Cea mai frumoasă zi de până acum!!! Aseară, sau mai bine zis azi noapte, am ajuns în Yangshuo, o regiune cu formaţiuni muntoase carstice, adică un fel de munţi mici destul de clar delimitaţi, ca nişte pioni pe o tablă de şah, unii mai înalţi, alţii mai mici, aşezaţi în diverse planuri. Din pozele văzute, ne aşteptăm să fim impresionaţi la vederea lor, dar nu aproape înfricoşaţi, aşa cum s-a întâmplat când i-am văzut ridicându-se negrii şi impunători în liniştea nopţii.
În lumina caldă şi blândă a dimineţii, însă, sub cerul albastru umbrit de câţiva nori, păzind parcă lanurile întinse de orez, muntişorii păreau mult mai prietenoşi, ca nişte copii curioşi ce-şi iţesc căpşoarele mirate să vadă cine sunt musafirii veniţi în vizită. Cei aflaţi mai în depărtare erau ascunşi într-un fel de ceaţă, ca o mireasă în spatele voalului său.
Am decis să fim mai temerari azi şi să închiriem un scuter în loc de obişnuita maşină de până acum. Am plecat la drum cu inima strânsă totuşi, neştiind la ce trafic să ne aşteptăm prin părţile astea. Temerile mele s-au dovedit a fi nejustificate însă, pentru că ghida noastră, Lu Qiao Ji, ne-a dus mai mult pe drumuri de ţară înguste. Uneori erau chiar prea înguste, nu mai late de jumătate de metru, unde Şerban era indecis la cotituri, oscilând între a ne arunca într-un lan mocirlos de orez sau într-un iaz noroios plin cu broaşte.
(rădăcini de bambus pregătite de dus la piaţa din Baisha)
Iniţial ne-am gândit că nu avem nevoie de ghid, că avem hartă, drumurile sunt clar trasate, obiectivele sunt în mijlocul naturii, cât de greu poate fi să le găsim? Până la urmă am zis să luăm un ghid în prima zi, să ne familiarizăm cu împrejurimile şi să mergem cu el (ea până la urmă) până la obiectivele cele mai îndepărtate. Şi bine am făcut, pentru că Lu ne-a dus pe nişte drumuri care nici nu ştiam că există, nişte poteci mai degrabă, pe care nu ne-am fi aventurat sub nici un chip dacă eram singuri. Lu avea scuterul ei şi ne-a luat 100 de lei cu tot cu benzină, iar scuterul nostru ne-a costat 75 lei.
Pe drum ne-am oprit mai întâi în satul Jiuxian, cu case vechi şi înalte ca nişte temple, unde o bătrânică prietenoasă ne-a invitat să intrăm în săracul ei cămin. Căsuţa era tare modestă, dar Chu Min Quai, la cei 85 de ani ai săi, ne arăta cu mândrie colecţia de formaţiuni calcaroase ce înfăţişau diverse animale, adunate probabil pe vremea când ea şi soţul ei de 87 de ani erau mai tineri şi mai sprinteni.
(în piaţă, la umbră, un joc de Zhi Păi, un fel de Mahjong)
Am plecat apoi înspre nord, în oraşul Baisha de Guanxi (după Baisha de Yunnan), să vizităm nelipsita piaţă pentru Şerban. Variaţiuni culinare pe aceeaşi temă ca şi până acum, mai mult sau mai puţin vii, mai mult sau mai puţin necunoscute.
Am descoperit că prin părţile astea, iacii ce ne-au fascinat în Shangri-la au fost înlocuiţi de alte animale la fel de atractive în ochii noştri - bivolii de apă. Pe aceştia am reuşit să-i admirăm îndeaproape când am ajuns la un fel de lac, unde localnicii îi lăsau să coboare în apa mâloasă în care frumoasele creaturi intrau cu bucurie. Am vrut să mângâi un bivol în drumul lui spre desfătare, vrând să aflu dacă pielea acoperită de blană scurtă, nisipie, e la fel de catifelată precum pare, însă coarnele-i puternice, răsucite, m-au ţinut cu respect la distanţă.
Până la urmă Şerban a învăţat să facă faţă drumurilor întortocheate, după cei 60 de km parcurşi astăzi, deşi până la sfârşit a reuşit să facă febra musculară la vreo trei degete de la mâna dreaptă, de cât de tare a strâns acceleraţia, cu toate că n-am mers cu mai mult de 30 km / oră.
Una peste alta a fost o zi lungă, călduroasă, umedă şi prăfoasă, în care ne-am plimbat printr-un peisaj aproape ireal, admirând cavalerii împăduriţi ce ne-au însoţit peste tot, câmpiile înverzite de spicurile de orez sau strălucirea râurilor Yulong şi Li.
Pe data viitoare...