Proprietarul hotelului în care stăm, Richard, şcolit la Nottingham University, a încercat să ne convingă că domnişoara ce ne-a condus ieri de la taxi la hotel şi care s-a pierdut prin labirintul de străduţe din propriul oraş, e persoana potrivită să ne însoţească azi în peregrinările noastre şi că cere 100 de lei, pentru că e studentă. Să nu ne facem probleme, pentru că ea studiază chiar engleza la universitate. Zis şi făcut, ne-am întâlnit azi dimineaţă cu ea, dar surprinzător, deşi studentă în anul 4, abia dacă reuşea să lege două cuvinte în engleză. Ne-am chinuit vreo zece minute să o facem să înţeleagă unde vrem să mergem, dar apoi am renunţat şi am sunat pe altcineva, un ghid recomandat de Sandy din Shangri-la. Zhao Ming, Jack pe numele lui englezesc, s-a dovedit cel mai bun ghid de până acum, ne-a povestit multe lucruri şi a cerut tot 100 de lei. În plus a făcut rost şi de o maşină cu şofer, contra a 130 de lei.
Am mers întâi în satul Yu Hu, atraşi (Şerban mai puţin) de povestea lui Joseph Franz Rock, născut la Viena în 1884, ce a făcut o pasiune pentru China, a învăţat singur opt limbi, din care chineză la 13 ani. În 1913 a devenit cetăţean american, iar în 1922 s-a dus prima dată în China, de unde s-a întors peste doi ani cu nici mai mult nici mai puţin decât 80.000 de specimene de plante. În 1926 s-a întors şi s-a concentrat pe studierea culturii Naxi, pe care o credea pe cale de dispariţie. A devenit omul publicaţiei Naţional Geografic în China, care l-a făcut faimos. A fost considerat un excentric de către chinezi, probabil datorită caravanelor ce-l însoţeau peste tot, formate din 36 de măgari, 9 cai, 29 servitori şi 10 soldaţi. Avea un bucătar ce învăţase să gătească mâncare austriacă şi chiar şi o cadă de baie extensibilă. A plecat într-un final, în 1949, după 27 de ani de cercetări.
În casa în care a locuit am admirat fotografii făcute de el, unele dintre ele în cadrul ceremoniilor religiei Dongba, cea în care crede minoritatea Naxi. Satul era micuţ, situat la poalele Muntelui Înzăpezit al Dragonului de Jad, de unde am înţeles că peisajul e superb când nu e ceaţă, cum era astăzi, când nu se vedea nimic. Casele erau diferite de cele văzute în alte părţi, cu pereţii construiţi din pietre puse unele peste altele şi susţinute de pământ. Am aflat de la Jack că pisicile de metal de pe acoperişurile caselor sunt menite să ţină spiritele la distanţă, iar peştii de lemn ce atârnă din acoperiş sunt pentru a proteja casa de incendii.
Am ajuns apoi în satul Baisha, unde ne-a atras o altă celebritate, de asta dată încă în viaţă, Dr. Ho, un vraci chinez specializat în medicină tradiţională, ce avea frageda vârstă de 88 de ani. Aparent avea mintea încă zdravănă şi era destul de zglobiu, vorbea engleză foarte bine şi avea nenumărate pliante ce îi descriau povestea în diverse limbi. Se pare că l-a cunoscut pe Joseph Rock şi chiar a învăţat câte ceva din cunoştinţele acestuia despre plante. Locul părea a fi mai degrabă un birou de turism decât un cabinet medical, fie el şi tradiţional, iar cât am stat acolo, am mai văzut nişte turişti, dar nici un pacient.
Oricum doctorul era foarte simpatic, chiar ne-a făcut cadou nişte ceai sănătos, fără să ne ceară vreun ban. În schimb ne-a rugat să-i traducem povestea şi în română, pentru că se pare că-i lipsea din palmares.
(tăiţei puşi la vânzare în piaţă locală)
(vânzător ambulant cu brichete din cărbune tot în piaţă)
Am trecut şi prin piaţa din Lijiang, pentru că Şerban nu poate să treacă printr-un oraş fără să-i viziteze piaţa. Eu dacă aş avea loc în bagaj, aş vizita magazinele, nu piaţa, dar neavând, m-am mulţumit să-l însoţesc printre verze şi tăiţei. (În prima poză cu mult roz-grena de sus se află seminţele unei plante otrăvitoare, traducătorul nu a ştiut să ne spună cum se numeşte şi nici nu ne-a lăsat să le atingem...)
L-am mai cărat pe Şerban, împotriva voinţei lui, şi la casa lui Mu, o vestită căpetenie a minorităţii Naxi de acum 800 de ani, din timpul dinastiei Yuan. Se pare că au fost destul de puternici, pentru că au condus pe aici prin zonă timp de 470 de ani. Casa acestuia era de fapt un mare complex de case, grădini şi pavilioane, construit în stilul Oraşului Interzis, ce urcă până deasupra oraşului. Din păcate a fost parţial distrusă în timpul Revoluţiei Culturale şi apoi, când s-au deşteptat, chinezii au refăcut-o, ca să ceară acum 30 de lei / persoană pentru vizitare.
Pe data viitoare.