Am părăsit şi Lijiangul însă, după aglomeraţia prin care ne-am zbătut în fiecare seară, nu ne-a părut prea rău că am plecat. Orăşelul, cel puţin în partea veche, era frumos, cu străduţe pietruite, căsuţe mici, multe canale cu apă curată în care vedeai plante şerpuitoare şi multe aranjamente florale foarte îngrijite. Dar era atât de aglomerat, încât orice plimbare devenea obositoare după câteva minute de luptat contra curenţilor umani.
(gara nouă din Lijiang, mare cât un aeroport)
Am luat taxiul spre gară şi se pare că la acea ora matinală, 8, taximetriştii nu vor să pună aparatul pentru că sunt puşi pe jecmănit clienţii. Întâi a oprit un taxi care vroia să ne ia 20 de lei şi nu l-am luat, dar pentru că totuşi ne grăbeam, l-am luat pe următorul, unde şoferiţa mi-a arătat nişte bani, ce mie mi s-a părut că erau echivalentul a 13 lei. Când am ajuns la gara însă şi i-am dat banii, mi-a arătat că mai vrea 5 lei. Nu m-am enervat pentru suma cerută, ci pentru că ea de fapt nu pusese aparatul şi eram convinsă că atât cât îi dădusem era deja peste costul real al cursei. Am început să ne certăm - ea în chineză, eu în engleză -, eu i-am zis că i-am dat destul şi am dat să plec, ea m-a prins de rucsac şi nu vroia să mă lase să plec. Noroc că a trecut o maşină de poliţie pe lângă noi, iar eu am început să strig să cheme poliţia dacă nu-i convine. Cuvintele nu mi le-a înţeles, dar gestica da, aşa că ne-a lăsat să plecăm, probabil înjurându-ne cu fervoare.
Am mers cu trenul până la Kunming timp de vreo 8 ore, ca să încercăm şi acest mijloc de locomoţie, dar Şerban n-a fost destul de satisfăcut de condiţiile prea curate şi nu destul de îngrămădite de transport. Trenul acesta nu avea decât cuşete de dormit, noi am stat la un fel de clasa întâi, numită soft sleeper, cu numai 4 paturi, dar nici măcar varianta mai proastă, hard sleeper, cu 6 paturi, nu era prea aglomerată.
(deja binecunoscutul şah chinezesc)
Ne-am putut da seama singuri că am ajuns la Kunming, pentru că cerul frumos şi albastru şi norii pe care nu ne mai săturasem să-i admirăm până acum au dispărut şi au fost înlocuiţi de o pâclă densă, fără formă sau culoare. De frica traficului, nu ne-am lăsat decât vreo 2 ore la dispoziţie de umblat hai-hui prin oraş, aşa că n-am reuşit să ne plimbam decât prin zona gării. În afara aglomerării de maşini, scutere şi biciclete şi volumului mare de noxe inhalate, n-am avut prea multe de notat prin părţile astea.
(trafic 'normal' în Kunming)
(Oare de ce stau poliţiştii în intersecţie? Nimeni nu prea se sinchiseşte de ei)
(un fel de secţie de poliţie mobilă şi care se încarcă electric de la Robocop...)
Acum suntem în aeroport şi aşteptăm cursa spre Guilin, cu care o să ajungem pe la miezul nopţii. De-abia aşteptăm să ne urcăm în avion, ne-au înnebunit ăştia cu anunţurile, tot timpul au ceva de spus în microfoane. De la Guilin vom lua o maşină cu care o să mergem până în Yangshuo, destinaţia următoare, din nou sub cerul albastru.
Pe data viitoare...