta de 85 de ani, ţine unul dintre cele mai semnificative discursuri politice din viaţa ei. "Este o realitate tristă şi regretabilă că, de-a lungul istoriei, insulele noastre au trecut prin mai multă suferinţă, tulburări şi pierderi decât ar fi meritat. Aceste evenimente ne-au afectat personal pe mulţi dintre noi. [...] Tuturor acelora care au suferit din cauza trecutului frământat le adresez cele mai sincere gânduri şi o compasiune adâncă." Este o vizită profund emoţionantă, mai ales că aminteşte de uciderea unei rude de-a reginei, Lordul Mountbatten, în 1979 de către IRA (Este vorba de Official Irish Republican Army, mişcare care a comis numeroase atentate în perioada 1969-1972, în cadrul conflictului nord-irlandez. Sub numele de IRA (Armata Republicană Irlandeză) funcţionează mai multe mişcări paramilitare din secolul XX - n. coord.). Destinaţia vizitei este Croke Park, stadionul şi cartierul general al "Gaelic Athletic Association", unde, în 1920, 14 oameni nevinovaţi au fost omorâţi de către forţele de poliţie şi auxiliare loiale Coroanei - adică bunicului ei - la începutul sângeroasei lupte pentru independenţa Irlandei.

Vizita era aşteptată de multă vreme, iar şefii serviciilor de securitate de pe ambele maluri ale Mării Irlandei au avut mult de furcă în organizarea ei. Vizita fusese anunţată cu mult timp înainte, iar regina nu obişnuieşte să amâne. După cum era de aşteptat, o majoritate semnificativă de irlandezi au salutat această vizită; s-a întâmplat chiar ca regina să dea mâna cu unul dintre cei mai înverşunaţi reprezentanţi ai republicanilor, fost adept al organizaţiei Sinn Féin, care susţinea IRA. Aşa că acest eveniment a constituit o pagină măruntă, dar semnificativă şi revoluţionară, din cartea istoriei, recunoscând că, în anul 2011, pentru cetăţenii irlandezi şi britanici conta ceea ce aveau în comun - familii, afaceri, sentimente şi competiţii sportive -, şi nu trecutul însângerat. Regina i-a mărturisit premierului irlandez, Enda Kenny (Prim-ministru în funcţie din 2011. Membru al partidului de centru-dreapta Fine Gael - n. coord.), că de mult timp îşi dorea să facă această vizită, pe care el a socotit-o a fi "încheierea unui ciclu". La întâlnirea privată, regina s-a aşezat sub portretul lui Michael Collins, bine-cunoscutul lider militar irlandez. În public, ea şi-a înclinat capul în amintirea rebelilor irlandezi care şi-au dat viaţa luptând împotriva Coroanei.

Nimeni altcineva din Marea Britanie nu putea întreprinde o astfel de vizită, cu un mesaj atât de reconciliant. Evenimentul a fost transmis de mii de jurnalişti din întreaga lume. Niciun politician britanic nu a rămas în funcţie suficient de mult şi nici nu s-a implicat atât de personal, ca să nu mai menţionăm faptul că nu ar putea vorbi în numele tuturor britanicilor. Este adevărat că Mary McAleese este o figură unică - primul reprezentant al Irlandei de Nord şi prima femeie preşedinte. Însă niciun britanic în afară de regină nu are autoritatea de a-i reprezenta pe locuitorii Marii Britanii.

Şi iat-o din nou, câteva zile mai târziu, întâmpinându-l pe preşedintele Barack Obama şi invitându-l să înnopteze la Palatul Buckingham. În lumina apusului mohorât care învăluie peluza palatului, vedem bine-cunoscutul fast oficial: garda regală călare, soldaţi mărşăluind, cimpoaie, imnuri naţionale, ecoul salvelor de tun. În ajunul vizitei sale, vorbind din Washington, Obama nu mai prididea lăudând-o pe regină în termeni generoşi, nu tocmai corecţi din punct de vedere politic, ca fiind "chintesenţa Angliei" (Anglia este numai una dintre ţările care formează Marea Britanie - n. tr.). Vizita lui anterioară decursese la fel de spectaculos. Cu toate acestea, relaţia dintre cele două personalităţi are şi o dimensiune legată de prietenie şi reconciliere, într-o manieră mai blândă şi mai personală.

