Am decis să fim mai sportivi şi mai ecologici astăzi, aşa că am renunţat la motorizare şi am închiriat nişte biciclete de la hotel. Bun, zis şi făcut! Am plecat la drum pe la ora 11, plănuind să mergem încetişor prin împrejurimi, încetişor pentru că eu oricum nu pot să prind o viteză prea mare şi nu din cauza bicicletei, ci a măiestriei de care dau dovadă la ghidonul acestui mijloc locomotor. Ne-am gândit să ne mai oprim din când în când pe malul apei, la vreo terasă, să ne hidratăm cu câte o bere şi să ne ascundem din calea soarelui arzător. Ne-am fixat şi un ţel, totuşi, să ajungem la unul din locurile de unde poţi să iei o plută de bambus şi să plutim pe răul Yulong în jos, până în apropierea hotelului nostru.
După vreo 5 km şi o oră de pedalat pe un drum destul de denivelat, am ajuns într-un loc ce avea astfel de plute. L-am ignorat însă, deoarece GPS-ul de pe telefonul lui Şerban spunea că mai avem mult de pedalat până la destinaţie. Aşa că mi-am cumpărat doar o pălărie şi am plecat mai departe.
Mai departe am găsit un loc ce părea a fi de scăldat. Şerban n-a rezistat tentaţiei şi, apa fiind foarte curată de se vedeau toate algele şi peştişorii din ea, a intrat să se răcorească. Eu, tot ca urmare a faptului că vedeai tot ce mişună pe acolo, n-am îndrăznit s-o încerc decât cu picioarele şi să mă stropesc doar pe restul corpului.
(Delia plină de energie şi voie bună, la început de pedalat)
După acest mic popas, am plecat mai departe. Şi am mers, am tot mers, era cald, foarte cald, mi-era sete oricâtă apă beam, eram transpiraţi de parcă nu ne uscasem încă după mică bălăceală, mă dureau picioarele, fundul, mâinile, dar am mers înainte. Drumul era uneori destul de lat încât să conduc fără să-mi tremure mâinile pe ghidon, alteori însă era foarte îngust şi cu greu am reuşit să nu cad în vreun şanţ. Mai erau şi câţiva localnici, unul pe bicicletă, altul pe scuter, care se ţineau după noi şi ne tot îndrumau, de parcă eram la Tour de France şi le era frică că n-o să reuşim să ajungem la ultimul fanion.
(drum în lucru, pauză pentru muncitori până se descarcă camionul)
Şi în sfârşit, după multe ore de pedalat şi vreo 15 km, în care fiecare cotitură speram să fie ultima, am ajuns. Eram uşurată, bucuroasă că tot chinul legat de pedalat a luat sfârşit, convinsă că n-aş mai fi putut să învârt pedalele nici măcar un milimetru în plus. Însă, surpriză, nu eram unde trebuia să fim, după cum ne-au lămurit destul de repede susţinătorii noştri, ci mult mai departe, vreo 10 km mai departe. Am crezut că o să leşin, m-a apucat disperarea şi m-am prăbuşit epuizată şi fără vlagă pe o piatră.
După o vreme însă, aflaţi în situaţia de a scoate mult mai mulţi bani din buzunar decât ne propusesem pentru a pleca de acolo altfel decât cu mijloacele proprii, ne-am mobilizat, sau mai bine zis m-am mobilizat, eu fiind veriga slabă, şi am plecat pe alt drum, pentru a ajunge din nou la destinaţia ratată.
(bărbaţi descărcând plutele de bambus)
După alte 2 ore, în care mi-am depăşit cu mult limita de anduranţă, am ajuns în sfârşit unde trebuie. Acolo au tăbărât pe noi vreo 5 chinezoaice de vârste diferite şi după ceva negocieri am căzut de acord la 80 de lei pentru plimbarea cu pluta. Numai că ele au luat banii şi au plecat, lăsându-ne să ne uităm de la chinez la chinez, sperând să fie vreunul care să ne facă semn să ne urcăm pe ceva. Nimic, toţi ne ignorau cu desăvârşire. Ne-am dus iar după chinezoaice, noi răstindu-ne în engleză, ele în chineză şi toate odată. Până la urmă mi-am pierdut răbdarea şi am început să ţip în română şi am tot ţipat până când am reuşit miracolul, le-am făcut pe toate să tacă. Într-un final, după vreun sfert de oră de parlamentari fiecare pe limba lui, au făcut rost şi de un împingător la plută, care s-a dovedit a fi unul dintre cei ce stătuseră tot timpul pe lângă noi, dar probabil fusese scufundat într-o lene prea mare ca să se poată mişca.
După ce ne-am văzut cu greu pe o plută, am putut de data asta să ne relaxăm, să admirăm peisajul, să ne băgăm picioarele în apă, să fim stropiţi din când în când de chinezul nostru, intenţionat sau nu, n-am reuşit să aflăm, să primim fiecare şi câte-o lovitură de bâtă, Şerban în cap, eu peste picior, iarăşi nu ştiu dacă intenţionat, sau pur şi simplu am dat peste cel mai neîndemânatic mânuitor din zonă. Plutele erau formate din 10 beţe lungi şi foarte groase de bambus printre care intra apa, două scaune din bambus în care stăteam noi şi un chinez cu un băţ lung şi subţire tot de bambus cu care se împingea în albia nu prea adâncă a răului. Din când în când mai dădeam peste un fel de baruri plutitoare la care am rămas surprinşi dar imuni, noi cumpărându-ne berile mult râvnite de pe mal şi peste mici cascade ce ne stropeau din plin cu apă răcoroasă şi binevenită la traversarea lor.
(s-a lăsat întunericul când am reluat pedalatul spre hotel)
După o oră şi jumătate de lenevit pe plută am ajuns la final, dar a trebuit din păcate să mai pedalam puţin ca să ajungem la hotel, unde am putut să ne răcorim cu o bere trupurile frânte de oboseală, fericiţi că nu ne-am dat bătuţi. În total am parcurs 25 de km (am verificat pe GPS când am ajuns la hotel pentru că nu ne-a venit să credem), poate pentru Armstrong o nimica toată, dar pentru noi...
Să sperăm că mâine nu va fi la fel de obositor...