Alerg

Alerg. Caut o carte. Intru în patru librării după o carte de poezie. Nu o găsesc. În această seară plouă, iar eu continui să mă grăbesc. Chiar dacă n-are nicio importanţă. Nu contează cât de repede sau de încet mergi, o să te plouă la fel de mult. Cineva se loveşte de mine. Se grăbea. În oraşul acesta, dacă nu eşti atent, poţi să mori. Aşa a spus, într-o dimineaţă la radio, regizorul filmului Lumea e a mea. Am tresărit. Cineva îmi spusese, cu o săptămână în urmă, că eu trăiesc în frică. N-am dat răspunsul corect, aşa cum facem mai toţi, aşa cum învăţăm doar după ani întregi în care dăm răspunsurile greşite. Şi mi-a fost teamă să-l dau pe cel sincer. Nu trăiesc în frică, ci uneori cu frică. Eu, dincolo de toţi şi de toate. Eu, scufundată în frică, uneori. Din aceeaşi frică scriu, din aceeaşi frică iubesc. Aceeaşi frică, îmi spun, l-a făcut pe acest regizor să spună că oraşul e senzorial. Iar eu simt. Lovitura aceea, de mai devreme, rămâne un timp cu mine. O păstrez până când intru într-o altă librărie. Nu au poezie, mi se spune zâmbind. Apoi se răzgândesc. Sub două rafturi pline de romane, aproape douăzeci de cărţi înghesuite una într-alta. Poezia îngrămădită într-un colţ. Extrag una, subţire, timidă, din înghesuiala aceea în care nu se poate respira. Mă simt ca autorul pe care tocmai l-am salvat de acolo. Aşa îmi imaginez că se simte. În seara aceasta în care am ajuns aici, după atâta grabă. Misiune îndeplinită şi încerc să zâmbesc. Respir din nou într-un ritm pe care îl recunosc. Poate că oraşul e cel care te face să alergi chiar şi când nu vrei. Poate că oraşul îţi inspiră frică. Infuzie de frică. Eşti mic, în interiorul lui, dar şi ocrotit. Protejat. Uneori, iubit. Alteori, abandonat. Traversez. De la ultima librărie nu-mi mai cumpăr nicio carte. Urmăresc rafturile autorilor străini. Îmi fac în minte o listă care se lungeşte din ce în ce mai mult, se lăţeşte când încep să trec autorii pe margine, pe verticală. Nu mai e loc, am uitat deja prima jumătate a listei. Dar îmi promit că voi reveni, că le voi cumpăra pe toate. Sau voi recupera prima jumătate a listei. Philip Roth. Una, două, trei, vreo zece. Mă opresc. Ce e cu toţi necunoscuţii aceştia de aici, expuşi, vârâţi sub ochii cititorului grăbit? Aş vrea să le rearanjez cărţile, dar mă opresc. Mă întorc la "greoii mei preferaţi", cum ne-a spus mai demult, la un curs, Simona Popescu. Sau poate că ne-a povestit despre cineva care aşa îşi numea scriitorii preferaţi. Nu-mi amintesc. Nu am cum să aflu acum. Traversez din nou, de data aceasta spre cinema. Plouă mai tare. Acelaşi ritm. Nu ai voie să mergi altfel decât în acelaşi ritm cu oraşul. Iar oraşul pulsează. Vibrează. Zgârie dacă nu eşti atent sau lasă vânătăi care se vindecă greu. Dar se duc. Le uiţi. Oraşul iartă şi te iartă. Iar tu, la rândul tău, ierţi oraşul. Cineva ascultă jazz. La început, nu ştiu de unde se aude. Apoi văd un bar, muzica vine de la o fereastră înaltă. Cunosc locul acesta. Mi-ar fi plăcut să fie o singură casă, un singur om. Să simt că oraşul e un singur individ. Să fie totul mult mai personal, da, chiar mai personal, acum că totul e deja senzorial. Nu să simţi că poţi să mori, dar să nu uiţi asta. Să fie acolo, parte din tine. Să accepţi. Să scrii nu din obişnuinţă, ci din conştiinţa faptului că timpul nu e infinit. Plătesc. Un singur bilet, rândul 11, locul şapte. Câteva scaune mai încolo, acelaşi bărbat, văzut cu două zile înainte, la acelaşi festival. Un singur bilet. Rândul 11. Probabil locul zece. Sau unsprezece. Da, ştiu că a cerut unsprezece de două ori. Rândul 11, locul 11, cu siguranţă. Ţin pe genunchi foile în care subliniez cuvintele anecdotă mivănesciană. Primele secunde din film. Întârziaţii, întotdeauna aceiaşi. Forfota, îndeplinită cu regularitate. Fiecare spectacol are întârziaţii săi şi încerc să zâmbesc. Fără excepţie. Se intră chiar şi după ce se închid uşile. Se intră oricum. Ea, pe ecran, dansează. În primele rânduri, cei zece încă îşi caută locurile. Aşezaţi-vă, le strigă cineva. Ea continuă să danseze. Întârziaţii îşi găsesc locurile, eu micşorez distanţa dintre mine şi ea. Mai ştiu un film care începe aşa. L-am văzut de vreo trei ori deşi acasă nu mai am răbdare să văd filme. Vin aici, la cinematograf. Vin ca să fiu în oraş. În inima lui cinematică. Victoria. Valsul lui Mefisto, înainte de jumătatea filmului. Liniştea din sală. Parfumul artificial. Ascult. Ascultăm. E despre Berlin filmul. Şi despre iubire, şi despre moarte, şi despre fericire, şi despre frică. E despre un oraş noaptea. Ies în stradă. Oraşul pulsează. Oraşul zgârie. Oraşul, dacă nu eşti atent, se loveşte de tine.