Când Obama a fost ales preşedinte prima oară, mulţi oameni importanţi din Londra au resimţit o oarecare nelinişte. Iată un om care părea să aibă o atitudine degajată faţă de (exagerata) "relaţie specială" cu Marea Britanie. Obama nu avea niciun fel de legături personale cu Marea Britanie; de fapt, avea o legătură, însă una nefericită, despre care scrisese în tinereţe. Bunicul lui fusese arestat, închis şi torturat pe teritoriul care acum formează statul Kenya. Primii ani ai domniei reginei au fost marcaţi de un război brutal împotriva grupării naţionaliste Mau-Mau din această parte a lumii. Obama este un foarte bun profesionist în politică, deci era puţin probabil că-i va permite trecutului său personal să-i influenţeze deciziile politice, însă, cu toate acestea, s-a simţit o oarecare reţinere. Imediat după terminarea ceremoniei oficiale, regina a întreprins tot ce i-a stat în putere pentru a-i face pe Obama şi pe soţia lui, Michelle, să se simtă cu adevărat oaspeţi de seamă, conducându-i ea însăşi pe cei doi până la dormitorul pregătit pentru ei.

În încăperea respectivă era expusă o selecţie inteligent aleasă de comori din Arhiva regală - ca întotdeauna cu ocazia vizitelor de stat. Se afla acolo un bilet scris de mână de către George al III-lea, de prin 1780, în care se lamenta că "America este pierdută! Oare trebuie să cădem şi noi sub această lovitură?", dar care continua cu speculaţii pe marginea viitorului afacerilor şi al prieteniei. Se aflau acolo scrisori de la Lincoln, eroul admirat de Obama, şi de la Regina Victoria către văduva lui Lincoln, precum şi câteva pagini de jurnal în care Victoria îşi mărturisea compasiunea pentru sclavii negri şi îşi arăta încântarea de a fi cunoscut unul, Josiah Henson, despre care spunea că "îndurase multă suferinţă şi cruzime" înainte de a evada în Canada Britanică. Se aflau acolo şi documente despre vizita (pe atunci) Prinţului de Wales în Chicago, oraşul în care a trăit o perioadă Obama, în anul 1860, precum şi un bilet scris de mâna Reginei-Mamă către Prinţesa Elisabeta în care îi menţiona vizita pe care i-a făcut-o preşedintelui Roosevelt în 1939, când au luat masa sub copaci, "iar toată mâncarea a fost servită pe un singur platou [...] cu ceva şuncă, salată, fasole şi HOT DOG!". Poate că imaginea părea una domestică, dar menirea ei era să amintească alianţa vitală din timpul războiului, încheiată după cea mai importantă vizită a Regelui George al VI-lea peste ocean. Tot acolo se afla şi un steag din Hawaii, locul de naştere al lui Obama.

Această colecţie de obiecte de arhivă conţinea esenţa farmecului monarhiei. Regina îndeplineşte un rol constituţional, dar şi unul personal. Aducând aminte de independenţa Americii şi de istoria sclaviei, şi referindu-se la locuri care prezentau un interes aparte pentru Obama, colecţia aparent întâmplătoare de obiecte cu valoare istorică încerca să realizeze o legătură emoţională, să găsească puncte de contact. (La rândul său, Obama i-a dăruit reginei un album cu fotografii înfăţişându-i pe părinţii acesteia în timpul vizitei lor în Statele Unite, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului.) Mai târziu în cursul vizitei sale, preşedintele a purtat discuţii importante şi destul de sensibile cu premierul David Cameron despre Libia, Afganistan şi abordările lor diferite asupra economiei, aşa că se spera ca vizita preşedintelui la regină să-l fi binedispus în avans. Ca şi în cazul vizitei în Irlanda, nimeni altcineva nu putea reuşi acest lucru. Însă mai trebuie spus şi că regina poate acţiona eficient tocmai pentru că numeroşi alţi oameni (cum ar fi bibliotecarul Casei regale, Lady Roberts) lucrează intens în culise, neştiuţi de public. Cartea de faţă va face referiri şi la aceştia.

Dar lucrarea este în primul rând despre regină. Cel mai bun antidot împotriva dezinteresului sau ostilităţii faţă de Regina Elisabeta a II-a ar fi să o urmăm îndeaproape timp de câteva luni. De la misiuni de afaceri în străinătate până la vizite în oraşe şi spitale de provincie, ea îndură o rutină surprinzător de epuizantă. Aceasta include ceremonii la cel mai înalt nivel, dar şi vizite rapide şi nepretenţioase pentru a se întâlni cu soldaţi, oameni de afaceri, voluntari şi aproape orice categorie de cetăţeni pe care ne-o putem imagina. Astfel de evenimente îi ocupă serile, când, la unul sau altul dintre palate, mii de oameni sunt invitaţi să fie "onoraţi" pentru activitatea lor filantropică. Acest program include şi parcurgerea cu răbdare a unor dosare voluminoase cu rapoarte, emise de guvernul care activează în numele ei. La Whitehall, centrul guvernamental al Marii Britanii, unde sunt procesate cele mai secrete informaţii, regina este pur şi simplu "Cititorul numărul 1".

Regina a fost nevoită să apară în faţa oamenilor de-a lungul întregii sale vieţi. Dar a apărea în faţa oamenilor nu este un lucru care poate fi subestimat. Regina are o aură charismatică, pe care numai puţini politicieni din ziua de azi mai reuşesc să o activeze la rândul lor. Orice apariţie a suveranei Marii Britanii creează o atmosferă de agitaţie şi nerăbdare, o emoţie care nu poate fi controlată. Când apare ea, oamenii descoperă că inima le bate mai repede, indiferent cât de mult ar încerca să o trateze ca pe o persoană oarecare. În ciuda faptului că apare peste tot - la ştiri, pe timbrele poştale, pe prima pagină a ziarelor -, ea reuşeşte totuşi să rămână un personaj misterios. Chipul ei trece rapid de la o expresie îngândurată, chiar morocănoasă, la zâmbet. Ochii ei scrutează discret împrejurimile. Pare să nu comunice prea multe despre sine.

După cascada de crize familiale şi controverse publice, Regina se bucură acum de o perioadă mai calmă. Regalitatea britanică a devenit surprinzător de populară pe întregul glob. Regina a vizionat cu mare interes şi chiar cu plăcere un film recent (The King's Speech, 2010, film în regia lui Tom Hooper - n. red.), cu Colin Firth, despre lupta tatălui ei cu bâlbâiala şi despre omul care l-a ajutat, australianul Lionel Logue. (Îşi aduce foarte bine aminte de Logue.) Ea însăşi a fost eroina unui film de succes, având-o ca interpretă principală pe actriţa Helen Mirren. Ilustra ei predecesoare, Elisabeta I, a fost interpretată de Judy Dench într-un film despre Shakespeare (Shakespeare in Love, 1998, film în regia lui John Madden - n. red.). Firth, Mirren şi Dench au câştigat cu toţii Oscarul, aşa cum observa mucalit unul dintre copiii reginei.

Elisabeta nu este actriţă, însă popularitatea de care se bucură monarhia datorează enorm modului în care ea îşi îndeplineşte rolul. Viaţa a purtat-o în călătorii în jurul lumii de mai multe ori şi a adus-o în faţa unor lideri de toate felurile, de la eroi la monştri, dar şi în faţa unor oceane de chipuri emoţionate, cu mâini ridicate în aer salutând-o neobosite. Şi-a cunoscut destinul încă din copilărie. Deşi timidă, ea consideră că a fi regină este o vocaţie, o chemare căreia nu i te poţi sustrage.

Ca orice om de 85 de ani, şi-a condus pe ultimul drum multe rude şi prieteni şi a suferit numeroase dezamăgiri, dar a savurat şi succese. A pierdut un rege, o regină şi prinţese - tatăl, mama, sora şi pe minunata Diana -, dar şi prieteni dragi. A adus pe lume patru copii şi a fost martora divorţului a trei dintre ei. Cu toate acestea, se poate socoti mulţumită. Ştie că dinastia ei, spre deosebire de atâtea altele, va supravieţui aproape cu siguranţă. Moştenitorul ei şi moştenitorul moştenitorului ei sunt pregătiţi. Iar majoritatea oamenilor sunt mulţumiţi de ea şi de felul ei de a domni.

Aceia care îşi mai aduc aminte de ea în tinereţe, pe când era o fetiţă cu părul buclat, pot fi număraţi pe degete. Pe 12 mai 2011, ea a ocupat locul 2 în topul celor mai longevivi monarhi britanici, depăşind recordul deţinut de George al III-lea, pentru că a domnit 21.645 de zile. În septembrie 2015, dacă va mai trăi, va depăşi chiar şi recordul Reginei Victoria. Soţul ei, ajuns acum în al nouălea deceniu de viaţă, încă mai are privirea sfredelitoare şi ţinuta stoică a bărbatului aflat oarecum în derivă într-o lume de progresişti şi liberali. El ar fi putut să urce în aproape orice ierarhie. Însă a ales să-şi petreacă viaţa pe post de "Consort, sprijin şi supus".

Ducele de Edinburgh şi regina şi-au trăit viaţa în tandem, într-un ciclu anual de ritualuri şi tradiţii, mutându-se de la un palat la altul, pe măsura schimbării anotimpurilor. Amândoi se pregătesc, câteodată de mai multe ori pe zi, pentru prânzuri, inaugurări, discursuri, parade militare, învestituri şi dineuri. Dimineţile reginei încep, ca de fiecare dată, cu ştirile de la postul de radio BBC, cu ceaiul Earl Grey, cu Racing Post şi Daily Telegraph şi, în timp ce-şi serveşte pâinea prăjită la micul dejun, în compania soţului, savurând muzica cimpoierului ei personal din grădină (pe care ignoranţii o socotesc zgomot). În preajma ei se află ultimii dintre cei mai devotaţi membri ai sistemului monarhic britanic: câinii reginei, patru exemplare din rasa corgi şi trei din rasa dorgi (metişi rezultaţi din împerecherea raselor dachshund şi corgi).

O echipă discretă şi protectoare de servitori, pe care ea îi strigă pe numele mic, se agită de colo-colo. O aşteaptă o foaie tipărită cu programul zilei; în curând va sosi prima dintre cutiile roşii cu documente oficiale, conţinând totul, de la întâlniri minore până la rapoarte alarmante ale serviciilor secrete. Uneori regina face o scurtă vizită la etaj, pe domeniul Angelei Kelly, asistenta ei personală şi designer principal, care îşi are apartamentul pe un coridor îngust aflat chiar sub acoperişul Palatului Buckingham. Această doamnă, o reprezentantă genială şi pragmatică a oraşului Liverpool, este una dintre persoanele cele mai apropiate de regină, exceptându-i pe membrii familiei. Ea lucrează cu baloturi imense de pânză, manechine şi foarfece pentru a crea cea mai mare parte din ţinutele reginei. Înaintea vizitelor mai lungi în străinătate sau în interiorul ţării, ea face planul rochiilor, pălăriilor, genţilor şi pantofilor pe care le vor lua în călătorie. Uneori sunt consultaţi şi creatori de modă din afară. (Odată, o creatoare de modă scoţiană a insistat să-i ia personal măsurile reginei. În timp ce se ghemuia în toate poziţiile manevrând metrul de croitorie, regina exclama: "Atenţie la braţ! Atenţie la picior! Atenţie la braţ!" Şi a tot chicotit până la terminarea procesului de măsurare.) La etajul de sub apartamentul Angelei Kelly aşteaptă valizele şi cuferele vechi din piele destinate călătoriilor regale, fiecare având marcat un singur nume: "Regina". Aceste valize au văzut multe la viaţa lor, căci suverana nu este un fan al obiceiului modern de a înlocui repede orice vechitură.

Jos, în biroul ei, conţinutul diverselor dosare oficiale este sortat de secretara personală, care transportă apoi totul sus. Numai regina citeşte aceste documente; ducele păstrează o distanţă precaută, prevăzută prin Constituţie, de anumite părţi din viaţa ei, deşi el însuşi se ocupă de administrarea proprietăţilor regale şi rămâne un nonagenar extrem de activ, încă strecurându-se adeseori prin traficul londonez cu maşina sa, bucurându-se de anonimat. Ca orice om care a urmat ani de zile o aceeaşi rutină - regina este acum cea mai vârstnică suverană din istoria ţării sale -, Elisabeta speră ca astăzi să apară o surpriză, chiar şi una foarte mică. Cu siguranţă că la începutul fiecărei zile se întreabă: "Şi acum ce urmează? Ce se va petrece astăzi?"


Astăzi, regina se va îmbrăca şi va ieşi din casă pentru a-şi face "jobul". Angela Kelly îi va fi pregătit deja ţinutele care - speră amândouă - o vor face pe regină să iasă în evidenţă în mijlocul mulţumii şi se vor potrivi cu toate obligaţiile care vor surveni pe parcursul zilei respective. Desigur, în anumite momente ale anului, ea nu va lucra. Este vorba despre acele weekenduri liniştite de familie şi de vacanţa lungă de vară, petrecută mai ales la Balmoral, în Scoţia. Altminteri, aşteptările publicului - funcţionari şi politicieni, turişti, preşedinţi şi mulţimea de trecători - sunt atât de mari, încât îndatoririle ei nu se termină niciodată.

Ca şef al statului, Regina Elisabeta este simbolul viu al mai multor naţiuni; mai întâi de toate, al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, dar şi al altor 15 entităţi statale, incluzând Australia, Canada, Noua Zeelandă şi ţări mai mici, până la Tuvalu.